Se bucură și el timid de lumina ce-l învăluia și a căutat să intre în armonie cu tot ceea ce-l înconjura. Își privea admirativ cele trei ramuri dar imediat era copleșit de înălțimea celor din jur. Era un puiet alături de alți câțiva de lângă el, și chiar se întreba dacă și ceilalți surați pitici au aceleași complexe de inferioritate. Îi era ciudă pe Slăbănogul din margine că e protejat de cele două Doamne durdulii dar, se îmbărbăta rapid cu gândul că era în apropierea celui mai falnic din zonă. Vai, uite-o și pe răsfirata aia de colo cât de dezordonată este! Chiar nu poate să-și poarte cu mândrie rămurelele firave? Îi plăcea ei să se dea în spectacol deși, cădea de fiecare dată sub corul de dezaprobare al celor maturi. Apropo de aceștia... Mai în față, se ițea coroana stufoasă al celui mai vârstnic dintre ei și de fiecare dată se pierdea în clipe de admirație și respect atunci când vântul îi alinta frunzișul din ramurile seculare. Toți îi ziceau Matusalem. Nu știa prea bine de ce anume dar trebuie să fi fost un nume pe măsura impozanței sale. Emana o aură plină de respect și își făcea simțită autoritatea ori de câte ori vlăjganii arcuiți aveau câte ceva de împărțit din cauza umbrei care le survola poalele.
Simți mirosul primăverii și cu bucurie aștepta încălzirea vremii, poate-poate că anul acesta îi vor miji și lui primele frunze timide. Și poate că totul ar fi fost minunat dacă nu era în imediata lui apropiere întortocheata aceea de Roșiatică. A rugat-o de câteva ori să-și îndrepte cele două crengi rebele dar ea se hlizea mereu făcându-l "piticanie" și "golaș". Atunci, se înfuria la auzul epitetelor gratuite, își cutremura trunchiul plăpând, totul culminând cu un prelins de rășină, ca un plânset de neputință.
- Lasă Junior, îl calmă Falnicul, va veni o zi în care umbra ta o va domina. Acum e tânără, ca și tine dealtfel, și nu trebuie să te superi din te miri ce pe ea. La urma urmei, ar trebui să fiți uniti pentru că vor veni vremuri și furtunile devastatoare și sprijinul fiecăruia dintre voi va conta foarte mult!
Vlăstarul își plecă rușinat crenguțele și simți că și Roșiatica nu numai că se opri din jocul ei nevinovat dar își retrase jenată crengile într-o tăcere emoționantă. Într-o zi, Matusalem îi anunță că vor veni vremuri sumbre. Șuieră prorocirea în stilu-i greoi, ceea ce-l făcu pe Junior să nu mai priceapă nimic. Dar dacă și cele doua Doamne sporovăiau înfricoșate înseamnă că era ceva foarte grav! Adulmecă cât putu adierea venită dinspre Sud dar era prea crud ca să-și dea seama cam ce primejdie îi așteaptă. O întrebă în șoaptă pe Roșiatică dacă știe despre ce este vorba însă nici aceasta nu-i putu explica la ce anume s-a referit bătrânul.
- Ce e Junior? Chiar vrei să știi? interveni ca deobicei Falnicul. Vietățile-în-două-labe vor veni iarăși ca să-și îndeplinească ritualul. Vor doborî doi, trei dintre noi cei mai în vârstă și vor pleca gălăgioși așa cum au venit. Probabil aceasta este ofranda adusă Zeilor lor!
- Și nu putem face nimic ca să-i oprim?
- Tu de ce nu te poți opune ploii ca să nu-ți mai ude poalele?
- Lasă Junior, că de noi nu se vor lua! interveni și Slăbanogul de parcă el ar fi știut ce și cum.
- Deocamdată copile, deocamdată! șopti Falnicul îndreptându-și trist crengile spre cer.
Primavara era în toi. Natura înviase și ceremonialul spectaculos al acesteia încânta oriunde priveai. Junior era mândru nevoie mare de primele lui frunze și își scutura bucuros cele trei rămurele, jucându-se cu Roșiatica ori de câte ori simțea că aceasta este neatentă. O pasăre micuță se așeză pe una din crăcile răsfirate ale acesteia și cei doi puieți încremeniră de admirație. Vietatea aceea infimă începu să emită triluri mirifice și toți îi ascultau în tăcere incantația divină. Numai Morocănosul din spatele celor două Doamne nu gustă din spectacolul auditiv și sperie pasărea dând zgomotos din frunziș. Ce-l mai apostrofară! Ce-l mai certară! Morocănosul tăcu ce tăcu apoi răbufni înfoindu-și amenințător crengile spre acestea.
- Ia mai tăceți din gură suratelor! Nu-i de ajuns că vă suport în fiecare zi sporovăiala? Am și eu nevoie de un pic de liniște la amiază, atât! Ei să fie!
Nu se opri decât atunci când Matusalem interveni autoritar și imediat liniștea se reinstală peste arborime.
Într-o zi călduroasă de vară, Falnicul dădu alarma. Nimic nu prevestea din ceea ce avea să se întâmple. Ironicul din spatele lui îl apostrofă ca deobicei și îi zise ca să nu mai dea alarme gratuite, iar Morocănosul bombăni aplecându-și ramurile cu dezaprobare. "Și, dacă are dreptate?" se întrebă una dintre Doamne. Matusalem îi rugă să aibă încredere în Falnic deoarece era cel mai înalt dintre ei și putea observa cel mai bine ce se întâmplă. În plus, bătrânele lui ramuri îi prevesteau că ceva bun nu o să se petreacă în curând. Junior asistă speriat la discuția celor mari și spectrul unui scenariu macabru îl făcu să se înfioare din rădăcini. Iar când Roșiatica îl bătu timid pe una din ramuri, încercă să-i insufle acesteia atât cât se pricepea, încredere și mai ales liniște.
Mai întâi apăru un utilaj zgomotos. Apoi altul... Și acestea erau încadrate de zeci de Vietăți-în-două-labe, veseli și foarte hotărâți. Când răsună în luminiș zgomotul produs de agregate, întreaga arborime amuți de spaimă. Numai Matusalem își ținea ca niciodată falnic ramurile, transmițându-le că nemurirea e prezentă în rădăcinile fiecăruia dintre ei. Vietăți-în-două-labe spre el se îndreptară și curând începură să muște cu ajutorul utilajelor din trunchiul secular al bătrânului. Junior, cu toată spaima acumulată, urmărea cum bătrânul este doborât încet-încet, cum se stinge neputincios, dar ceea ce l-a uimit cel mai mult a fost că acesta le inocula celor rămași că orice s-ar fi întâmplat, întotdeauna atunci când vor fi doborâți, să fie falnici și mândri deopotrivă.
Prăbușirea lui Matusalem le provocă stări de spaimă accentuată. Cele două Doamne își apropiară ramurile una spre cealaltă într-o îmbrățișare de palidă consolare. Morocănosul, uimit și el, participă în stil personal la durerea colectivă, permițându-i pentru prima dată Slăbănogului să-l împresoare cu ramurile într-un tardiv ritual imaginar al fricii. Și în toată nebunia aceea îl auziră deodată pe Ironic răbufnind:
- Plecați odată de aici! Ne-ați doborât simbolul și poate că sunteți mulțumiți. Ce mai vreți oare?
- Degeaba Ironicule, îl liniști Falnicul. Așa a fost de când lumea. Suntem creați ca să oferim desfătare și umbră, unii dintre noi avem rod, iar când ne doboară suntem puși pe foc pentru a le încălzi sufletele reci ale acestor Vietăți-în-două-labe.
Priviră resemnați cum aceștia îl depun pe Matusalem în utilajele monstruoase și cum, într-un vacarm de veselie, părăsesc luminișul, luând odată cu ei însăși esența ultimilor sute de ani. După o perioadă, Morocănosul tulbură liniștea și îi anunță că dacă tot s-a dus bătrânul e timpul ca cineva să-i ia locul și că el ar fi cel mai îndreptățit să fie pus în drepturi.
- Cum de-ți permiți să zici așa ceva într-un asemenea moment? răbufni una dintre Doamne, scuturându-și amenințător ramurile spre el. Nu îți este rușine? Oare nu a reprezentat nimic pentru noi toți?? Te blestem să-ți devoreze omizile frunzele netrebnicule! și furioasă începu să tremure din rădăcini, eliminând din abundență rășină amară.
Apoi interveni și Falnicul provocându-l la un simplu test care consta în supravegherea de la distanță a Piscului de Granit.
- Dar eu niciodată nu te voi ajunge în înălțime chit că sunt mai în vârstă!
- Păi și atunci cum să te alegem lider dacă nu întrunești una dintre condițiile de bază?
- Lasă că nici Matusalem nu era prea...
- Știți ce? răbufni a doua Doamnă. Eu zic să-i păstrăm astăzi bătrânului amintirea și mâine când vom fi mai lucizi o să supunem la vot ca Falnicul să-i urmeze la întâietate. Acum însă avem de jelit!
O aprobară în cor și Falnicul fu ovaționat cu zgomot abundent de frunziș. Morocănosul se retrase rușinat printre propriile crengi, oftă teatral și se propti resemnat în rădăcinile-i bătrâne.
Toate aceste evenimente l-au marcat profund pe tânărul vlăstar. Junior a realizat că nu-i va fi ușor să dăinuie peste timp și să ajungă într-o zi mare și stufos precum Falnicul. Dar și-a jurat că niciodată nu va reacționa precum Morocănosul deoarece pe lumea asta zilele fiecăruia dintre ei sunt numărate. Și avea să constate această durere cât de curând! Mai spre toamnă, într-o seară destul de rece, când admirau cu toții migrarea maiestuoasă a păsărilor călătoare, și-a făcut simțită prezența prima rafală de vânt. Câteva din puținele lui frunze s-au dezlipit și s-au pierdut în zare într-un rotocol de praf.
- Hmm... Va fi furtună mare! dădu verdictul autoritar Falnicul. Copii, ar fi bine ca la noapte să vă înfigeți adânc rădăcinile în pământ și mai ales să vă sprijiniți unul pe celălalt pentru că va fi un fel de test de rezistență pentru voi. Vremea vă va pune la încercare aprig de tot!
Și câtă dreptate a avut! O ploaie venită de nicăieri i-au întărit spusele și vântul ademenitor se transformă într-o vajnică furtună. Baierile cerului au fost deschise și o vijelie năprasnică s-a abătut peste arborime. Cele doua Doamne s-au băgat una în cealalta ancorându-și hotărât ramurele, ba chiar i-au permis și Slăbănogului să se agațe disperat de ele. Cei mai în vârstă mai trecuseră prin așa ceva dar cei tineri... Junior simți la un moment dat, după o rafală mai insistentă, că ceva neplăcut i se întâmplă Roșiaticei. Încercă să o împresoare cu două dintre ramurile lui firave și să o protejeze cât-decât.
- Junior, ceva nu e în regulă la poalele mele! Solul e moale și eu nu mai am stabilitate!
- Þine-te bine surată! Rezistă!
Furtuna atinsese cote maxime și frunzișul era supus la adevărate probe de rezistență. Ironicului i se rupse brusc o cracă principală și se uita neputincios la ciunțirea naturii. Deodată un pârâit se auzi în apropierea tânărului vlăstar și acesta își dădu seama că Roșiatica avea probleme foarte mari.
- Junior, nu mai rezist! Două rădăcini s-au smuls din sol și...
Nu mai apucă să termine căci o rafală apocaliptică survolă luminișul antrenând cu ea frunze, crengi și alte resturi și odată cu acestea și pe biata Roșiatică, ducându-le toate în neantul cu spectrul de infinit.
- Roșiaticoooo...
A doua zi toți își plângeau urmele dezastrului. Ironicul arăta caraghios cu acea cracă ruptă atârnată alandala dar, cui îi ardea să râdă? Juniorul simți din plin durerea provocată în urma ruperii unei firave ramuri dar cel mai mult îl durea atunci când zărea locul desțelenit în care odată Roșiatica își făcea simțită prezența. Își aducea aminte cât o mai dojenea pentru că îl necăjește cu ramurile ei răsfirate și chiar nu putea concepe că aceasta nu mai există!
Timpul trecu și odată cu el se așternu și resemnarea dar mai ales liniștea. Primăvara următoare îi găsi pe toți cei rămași mai maturi cu un an și plini de optimism în privința unui viitor mult mai bun și pentru o vreme caldă. Și când frunzele umplură decorul vizual din luminiș, natura prinse viață în toată splendoarea ei. În acea primăvară avea să constate Juniorul că ei, copacii, pot fi doborâți dar învinși niciodată! Din ciotul rămas din Matusalem își cerură drepturile la lumină două firave vlăstare, semn că bătrânul îi supraveghea încontinuare pe ei, cei rămași! Și când acestora le dădură primele frunze, tânărul oftă resemnat, privi în grabă groapa unde odată dăinuise Roșiatica și se închise în el, revărsând abundent rășină în durere dar amestecată cu multă speranță!


joi, 22 martie 2007