agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-01-20 | [This text should be read in romana] |
Un portofel destul de micut, negru si...gros. Dau sa ma apropii de el cand o durere imi sageteaza genunchiul si cad din nou pe asfaltul ala atat de tare. Cativa oameni trec pe langa mine, dar niciunul nu se oboseste sa vina pentru a ma ajuta sa ma ridic. De ce ar face-o? Probabil ma privesc cu dispret, nefiind una de a lor. Nu ar trebui sa sper ca voi primi o mana de ajutor. Ma tarasc in patru labe pana la portmoneul negru. Nici de el nu se sinchiseste nimeni, ceea ce-mi pare oarecum ciudat. Doar e un portmoneu...daca il ridici, s-ar putea sa te si alegi cu ceva. Simt furnicaturi cand ating pielea fina si micile modele cusute pe ea. Poate ar trebui sa il las si eu acolo, cum face toata lumea, poate e blestemat.
"Da, sigur...un portmoneu blestemat." Din fericire, reusesc sa ma ridic, durerea din genunchi nemaifiind asa de tare. Ii luase locul o vanataie de toata frumusetea, dar nu imi pasa, Atentia imi e concentrata pe obiectul misterios. Exact cum ma asteptasem, era plin cu bani. O suta, o suta douazeci, o suta treizeci, o suta cincizeci de yeni. Inca nu pot aprecia valoarea banilor gasiti. De la venirea mea in japonia nu m-au preocupat astfel de lucruri. Dar o suta cincizeci de yeni ar trebui sa fie ceva. Degetele mele nesatule continua sa caute prin portmoneu. Bani, carti de credit cu simbolurile alea ciudate ce se vor a fi litere, hartiute cu numere de telefon si un permis de conducere. Hisashi Takada. Are si o adresa. Si un numar de telefon. Si eu ar trebui sa am grija ca portofelul sa ajunga la detinatorul acestuia? Asta ar face orice ceatean cumsecade, si-ar ajuta semenii. Dar Hisashi Takada nu e un seman de-al meu, nu? E o persoana straina dintr-o tara straina. O tara pe care eu o urasc, deci dispretuiesc automat si persoanele care traiesc in ea. De ce l-as ajuta pe acest Hisashi? Nu am niciun interes in a o face si in schimb, daca pastrez portmoneul, cine ar stii? "Eu l-am gasit, al meu sa fie", imi zic, bagand cei o suta cincizeci de yeni in buzunarul pantalonilor. Nu a fost o alegere prea grea. Durerea incepe sa se stinga, banii sunt la mine. Mai multumita nici n-as putea da fiu. Decat daca tocmai as afla ca urmeaza sa revin in America, lucru putin probabil in momentul de fata. Nu mai e niciun om pe trecerea de pietoni. Un gand imi fulgera prin minte. Semaforul nu mai arata cu siguranta culoarea verde, eu stau singura in mijlocul strazii, genunchiul lovit nu imi permite sa fug iar o masina se apropie cu viteza de mine. O lovitura puternica, gustul sarat al sangelui si totul se intuneca. Aud scartaitul unor roti, amestecandu-se cu franturi de conversatii din care de-abia inteleg cate ceva. Firar ea de limba! Un miros atat de placut imi inunda narile...prajituri. Da, acele prajituri pe care obisnuia sa le faca mama. Dar mama a murit. Si nu mai imi face prajituri. "Atunci de ce acest miros?" ma intreb eu, igorand lacrimile ce amenintau sa apara. Stai putin. Sunt intinsa undeva. Si ma misc. Deci am descoperit ce e cu rotile. -Sper ca se va face bine. Lovitura nu pare a fi grava. Macar atat pot si eu intelege. -Ai aflat ceva despre familia ei? Pe cine ar trebui sa sunam. Nu are niciun... Femeile care ma inconjoara tresar atunci cand ma ridic dintr-o data si dau la o parte cearsaful alb cu care eram acoperita. Miscarea brusca imi provoaca o durere groaznica de cap dar, fiind destul de incapatanata, incerc sa o ignor, concentrandu-ma asupra locului in care ma aflu. Un spital, din cate imi dau eu seama. Si femeile care vorbeau mai devreme erau doua asistente. Masina apropiindu-se in viteza de mine, lovitura la cap, spitalul, totul prinde sens acum. Dar eu nu am timp de pierdut prin spitale, mai ales ca nu cunosc prea bine limba si nici procedurile de aici. Murmur un "va multumesc" doar asa, ca sa nu fiu chiar nepoliticoasa, si o iau la fuga pe coridor, urmarind semnul care indica iesirea. Pe fundal se aude vocea uneia dintre asistente strigandu-mi ceva, dar eu continui sa fug. Ma voi indeparta cat de repede de spital si nimeni nu va stii cine sunt sau ce-am patit. Si voi putea sa ajung si la domnul Taku dupa painea bunicii. Chiar daca am aratat foarte putin interes noii tari in care m-am mutat si persoanelor care au incercat zadarnic sa se imprieteneasca cu mine, nu am pierdut vremea deloc, plimbandu-ma in fiecare zi prin oras. Am cutreierat singura atatea si atatea strazi, desenandu-mi in minte propria mea harta. Nu mi-a fost deloc greu sa ma intorc de la spitalul principal la casa bunicii. De acolo, am luat-o din nou pe drumul pe care il parcusesem doar cu cateva minute in urma. Doar atat trecuse, nu? Speram asta, dat fiind ca nu avea inca un celular, deci nicio posibilitate pentru ca Mika sa ma poata contacta. Iar daca imi ingrijoram prea tare bunica era posibil ca balonul sa plezneasca. Si nimeni nu isi dorea asta. Baloanele sunt frumoase doar atunci cand sunt umflate. Trec de casa bunicii, de floraria unde Albinuta, cum obisnuiesc sa ii spun vanzatoarei, isi expune minunatele ei buchete, magazinul de bauturi al domnului Kuroku... Kuroku vampirul. Kuroku vampirul e in usa magazinului ca de obicei, tinand de aceasta data una dintre numeroasele lui sticle. Duce obiectul fumuriu la gura si bea cu nesat, o dara din lichidul misterios curgandu-i de la buze pana pe barbie si prelingadu-i-se mai apoi pe gat. O dara de lichid rosu. Rosu ca sangele. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy