M-am întors în muntele în care m-am născut. Plecasem odată, pe când eram numai un prunc și credeam că întorcându-mă aici voi găsi ceea ce ochii mei nu au putut păstra atunci. Dar nu a fost așa.
M-am întors și am găsit că le recunosc pe toate și toate mă recunosc pe mine. Ca și când aș fi dormit numai și trezindu-mă, văd că au vegheat deasupra mea.
Înaintez pe poteci. Și pământul recunoaște pasul meu. Pretutindeni totul e al meu și eu a lor. Și mă invadează o bucurie fără margini.
"Codrul e frate cu românul". Și eu simt că brazi-mi sunt frați și că m-am întors printre ai mei care de mult mă așteptau.Cuviosul pășește înainte. Noi, după el. Chipurile tuturor vestesc bucuria și lumina. Hristos s-a coborât în inimile noastre. Rug în flăcări e sufletul nostru și noi nu știm.

Natura te reduce repede la tăcere... Te copleșește cu revărsarea ei. Cuvintele se fac repede albe și zboară ca păsările venite din poveștile de la facerea lumii. Numai sufletul are puterea să vibreze. Nu poate sta împietrit în fața creației lui Dumnezeu. Se zbate, saltă, se tulbură, dă în clocot, prins ca o pasăre în colivia pieptului. Vrea să iasă, să zboare în capătul cerului unde așteaptă Iisus și să se culce la picioarele Lui ca un câine credincios.

Odată cu zorile se limpezesc și inimile noastre. Se deschid porțile cerești. În ochii cuviosului e atât de multă dragoste pentru noi, atâta lumină și bucurie. Îndrăznesc să cred că asta înseamnă că Hristos viețuiește în om.
Cuviosul își culcă în palme inima și ne-o dă nouă. La rândul nostru noi le dăm pe ale noastre. Lumină-s toate împreună, jertfă cu bun miros pentru Dumnezeu.
Aici e acasă. Îmi simt leagănul în crengile brazilor și cântecul de leagăn în clopotele vecerniei. Aici, în vârful muntelui îmi cunosc mama, fratele și mirele.

Cheamă-mă, Doamne, acasă...