Cândva am atins apusul cu buricul degetului arătător. Am întins degetul și gata!...L-am atins. Am provocat șapte unde, șapte cerculețe concentrice, care s-au propagat din roșu încins până la portocaliu indecis, galben cald și ferm, verde nehotărât, albastru întunecat și neiertător.
M-am panicat și nu am mai știut ce să fac. Am întinat culorile și am încurcat un apus care acum mă așteptă sa îl repar. Ca un copil care se știe vinovat, mă uitam cu o privire inocenta în stânga și în dreapta sperând ca lumea să nu observe pozna cosmică ce o săvârșisem.
Când culorile și-au liniștit vibrațiile am observat că un strop de portocaliu se vărsase peste verde, dar când ți-am simțit trupul lângă al meu, respirația caldă și când ți-am văzut imposibilii ochi superbi și verzi am simțit că am fost atins de aceeași inspirație divină ca vechii pictori. Cu calmul unui artist care și-a studiat pânza ani la rand, ți-am împrumutat din verdele ochilor un strop de culoare și am reparat neregula.
Apusurile nu au mai fost nicicând atât de frumoase, atât de personale și apăsătoare.
Acum te regăsesc seară de seară, pe dealul unde mă duc sa văd apusul...Pe dealul unde odată am făcut un rau atât de bun. Chiar dacă trupul tău acum nu mai este langă al meu și respirația ta caldă infioară probabil pe altcineva, mă uit atent la apusul acesta, ca la atâtea alte sute înaintea lui, și după ce găsesc locul numai de mine știut îți gust privirea în stropul acela de culoare verde și magistral ce parcă nu își are locul acolo. Mă cutremur de bucurie și regăsesc aceeași încântare în fiecare seară, la apus, pe dealul acesta, ca și cum ar fi prima oară cand îți zăresc privirea.
Iar când spectacolul culorilor începe treptat, treptat, să se dilueze în crepuscul mă uit în stânga și-n dreapta cu aceeași privire inocentă de copil poznaș să mă asigur că nu mi-a aflat nimeni secretul.