Imi plange vioara pe umarul sterp.
Pe cel drept arde luna.
Cum e cand visezi? E ca atunci cand iti cotrobaie vantul prin buzunare?
Scriu pe intuneric si mi-e teama sa nu mi se incalece cuvintele.
Scriu intuindu-mi semnele, fara ca sferele luminii abandonate in ziua de maine sa imi mai ajute caderea in nimicnicie.
Intotdeauna am scris mai bine in intuneric, fara sa imi urmaresc degetele ce incearca sa ghiceasca punctele de suspensie.
Scriu in speranta...
Scriu in speranta cuvantului urmator.
Simptomele sperantei apar devreme si se spune ca nu dispar niciodata.
Inca o boala incurabila.
( Oamenii de stiinta se simt depasiti de situatie. De situatia fara iesire... fara speranta... Trebuie sa fie si un premiu Nobel pe aici pe undeva.)
Dwarka a fost intuita sub ape, iar Mudra a venit drept indiciu. Evrika!
E noapte... sub apa... mi-e teama sa nu mi se incalece cuvintele.