Portocalele astea par înghețate. O întreb pe blonda de la chioșc, se jură că sunt aduse ieri.
- Bine, dă-mi una.
Se uită chiorâș, dar nu zice nimic. Plătesc. O desfac în fața gemulețului. Aveam dreptate, sunt varză înăuntru.
- Þi-am spus că sunt pentru tata, mai vezi tu bacșiș de la mine…
Mă-njură. Cu bacșișul meu cu tot. I-aș da cu portocala-n freză, da’ pierd timp. Scandal, balamuc, cine știe cine-i mai ia apărarea… Dau să plec, când mai că mă izbesc de tanti Silvia, profesoara de istorie.
- Săru’ mâna, ce mai faceți?
- Uite pe la chioșc, să-i iau lui Gelu niște fructe, că e departe până la piață.
- Păi ia uitați ce mizerii vând ăștia, zic și-i dau fleoașca pe jumătate descojită. Cineva ar trebui să ia atitudine…
O văd cum se enervează, cum se pătrunde de nedreptatea situației și se-nroșește la față. Sigur vroia să-i ia portocale lui nea Gelu. Se duce glonț spre chioșc și-ncepe să răcnească direct. Super! I-am dat de lucru blondei, japița dracu’… Un pic mai împăcat cu lumea, o iau la picior spre stație. E frig, n-am portocale și mă grăbesc al dracului. Mă așteaptă tata.


În fața spitalului portocalele costă dublu. Asta e, o să vedem cu țigările… Bine că sunt măcar cum îi plac lui, coajă groasă ușor de curățat, înăuntru dulci. Orele de vizită s-au terminat. Îi dau un leu portarului, îmi face cu ochiu’, deja m-a învățat. Ocolesc camera de gardă, nu mai am decât cinci lei, pentru asistentă, să-i schimbe plosca și să-i aducă apă la noapte. Doctorii joi, după salariu.
Intrarea de serviciu e întortocheată rău, da’ după două luni de bătut pavilionul B am învățat toate cotloanele. Pe culoarul de la doi, unde sunt saloanele de zece paturi, miroase groaznic, ca de obicei. N-am înțeles niciodată cum de au inima să-i lase să se pișe pe ei. De ăia care n-au rude care să cotizeze, zic. Pe ele nu le-o deranja putoarea asta de urină nespălată?
Mama zice că s-au obișnuit așa, ca animalele. Dracu’ s-o ia și pe mama, cu toate fițele ei de lady!... „Nu vin că nu suport duhoarea, crede-mă, mă ia cu leșin…” O looseră care-a trăit toată viața din pensia alimentară… Măcar de m-ar fi crescut ea… A venit o singură dată să-l vadă și a stat cinci minute. După douăzeci de ani în care el i-a dat bani, lună de lună… A iubit-o, fraieru’…
De-aș putea să vând troaca aia de Golf, aș avea bani să-l mut într-o rezervă de patru paturi. Costă o nouăzeci de euroi pe săptămână, da’ merită. E la unu, frumos, cu deodorant și climatizare, cu sonerie la capul patului. E drept că nu mi-ar ajunge banii decât pentru patru săptămâni, da’ oricum nu cred c-o mai duce el atâta, săracu’
Gata, am ajuns. Nu pot să intru cu gândurile-astea negre pe față. Nici nu pot să rânjesc ca bou’, degeaba, că mă simte imediat. Cum zicea psiholoaga aia’, de i se pusese pata pe mine la mare? „Te gândești la ceva frumos, și doar acel lucru trebuie să conteze”… Mare panaramă, m-ar fi legat de pat de-ar fi putut… În fine, ia să vedem. Viki! Mă așteaptă la ea diseară. Baie cu spumă și lumânărele. Și a zis că-mi trântește și un masaj thailandez, să văd pe ce dau clienții ei suta de euro. Da, trebuie să-i povestesc lui tata cum m-am pricopsit cu Viki, asta o să-l amuze…


Să-mi bag picioarele, am uitat să iau șervețele! Îl șterg pe bărbie cu cearceaful, oricum trebuie schimbat. E de serviciu grasa, Adina, aia de salivează mereu când mă vede. O s-o rog frumos, cu prosteli de-alea cu „o să fiu și eu băiat simțit”… O să meargă. Dacă n-ar puți a sudoare acră non-stop i-aș da o bucă și tata ar duce-o regește. Da’ asta ar însemna să dau la ea ori de câte ori o prind pe tură, și… Ia mai dă-o dracu’ de umflată, că fac eu rost cumva de cașcaval. Nu-mi bag cotoru-n așa ceva nici dacă mi-l taie mâine.
- Dulci? îl întreb
- Dulci, răspunde zâmbind. Le-ai ales bine… Le-ai luat de la noi din piață, de unde ți-am spus?
Nu vreau să-l dezamăgesc.
- Normal, tanti Lenuța… Are cele mai bune fructe, știe toată lumea…
- Vezi, ți-am zis eu…
Îmi pune o mână tremurătoare, gălbejită, pe cap. Mă mângâie, uitându-se la mine de parc-aș fi cine știe ce minune.
- Ai crescut, băiatule. Ai crescut și n-am apucat deloc să mă bucur de tine…
Așa nu merge, c-o dăm în lacrimogene. Îmi simt deja ochii înțepându-mă la colțuri. Îi zic de Viki. Râde. Fără vlagă. Arată mai rău ca ieri. Și ieri era mai rău ca alaltăieri. Îi verific plosca. E plină doar pe jumătate, dar mă hotărăsc s-o golesc, pentru orice eventualitate. Mut temporar tubul în sticluța goală de apă plată, de ieri. La wc e curat. Deși faianța e crăpată și robinetele coclite. Probabil că puțini mai pot s-ajungă din pat la toaletă. Clătesc energic plosca. Măcar el să nu pută.


- Mâine vin să te bărbieresc. Acu’ hai să te spăl cu burețelu’.
Fir-ar, cât a slăbit! N-a mai rămas nimic din muntele de om de mă ducea pe umeri când băteam coclaurii la țară, la mamaia, și-mi oboseau picioarele. Tata a fost bărbat, nu jucărie! Acu’, parcă s-a topit de tot. Încerc să-l curăț bine între picioare, că acolo transpiră cel mai rău. Tresare și geme de durere. Ce naiba? Parcă era pe tranchilizante.
- Te-am lovit?
- Nu, măi tată, da’ mă doare rău…
- Acolo?
- Mă doare peste tot aproape, măi, simt că-mi pleznește carnea pe dinăuntru.
Îi dă o lacrimă. Tata n-a plâns niciodată. Eu unul, nu l-am văzut.
- Păi și de ce nu zici?
- Păi am zis…
- Cui?
- La doctori…
- Și?
- Și…
Mă-negresc. Simt că mă cuprinde furia aia turbată, ca atunci când i-am făcut zob parbrizul lui Coțofană, cu el și cu toată gașca în BMW.
- Iartă-mă, taică, că nu vreau să te superi și tu, da’ nu mai pot, băiatule… Nu mai pot, nu mai încape…


Adina încă gâfâie, întinsă pe patul de consultații, cu ochii pironiți în tavan și cu zâmbetul ăla de scroafă satisfăcută. Așa, crăcită și cu interioru' la vedere, zici că-i dintr-un film horror, după viol. Îmi vine să decartez de la mirosul de transpirație stătută și femeie nespălată. Împuțita dracu’… Ar fi culmea să vomit acu’ și să stric tot. Deschid geamurile și mă silesc să rânjesc.
- Ne răcorim un pic, și pe urmă o luăm de la cap, dau eu din top. Þi-a plăcut?
- Îhî, hârâie hoașca dându-se jos din pat. Am simțit-o până în gât… Ia să vedem…
Se linge pe buze și se lasă în genunchi, fix în fața mea. Doamne, de n-ar duhni în halul ăsta… Tot mirosul îmi vine direct în nări. N-o să borăsc, să fiu io al dracu’ dac-o să borăsc…


Doctoru’ scoate fără jenă plicul din buzunar și se uită-năuntru, să vadă cât e. Ei, hai, că la faza asta m-a avut… Tot respectu’, cel puțin treaba e pe față.
- Puștiule, fără supărare, n-am ce să-i fac de banii ăștia…
- Da’ de câți bani puteți să-i faceți ceva? întreb cu maxilarul încleștat.
Oftează. E tânăr și nu pare cutră, doctorul ăsta.
- Hai să-ți explic clar. E în metastază. Și dacă aveai de zece ori, de o sută de ori mai mult în plic, tot nu puteam să-l scap…
- Da’ era ceva ce se putea…
- Încăpățânat mai ești…
Da, sunt. Tata din catâr nu mă scotea. Mereu mă tăiam când ciopleam jucării cu el, niciodată nu vroiam să țin briceagul cum îmi arătase. Da’ tot ciopleam împreună, că mă iubea “de trei stele”, cum zicea când era pilit, așa, căpos cum eram. Cum sunt.
- Deci?
- Dacă erau de vreo cinci ori mai mult, puteam să-l bag pe aparate, și o mai întindea două-trei luni. Dar nu se mai vindecă, înțelegi?
Înțeleg. Ba de fapt nu înțeleg deloc de ce tata nu are loc la „aparate”, că are asigurare, da’ nu mai contează. Altceva mă interesează.
- Și cu durerile cum facem?
- Ce vrei să facem?
- Vreau să nu-l mai doară…
- E deja la doza maximă pe care o poate suporta. Dacă-i dau mai mult…
- Păi și îl lăsați așa?... Să se chinuie ca un câine până dă colțul?
- Înțelege că dacă-i măresc doza, moare…
- Oricum o să moară, măcar să nu mai sufere…
- Puștiule, și acum mă privește chiar cu blândețe, or fi multe chestii de căcat în țara asta, dar încă n-am ajuns să omorâm pacienții cu bună știință…
Îmi dă plicul înapoi.
- O să-l mut jos, la rezerve. Vezi și tu cum faci și stai cât poți cu el, că mult n-o mai duce…
Se răsucește pe călcâie și pleacă. Mișto doctoru’ ăsta, da mie tot îmi vine să plâng. De draci și neputință.
Ieri, când l-am bărbierit, l-am găsit cu ochii roșii. Cearceafurile erau albe și scrobite, și în jurul lui strălucea de curățenie. Cel puțin umflata de Adina se ținuse de cuvânt. Da’ el tremura tot, abia am putut să-l rad fără să-i fac fața franjuri. Mi-a spus că nu mai poate să doarmă aproape deloc, câte-o juma de oră ici-colo. Da’ că cel mai greu e să nu geamă. Să nu se vaite. Măcar noaptea. Că sunt oameni cumsecade acolo, și le strică somnu’.
„Să-mi chemi un preot, băiete” a zis. „Că eu nici nu mai pot și nici nu mai vreau. De s-ar îndura să mă ia acu’, nici nu mai contează ce găsesc dincolo, că mai rău nu cred să fie”… „Vorbești prostii”, i-am spus, și alte bla-bla-uri de-astea ieftine. S-a uitat la mine, fără să mai zică nimic. Doar colțul gurii îi zvâcnea ritmic, și aveam cumva senzația idioată că-l aud cum ticăie, ca vechitura aia de Pobeda de-o aveam de la bunicu’. Parcă măsura ceva. Durere măsura…


Popa ăsta e o lighioană hapsână, da-și merita banii. Mi-l recomandase Rață, care mai dădea pe la biserică. Cică le zicea bine de tot. Am stat și eu să-l ascult la o liturghie, să mă conving. Nimic de zis, le învârtea binișor. Și cu mântuirea, și cu păcatu’… Mai că aș fi mers și eu regulat, cel puțin duminica, dacă aș fi avut timp de prostii… Da'n week-end avea Ingineru’ treabă cu mine, mai mereu.
În fine, l-am pândit după ce-a terminat slujbele de pomenire și l-am atacat la poarta cimitirului. I-am explicat că arde, și că mai bine mergem chiar acum, pe loc, la spital. „Păi n-am la mine ce-mi trebuie pentru maslu”, a clipit repede din ochișorii porcini, vicleni. „Nu știu ce-i ăla”, i-am zis, „și nici nu cred că e important. Tata vrea să se împărtășească. Nu știm cât o mai duce. Și mă gândeam că-i mai alini și matale suferința…” Până la urmă a venit.
Acu-l ascult, din spatele ușii rezervei, ce vorbește cu tata. Nu de alta, da’ mi-a luat toți banii pe care mi-i dăduse doctorul înapoi. Dacă dă rasol, jar mănâncă. Da’ nu dă… Vorbește frumos, și are răbdare să-l asculte pe tata cum îi povestește de mine, de copilărie, de cum m-a crescut, de cât de rău îi pare că nu m-a băgat și pe mine la o facultate… De parcă putea să mă ducă acolo legat… Îi zice și de mama, de cât a iubit-o… Nu știu dacă asta se poate numi spovedanie, că văd că nu-i spune de păcate și alte alea, da’ tata n-a fost niciodată un bisericos. Mă bucur că preotul are cap să-l asculte, fără să-l hărțuiască… Simt că m-apucă așa, un fel de amorțeală, de parcă îmi trece toată viața prin fața ochilor, povestită de tata… Sheet! A gemut, iar începe să-l doară rău-rău.
- Părinte, iertare, da’ trebuie să te-ntreb, zice tata. Vreau să scap de chinul ăsta cumplit. E păcat mare?
- Adică? se aude vocea ușor surprinsă a popii.
- Nu mai vreau să trăiesc, părinte… Vreau să se termine totul odată… Să înceteze durerea asta! Nu mai pot, nu mai pot…
Plânge, tata… Îl aud cum plânge cu suspine, ca un copil. Nici nu mai îndrăznesc să suflu. Dacă și-ar da seama că l-am auzit ar fi cumplit. I-ar fi rușine că a fost slab și mi-a făcut mie rău. Așa a gândit dintotdeauna. Încep să mă furișez ușor spre ieșire. Să nu vrea să iasă preotul la toaletă sau ceva, și să dea peste mine.
- Vreau să mă omor, părinte!...
Rămân înțepenit, cu un picior în aer.
- M-aș fi omorât deja, dacă aveam cum, dacă aveam cu ce…
- E mare păcat fiule, nici cu gândul nu se cuvine să gândești faptă așa groaznică! Viața o ai dăruită de la Dumnezeu, nu se cuvine s-o curmi tocmai tu…
- Așa viață e pedeapsă, părinte! Și oricum, aștept să mor, altă speranță n-am. Acum, sau peste o lună, nu e la fel? E doar o lună în minus, de arsură în carne, de gheară în piept și troznet de oase. Nu am fost un om rău, părinte, măcar îndurarea sfârșitului, pot s-o primesc?...
- Ai suferit îndelung. Orice păcate vei fi avut, ți le voi ierta acum... Dar pe ăsta să nu-l săvârșești. Că vei pierde și mântuirea, și viața veșnică, și liniștea ce-ți dorești. Acum o să ne rugăm, și poate Duhul Sfânt o să pogoare peste sufletul tău, să te-ntărească. Știu că pătimești cumplit, dar altă cale de mântuire nu e…
Pun piciorul jos. Așa nu merge. Trebuie să fie. Altceva. Tata nici n-o să mai sufere, nici n-o să se omoare. Trebuie să mai vorbesc odată cu doctorul.


Și buzele i s-au făcut ață. Sunt așa subțiri, că-i curge sucul pe la colțurile gurii. Îl tamponez ușurel, cu batista de hârtie. Clipește din ochi fericit, că l-a mai lăsat... Doctorul mi-a zis că sistemu’ n-are cum să m-ajute. Eutanasia, așa i-a zis, e interzisă. Nu doar la noi, cică peste tot. Adică moare omu’ când dă Dumnezeu. Iau sticluța de suc, pun dopu’ cu grijă și în rucsac cu ea. O să păstrez sticluța asta.
- A, și să nu uit! M-am apucat de engleză, îi zic.
- Și ce-ai învățat? se bucură el.
- Ei, nu prea multe, azi am început. Știu doar câteva cuvinte.
- Care? zâmbește el încântat.
- Da, nu, el, ea, bună ziua, la revedere…
- Și cum se zice la revedere în engleză, măi americanule?...
- Good bye.
Mă uit la ceas. Ar cam fi timpul.
- Bine, hai, fugi dacă te grăbești. Ne vedem cât de curând, da?
Se uită la mine cu drag și cu disperare. Și eu mă uit la el, cu drag. Disperarea a trecut. A băut tot sucul de portocale. Cam în zece minute o s-adoarmă. Și nu se va mai trezi în lumea asta, cu metastază, chinuri fioroase și neputințe plătite de stat. Va fi într-un loc unde să-i fie bine, sau nu va fi deloc. Oricum, capitolul ăsta e încheiat.
- Bineînțeles că ne vedem. La revedere, tată.
- Good bye, îmi surâde de pe pat.
- Good bye, îi răspund și ies.
Merg încetișor pe hol. Nu plâng. Nu am de ce. Good bye, tată, ne revedem curând…