În acea după-amiază de toamnă târzie, soarele părea un bătrân uitat în azilul orelor. Un fir subțire de aer căldicel se strecura insignifiant printre crengile nucului bătrân, pe care Laur Demetrian îl privea de multe ori ca pe un alter-ego maiestuos și rafinat. Demetrian era actor, cel mai bun al generației sale. Se apropia de 60 de ani și strânsese în poala cămășii sufletului amintiri cât pentru șapte vieți, amintiri din lumea atât de misterioasă și trepidantă a vieții de actor. De la un timp însă începuse să se gândească tot mai mult la timpul spulberat ca și fumul alb al unei colibe bătrâne ascunsă prin munții mari ai unei copilării și tinereți demult apuse. „Doctorul operează cu aceeași dezinvoltură și sânge rece și la 30, și la 60 de ani, își spunea el. Scriitorul își înmoaie pana în sângele imaginației sale fertile, inima vibrându-i sub același clopot de cuvinte și la 30, și la 60 de ani... Actorul... actorul însă nu poate face la 60 de ani, ce făcea la 30... Rolurile de june prim dispar, intri în scenă văduvit de ani, în roluri sărace în dinamism și forță. Trebuie să te pleci în fața evidențelor și să joci caractere prinse în acul de siguranță al senectuții palide și neajutorate de atâtea ori!”.
Știa că așa i se va întâmpla și azi. Avea întâlnire la teatru cu Cristian Mihăilescu, un regizor deosebit de valoros. Demetrian era deja un monstru sacru al scenei, și din această cauză nu avusese de prea multe ori o relație benefic reciprocă cu regizorii. Îi repugnau tipii, care credeau că sunt un fel de păpușari, iar actorii, păpușile lor vii, pe care directivele de scenă, sfori abil mânuite, trebuiau să le imprime truditorilor scenei un anumit mod de interpretare. Demetrian fusese dintotdeauna un spirit nonconformist, independent. Accepta până la un punct indicațiile de scenă. După aceea, spunea clar și răspicat: „Acesta este rolul meu! Și rolul meu înseamnă o clipă din viața mea! Nu vreau să o irosesc imitând pe alții. Așa...doar așa văd eu acest rol și nu altfel...!”. Bineînțeles că toate diligențele regizorului se spărgeau ca un val neputincios de malul personalității actorului, care în final își impunea maniera personală, unică, în interpretarea rolului. Este adevărat, recunoscută de toți în final ca fiind magnifică.
Mihăilescu era însă un regizor, pe care Demetrian îl prețuia. De aceea, acum, când se îndrepta agale spre teatru pentru întâlnirea cu el, toamna asta ca o banană coaptă, al cărei înveliș înserarea nu apucase să-l desfacă în fâșii de umbre, i se părea un anotimp perfect pentru a începe un nou rol. Fie el chiar și unul din care tinerețea fugise de mult, ascunzându-se pe sub copacii seculari ai gândurilor.
În teatru sosireră aproape toți colegii lui. Mihăilescu era deja așezat pe un fotoliu în mijlocul scenei. Păreau că îl așteaptă cu toții pe Demetrian.
- Maestre, îi spuse Mihăilescu pe un ton admirativ, ridicându-se de pe fotoliu, vă așteptam! Mă bucur că alături de d-voastră și de colegii aceștia deosebit de talentați vom încerca să punem în scenă o piesă minunată. Cel puțin, asta a fost părerea mea, după ce i-am parcurs textul...
- Cristian, interveni Demetrian urcând pe scenă, fiind urmat apoi de tinerii săi colegi. Avem cu toții încredere în rafinamentul dumitale artistic și drept să îți spun, de mult voiam să spargem bariera suficienței, ce ne-a cuprins pe toți după cele 200 de spectacole ale ultimei noastre piese. Se cerea o respirație nouă pentru acești actori minunați...
- O infuzie de sânge literar proaspăt, îl sprijini patetic și Ortansa Stoicescu, actrița cu cele mai bune referințe critice în ultima perioadă, asta în ciuda experienței sale reduse.
- Îm pare bine că iată, gândim la fel, continuă Mihăilescu. Și ca să nu vă mai pun răbdarea la încercare... Am stabilit împreună cu direcția teatrului să punem în scenă „Twilight”, piesa dramaturgului englez Richard Dunn. Este o dramă și, după cum cunosc eu calitățile actoricești ale acestui colectiv, dramele au fost întotdeauna piesele de rezistență, cu care ați cucerit publicul...
- Cristian, spuse Demetrian, faptul că vom interpreta un autor englez ne face de pe acum să credem că piesa va fi un succes. Am considerat întotdeauna dramaturgii englezi ca fiind vârfuri ale introspecției și fini caracteriologi... Subiectul...?
- Pe scurt! Pe scurt, maestre, fiindcă veți avea trei zile la dispoziție pentru a citi scenariul. Un profesor universitar, o studentă ambițioasă și frumoasă, o poveste de dragoste, cu un final nefericit...
- Crimă...moarte naturală...divorț? întrebă Raul Filipescu, unul din actorii de viitor, un favorit al lui Demetrian, ținând cont de faptul că, ori de câte ori îl privea, regăsea în el tinerețea și exuberanța acelor ani, când el se lansase în teatru.
- Niciuna, nicialta...răspunse regizorul. Pur și simplu, o faptă de viață: când o femeie ajunge să atingă standardele de viață, pe care le-a visat și îl părăsește pe cel care a luptat ca ea să ajungă acolo... Pe omul care a luptat cu prejudecățile, cu vârsta, cu cei din jur...cu reputația lui binecunoscută...
- E vorba de studenta ambițioasă, nu? întrebă Ortansa, zâmbind cu subînțeles.
- Iar amurgul din titlul, adăugă Demetrian, este al profesorului părăsit...
- Da, simplist vorbind, cam acesta ar fi firul roșu, ce ne va ghida spre destinele fiecăruia în parte....M-am gândit că ar fi bine să știți și pe cine am ales pentru rolurile principale ale acestei piese deosebit de actuale. Maestre...
- Desigur, îl întrerupse Demetriad, desigur, eu voi fi profesorul...!
- Cartridge...profesorul James Cartridge...un eminent egiptolog...Ortansa, tu vei fi Violet O’Hara...studenta frumoasă și ambițioasă. Am să vă împart acum fiecăruia textele în funcție de celelalte roluri, și ne revedem peste trei zile. Dacă vor exista diferențe ireconciliabile cu rolul primit pentru vreunul dintre d-voastră, vom hotărî atunci, pe loc, cum vom proceda. Știți foarte bine, nu sunt tipul de regizor, care să vâr cu sila pe gâtul unui actor un rol, numai pentru a-mi umple un gol în distribuție. Respect personalitatea și voința artistică a fiecăruia, fără deosebiri de sex și vârstă. Cu toții nu dorim decât ca la gala piesei să avem o sală plină și care să ne aplaude la final în picioare. Și, cum în acest teatru succesul este o condiție sine qua non a fiecăruia dintre cei ce compun colectivul, nu văd de ce nu aș fi optimist chiar de azi, de la repartizarea rolurilor. Vă doresc succes în descifrarea destinelor eroilor! Și nu cred că vă va fi greu. În fond, este vorba despre viața pe care o trăim fiecare din noi. Numai că bucățica aceasta de existență începe și se termină aici cu primul și ultimul gong. Pe când trăirea noastră a început cândva și se va termina tot cândva, nimeni nu știe când și cum...
Demetrian luase un taxi, în locul plimbării pe jos până acasă. Așa făcea ori de câte ori trebuia să se pună în scenă o nouă piesă. Sau când își procura o carte, după care alergase înfrigurat și pe care abia aștepta să o deschidă. Era atât de nerăbdător să-și umple un pahar de scotch și scufundat în fotoliul său de piele să intre în viața unui personaj, cu care va trebui să se confunde până la identificare, până la ultimul atom, cum îi plăcea lui să spună. Cortina să se ridice și luminile sau umbrele de viață, pe care el atât le îndrăgea, să facă parte intrinsecă din respirația, emoția, gândurile și gesturile sale.
Petrecuse o noapte albă, fiindcă nu putuse să lase din mână textul. Era o poveste de viață fascinantă prin romantismul relației dintre Cartridge și Violet. O poveste de iubire, prin care pașii nu-l purtaseră în viața reală niciodată pe maestrul Demetrian. El fusese bărbatul atâtor și atâtor nopți, fiecare sub mângâierea unei alte femei. Nu știuse niciodată cum este să aștepți întoarcerea acasă în brațele aceleiași femei, la care să visezi, pe care să o visezi, chiar și cu ochii deschiși, pentru care să poți spune că ai sacrificat totul. De la ființa ta umilă și până la marile taine ale lumii: renunțare la orgoliu, la statutul tău social, la neputință, la ură, la uitare, la minciună...Pur și simplu în inima sa nu bătuseră niciodată marile clopote ale statorniciei masculine, acest sentiment atât de rar, dar cu atât mai tainic, atunci când izvorăște din adâncul ființei damnate pe veci la iubire. De aceea nu putea înțelege de ce egiptologul Cartridge, cel căruia trebuia să-i devină odată cu prima repetiție un alter-ego desăvârșit, putuse suferi atât? Cum de încăpuseră în inima unui singur bărbat atâtea sacrificii făcute pentru o singură femeie? „Dacă teatrul nu ar însemna doar un act estetic și educativ, cu o funcționalitate preponderent catharctică" - filozofa Demetrian în zorii acelei zile, cu ochii pungă de nesomn - "atunci aș încerca să-i schimb destinul personajului meu. Nicio femeie nu merită un atât de mare sacrificiu! Nimic din ceea ce a făcut Cartridge pentru ea, nu îi conferă acesteia dreptul de a-l părăsi într-un final, lăsându-l într-un amurg plin de tristețe și neliniște. Iar scena finală, cea în care ea pleacă pentru totdeauna, și el acceptă moartea ca o alternanță a vieții, mi se pare absurdă, din moment ce eroul meu are la îndemână și alte soluții existențiale, care să-l ajute să uite ființa iubită! Nu neapărat moartea!”.
I se părea că bucuria nestăvilită, ce inunda sufletul personajului său în relația cu Violet, nu putea fi comparată decât cu aceea resimțită de un copil, care primește în dar jucăria la care visase zi și noapte. Se știe cum sunt copiii în astfel de cazuri. Nu se mai dezlipesc de jucăria preferată, oriunde s-ar afla. Fie la masă, fie la joacă, fie pe perna plină de vise, unii chiar și în locurile private și cele mai intime. Pur și simplu acea jucărie este parte din ființa și viața lor. Așa era Violet pentru sufletul profesorului Cartridge. Și lucrul ăsta îl enerva peste măsură pe Demetrian.
Era pur și simplu intrigat de felul în care dramaturgul Richard Dunn înțelesese să-și încheie piesa. La prima repetiție, i-a dezvăluit acest lucru și regizorului. Mihăilescu, care era un om echilibrat și conștient că uneori trebuie să mai închizi ochii la capriciile monștrilor sacri, i-a zâmbit aprobator, apoi i-a spus că textul este un bun al celui care i-a dat viață artistică și nimeni nu are dreptul să încerce să-i ofere un succedaneu. Nu are acest drept! Seară de seară, la antractul dinaintea scenei finale, în cabina sa, Demetrian se răzvrătea tăcut împotriva destinului personajului său, care peste câteva clipe avea să pătrundă într-o lume a tăcerii nedrepte. Juca cu patos fiecare replică. Cronicile teatrale relevaseră implicarea emoțională fantastică a maestrului în viața eroului său. Ultima scenă o juca însă cu o ură nestinsă pe față, mai ales că Ortansa Stoicescu, alias Violet O’Hara, stăpânea magistral și ea scena aceea prin detașarea de o concretețe uluitoare, cu care înțelegea să se despartă de omul care o ridicase din anonimatul studenției și o propulsase în cercul inițiatic, atât de abscons și greu de atins al egiptologilor. Plângea inima în Demetrian, auzind replicile prin care Violet îl lăsa pe Cartridge ca pe un prizonier pe o insulă de indiferență și sarcasm interior, refuzând să se gândească că pentru un om aflat la amurgul vieții o astfel de lovitură ar putea fi fatală.
Se aflau în preajma celei de a o suta reprezentație cu „Twilight”. Mai exact se jucaseră 97 de reprezentații. Atunci s-a întâmplat pentru Demetrian un lucru care îi va schimba definitiv viața și cariera de actor.
Ajunsese acasă epuizat fizic și psihic de la ultima reprezentație. Stătea pe veranda casei sale și privea prin paharul de scotch licăririle tainice, pe care luna le întindea peste sufletul mare al nopții. Era al patrulea pahar și deja i se părea că plutea într-o reverie molcomă, blândă, care-i făcea trupul să se simtă ușor ca un fulg, despovărat de toate angoasele și întâmplările de peste zi. Atunci a auzit pentru prima oară acea voce. O voce cu un timbru dur, ca de metal hârșiit pe o suprafață plană și la fel de dură: ”Shame on you, Demetrian!”. S-a întors, gândindu-se că vreunul din vechii lui prieteni, cei considerați de-ai casei, care cunoșteau combinația de la intrare, voia să-i facă o vizită inopinată, dar care nu l-ar fi deranjat în singurătatea acelei clipe de relaxare. În casă și pe veranda spuzită de regina nopții nu se afla însă decât el. El și acea voce misterioasă, care se prelungea din urechea stângă și cobora ca o iederă peste trupul său.
„Te miri că îți vorbesc în engleză, nu? Doar nu joci „Twilight”? Dar nu mă sfiesc să o spun încă o dată: Rușine, Demetrian! Rușine! Pentru că un actor strălucit ca tine acceptă umilința scenei finale, acceptă ca personajul său să părăsească această lume umil și neștiut, ca o frunză călătoare și uscată rătăcită din copacul vieții!”
Demetrian se ridică în picioare. Făcu un tur nervos al camerelor și reveni pe verandă. Era singur cu amintirile lui. Atât. Auzi din nou tonul moralizator și aspru: „Tocmai tu, bărbatul care nu ai îngenuncheat niciodată în fața unei femei...Bărbatul care a considerat întodeauna aventurile nocturne ca pe niște cupe de șampanie scumpă, pe care le bei istovit de viață și de nevoia de a te împărtăși dintr-un trup parfumat și senzual. Tocmai tu să accepți înjosirea aceasta!”.
Demetrian murmură stins: „Cine ești tu, să-mi ceri socoteală pentru ceea ce joc...? Pentru cum joc...?”.
„Dă-mi voie să mă prezint. Numele meu este Melchiot. Sau vrei să îmi spui pe numele de scenă?"
"Ești și tu actor?" întrebă Demetrian, care nici măcar nu își mai punea acum problema, de unde venea acea voce acuzatoare.
„Crezi că, dacă lumea ți se adresează cu apelativul „maestre”, numai tu poți fi un actor desăvârșit? Da, sunt și eu actor. Poate mai mare decât tine. Și, știi de ce? Fiindcă eu nu joc pe câțiva metri pătrați de scenă improvizată de oameni... Eu joc pe marea scenă a lumii și piesa mea este însăși viața! Numele meu de scenă este The Malicious!”.
"Nu prea pare un nume prietenos!"
„Asta la prima vedere, maestre! Dar, după ce vom deveni apropiați, vei vedea că niciun alt suflet din întreaga ta viață nu a însemnat pentru tine, cât voi însemna eu!”.
"Și, mă rog, ce ai putea face tu pentru mine?"
„Te-aș putea ajuta să nu te mai frămânți atât! Să nu mai suferi ca un câine la gândul că seară de seară, acolo, pe scenă, la final, trebuie să te cufunzi în adâncul amurgului, ce te absoarbe în uitare și neființă și să-ți curmi viața absurd cu acel cuțit de recuzită...!”.
"Și cum vei face asta?" întrebă Demetrian, turnându-și încă un pahar de scotch, înviorat parcă de acest dialog nevăzut, dar care începea să sune interesant, chiar ispititor.
„Va trebui să nu mai asculți ceea ce ți se șoptește din cușca sufleurului, seară de seară...”.
"Scuză-mă, aici greșești! Poate nu știi că Demetrian este singurul actor în viață, care niciodată nu a recurs la serviciile sufleurului. I-am spus acestuia dintr-un bun început că în mintea mea stau așezate cuminți în banca elocinței toate replicile din piesă. Nu numai ale mele. Ci ale tuturor celor ce împart cu mine sudoarea și ființa scenei. Nu am nevoie de cineva care să mă încurce. Așa încât, atunci când îmi spun replica, nu ai să auzi niciodată vreun cuvânt îndreptat spre mine din cușca sufleurului...!
„Foarte bine! Excelent! Cu atât mai bine pentru ceea ce avem noi de făcut!”.
"Noi? Noi doi?"
„Asta, dacă îmi accepți prietenia... Știu, prietenia este un lucru deosebit de sensibil pentru urechile oamenilor și foarte complicat pentru fiecare dintre ei. Greu de realizat. Și tot mai greu de păstrat pe această planetă antropică...! Va trebui să încercăm ca viața să bată într-adevăr teatrul! Să schimbăm destinul lui Cartridge! Din temelii! Cu orice risc și cu orice consecințe!”.
"Ceea ce îmi sugerezi, este însă de neacceptat în teatru! Să intervii cu o viziune proprie pe un text consacrat! Am stat de vorbă și cu regizorul pe această temă..."
„Știu! De aceea m-am hotărât să ne cunoaștem astă-seară. Eu nu închei coaliții sau prietenii, cum vrei să le spui, cu oameni slabi de înger!”.
La pronunțarea ultimului cuvânt, Demetrian sesiză o nuanță parcă de dispreț în glasul vocii interioare.
„Uite ce e! continuă vocea, mai imperativă de data asta. Știu că există în teatru, ca peste tot în lume, cutume ce nu pot fi încălcate. Dar astea sunt făcute pentru cei fără personalitate. Pentru oameni care consideră că numai asta este singura realitate, cea în care respirăm și în care ne învârtim. Dar dacă oare am încerca să o remodelăm. Să-i conferim ceva din structura noastră moral-volitivă. Să o obligăm să fie așa cum gândim și vrem noi!”.
"Și asta ce ar însemna?" întrebă Demetrian privind la luna plină, ce își spălase obrazul cu roua primelor stele.
„Asta ar însemna să iei în propriile-ți mâini destinul lui Cartridge. Acest destin blestemat și dureros... Să-l schimbi printr-un joc de idei și întâmplări, care, te asigur, va face din cea de a o suta reprezentație un spectacol de neuitat!
"Dar, bine, asta ar însemna să schimb toate replicile finale...!"
„Și de ce ți-ar fi atât de greu? Nu ai zis că maestrul Demetrian nu ține cont de sufleur? Că trăiește spectacolul ca pe o largă respirație interioară. Că nu are nevoie decât de libertatea sa de exprimare și voință?"
"Asta așa este. Dar Mihăilescu? Ce va zice Mihăilescu? Violet? Partenera mea, cum va primi această nouă structură a textului?"
„Te interesează ce vor zice alții? Atunci nu ești omul pe care îl credeam, actorul desăvârșit! Poate chiar unul din vârfurile actoriei din ultimul secol! De unde știi că Violet nu va fi într-atât de surprinsă de turnura relației ei cu Cartridge și nu va intra în jocul tău? Ești doar idealul fiecărui actor tânăr, atunci când face primul pas pe scenă! Gândește-te, maestre! Ar fi spectacolul vieții tale! Rolul vieții tale...!"
"Și cum ar trebui să schimb destinul personajului meu? Care ar fi elixirul salvator? Care vor fi replicile?"
„Asta îți voi spune la timpul potrivit... Întâi vreau să simt că ești pătruns în toată fibra ființei tale de acest gând măreț, creator...De acum înainte voi fi lângă tine la fiecare antract. Acolo, în cabina ta, unde te încui cu gândurile și întrebările tale. Și când va veni clipa...mă voi destăinui! Gândește-te, o sută de reprezentații...! Nu e fantastic, ce am putea realiza noi doi... Maestrul și Melchiot...!"
În acea clipă vocea interioară fugi în întunericul nopții, fără ca măcar Demetrian să poată știi unde s-a refugiat... Sau dacă totul fusese real... Un dialog real sau numai o palidă transfigurare a realității sub încrâncenarea psihicului său doborât de circumstanțele otrăvite ale rolului, pe care trebuia să-l interpreteze... Sau poate doar aburii celor câteva pahare de scotch savurate pe veranda tămâiată de stelele târzii ale nopții... Întâmplare sau predestinare...?