III

Lui Filip dimineața asta nu-i spunea nimic. Nici o revelație, nici un gând lămurit. Dar mai avea timp. Dimineața lui revelatorie se ținea încă deoparte.

- Te-ai trezit? Mergem undeva? Am senzația că azi n-o să scriu nimic. Încă nu simt nimic. Spusese ”simt” aproape cu ură.

Desfăcu larg mâinile de-a latul patului. Diminețile! Să te trezești când soarele este deja sus pe cer și bate prin fereastră direct pe pat, da, acestea erau favoritele lui. Diminețile grăbite și întunecoase erau un chin, cu totul și cu totul sumbre, abia după ce se lumina, reintra în apele lui. Asta nu însemna că, în lipsa luminii zilei, serile nu erau fascinante. Seara scria cel mai bine, noaptea când totul era liniștit în jur și nimeni nu pătrundea în gândurile lui și nu-i tulbura tabieturile. Întunericul le ține pe toate departe. Și pe toți! O, da, întunericul! Același care te poate aduce și mai aproape decât ți-ai putea închipui vreodată.

- Să-ți aduc ceva de mâncare?

Ce era în aer, de ziua asta de iunie era atât de perfectă? O sâmbătă plină de soare, da, asta însemna... Și în care să nu ai nimic de făcut. Da, o zi întreagă, o zi întreagă în care să trăiești cu adevărat. Să simți fiecare cută a timpului care trece prin tine, să ai tot timpul din lume pentru a scrie orice. Să prinzi orice stare. Orice putea veni într-o zi de sâmbătă. Orice! Era o zi plină, pentru care merita să aștepți o săptămână. Două. O lună.

- Neața plăntuțelor! N-am uitat de voi.

Ieși din cameră. Holul acesta era întotdeauna răcoros. Iarna era o aventură să ajungi în bucătărie, căci era stăpâna deplină a holului. Acolo era frig întotdeuna. Bucătăria era dincolo de hol, astfel că putea să rămână mai dezordonată. Nu afectează cu nimic. Un mic dejun cu lapte și fulgi, șuncă și ouă de prepeliță, iaurt ori suc e tot ce trebuie pentru o zi perfectă. După aceea ești liber. Pleci sau rămâi. Scrii. Orice poate veni.

- Tu la ce te uiți? Aruncă o scurtă privire pe fereastră. Teiul curții din spate rămase mai departe încremenit. ”O sun? Îi spun azi? Va veni?”

Câștigase. Dumnezeule, câștigase! Toți voiau acum interviuri. ”Știi ce? Până acum unde ați fost? Nimic! Mă, trebuie să le dai ceva! O să dau unul singur. Atât. Unul singur. Văd eu unde, mă mai gândesc. Și ce-o să le spun? O să știu, într-o dimineață o să știu și asta. Dar acum nu e important.” Acum important era să nu se spargă gălbenușul oului de prepeliță când taie coaja. Numai tăiat mergea. Cu partea de lângă mâner a cuțitului cu zimți. Și să nu prăjească prea tare costița, dar nici să nu se răcească până sunt gata și ochiurile. Asta era întotdeauna cel mai dificil. Ochiuri mici, rotunde, perfecte. Galben cu alb, asocierea preferată de culori. Și să nu se înmoaie fulgii prea tare în lapte.

”Ai grijă! Uite-l cum stă și pândește! Dracu’ gol. Abia așteaptă să te semețești! Ai grijă! Direct în gura lui te duci”. Dar cu toate acestea nu putea să-și alunge sentimentul de satisfacție. De nestăpânită bucurie. Pur și simplu nu putea, nu era un sfânt. Asta e, simțea ciuda incomensurabilă a celorlalți care nu dăduseră pe el doi bani. ”Na! Barlow!” Nu se spărsese nici un gălbenuș. Din cinci, media era cam unul spart. ”Direct în iad, cu Barlow cu tot.”

Nominalizările erau întotdeauna în număr de zece și se anunțau câte una pe zi. Știu englezii ăștia să te fiarbă. Zece zile. Pe el îl anunțaseră într-a șasea. A avut frisoane 5 zile la rând. ”Ce-am făcut într-a șasea? M-au anunțat pe e-mail. Am zâmbit”. Nu ar fi trimis nici un e-mail dacă nu te-ar fi nominalizat. Când l-a văzut în căsuță, știa deja. Dar 5 zile și-a deschis toate spam-urile, și verifica foarte atent până ștergea unul. Avea experiență, doar așa și-a șters odată niște bilete de avion. ”Hehe, m-au fiert! Ouă fierte de prepeliță n-am mâncat. Doar ochiuri. Îs tâmpit cu asocierile astea.”

După ce a aflat, a sunat-o imediat pe traducătoare. Amy Garden din Leeds. Tot ea îi sugerase și unde să le trimită, către proiectele interculturale. S-a așezat în genunchi, chircit pe covor, și i-a mulțumit. Nu și-a putut stăpâni emoțiile și cu siguranță sesizase și ea asta. Probabil îi făcuse un poem întreg la telefon atunci, dar nu-și mai amintea decât vagi frânturi. Ce o fi făcut-o să se oprească asupra poeziei lui, nu știa precis nici acum. Discutaseră îndelung pe marginea textelor lui, despre sensuri și viziuni, despre apă și amintiri. Despre vânt și deșerturi, despre unghii și șuvițe de păr. Despre dimineți revelatorii și nopți oarbe de sens. Despre pantofi și eșarfe. Despre jartiere, și-și amintea că aici se simțise jenat, dar era ca la doctor, nu? Doctorul și traducătorul. Despre savori și senzații, despre culori, despre gust și pipăit, care erau de fapt cam același lucru. O, și despre mări și oceane, și mai ales despre munți. Și despre munții din mări și oceane. Despre îngeri și daimoni. Despre destin și despre închipuire. Despre câte feluri de moarte există. Și mai ales, mai ales despre conexiunile dintre toate acestea. Era cel mai important. Despre conexiunile tuturor lucrurilor. Dar abia acum se vor vedea pentru prima oară, abia la decernarea premiului și tot pentru prima oară simți că vrea cu tot dinadinsul să o cunoască. Nu știa nici măcar ce vârstă are. Era profesoară și preda literatură la Universitatea din Leeds, atât știa despre ea. Ea știa totul despre el. Totul. Se bucura nespus pentru Amy. Traducătorul primea 60% din valoarea premiului, care era de 30.000 de euro.

”La suc o sun pe Francesca.”

- Poți să vorbești ?
- Da, sunt în grădină. Felicitări încă o dată.
- Putem să ne vedem? Vreau să te rog ceva. Dar trebuie să ne vedem, ca să înțelegi.
- Acolo e bine?
- Da. La 4?
- La 4.

Vechi clădiri. Orașul păstra savoarea cetății medievale ce fusese odată. Trepte. ”Pe aici va veni”. Firme agățate de alambicate forme din fier forjat. ”Atunci era altfel.” Pentru o clipă îl năpădi sentimentul primei întâlniri. Fusese doar pentru o clipă, dar atât de puternic încât simți că trebuie să-și încordeze mușchii spatelui și să-și arunce bărbia înainte. Se apucă să fredoneze o melodie, cea mai nouă pe care și-o amintea. ”It’s that time of year, leave all our hopelessness’s aside…” Fir-ar, tot înapoi îl ducea! Trecu o bătrânică simpatică cu o sacoșă verde și un puști pe rotile. Sau invers. ”Așa mai merge”, își spuse. Nu voia să o vadă venind și se așeză pe o bancă. ”Nici asta nu era atunci.”

Își propuse să se forțeze să o privească în ochi. Când se apropie și se simți țintuită, Francesca își aruncă privirea spre copacii dimprejur. Părul negru, acum prins la spate, îi accentua ochii, pasul îi era cântat ca întotdeuna, iar felul de a privi, parcă cu capul dat puțin pe spate, era ultima imagine pe care el ar fi putut-o uita vreodată. Era singura femeie pe care o iubise cu adevărat. Era mândru de asta. Îi și spusese odată, dar ea nu a lăsat să se vadă că i-ar fi păsat în vreun fel, deși știa foarte bine că dacă pe Filip l-ar fi putut ucide ceva vreodată, acest ceva ar fi fost nepăsarea.

- Ai ajuns demult? îl întrebă ea.
- Băncile astea nu erau aici.
- Nu? Felicitări, Fil! Mă bucur foarte mult pentru tine. Să știi că mă bucur cu adevărat.
- Da? Sunt mai puțini cei care se bucură decât ceilalți. Dar mă simt bine. O să fiu amabil cu ei și o să le mulțumesc politicos pentru felicitările false.
- Fil, nu te-ai schimbat! Ar trebui să fii bun.
- Nu sunt. Stăm aici? Eu aș lua ceva cu frișcă dacă vrei să intrăm undeva. E important.

Francesca își strânse buzele, în felul ei foarte bine controlat, care niciodată nu te lăsa să știi dacă gestul acesta îl face dintr-o anume jenă, sau își stăpânește, de fapt, un zâmbet. Sau, poate, mai curând și una și cealaltă. Intrară.

- Spune-mi ce mai faci? Ce mai fac ai tăi? Întotdeauna îl întreba asta. Și niciodată el nu-i spunea nimic.
- Nu te interesează, Francesca, ce mai fac. E treaba mea.
- Fil, de ce nu înțelegi odată pentru totdeauna. Nu se putea.
- Am modificat casa. Camera aceea nu mai e. Acum e un hol acolo.
- Vezi?, nici camera noastră nu mai există.

Tăcere. Ea îi simțea iritarea de fiecare dată când se vedeau. Îi era greu și ei să-l întâlnească, dar întotdeauna, întotdeauna ar fi vrut să-l vadă, chiar și atunci când îi refuza lucrul acesta. Știa că greșise și ar fi vrut să-l mângâie în vreun fel. Dar în ceea ce-l privea pe Filip, niciodată nu puteai ști cum ar fi cel mai bine să faci asta. Nici atunci când, cu toată sinceritatea, așternându-și inima în fața lui i-a trimis mesajul în care îi mulțumise pentru neasemuita și incredibila lui bunătate, nici măcar atunci n-a știut dacă acele cuvinte l-au mângâiat în vreun fel, sau dacă n-au făcut altceva decât să-l rănească și mai mult.

- Cum vă mai e? întrebă Filip aproape în șoaptă și își impuse să rămână calm oricare ar fi răspunsul.
- Îți mulțumesc că nu le-ai spus atunci alor mei. Să știi că bine. De când facem terapie, n-a mai dat în mine.
- Nu pricep ce te ține la el. Hm? Poți să-mi spui?
- Nu știu. Înțelege, Fil, nu știu! Atâta știu: îl iubesc.
- Și acum e bine?
- Da, acum e bine. Știi? Avem o pisică. De când era mică, am luat-o și am crescut-o amândoi. Ea e viața noastră.
- Deci, viața voastră e o pisică. Eu voiam să te întreb ceva. Sper să înțelegi. Făcu o pauză mai lungă. Învârti un pai și-și potrivi apoi scaunul. Aruncă privirea în dreapta spre bar, apoi pe fereastră. Un meniu fusese luat de vânt de pe o masă de afară și se îndepărta țopăind. Apoi se uită în ochii ei. Scurt. Rearanjă pliculețele de zahăr și împături atent un șervețel. Potrivi din nou scaunul. Parcă trebuia să decoleze un avion. Francesca aștepta calmă. Putea fi orice. Îl știa. Cu Fil se putea aștepta la absolut orice. În cele din urmă Filip ridică avionul de pe pistă.

- Anul acesta decernarea premiului are loc la Praga. Mi-aș dori să poți veni cu mine. La Praga! E orașul meu preferat, știi foarte bine. Mergem să vedem Vltava! Și premiul îl dau pe o scenă făcută pe râu numai pentru asta. Apoi o dezasamblează, înțelegi?

Până aici nu răsuflase deloc. Se opri puțin și respiră. Avionul luase altitudine deja, și acum spuse rar, de parcă trebuia să priceapă un copil cum să-ți pui masca de oxigen pe figură în caz de depresurizare:

- Locul în care voi primi premiul nu va mai exista niciodată. Vom merge într-un loc care nu va exista decât pentru o seară. Apoi dispare. Au englezii ăștia, pentru poețoi, niște idei extraordinare! Avion, stăm o noapte la nu știu ce hotel, a doua zi premiul cu recepția și venim înapoi.

Pe fața Francescăi nu se putea citi nimic. Era maestră în asta atunci când și-o propunea. Și și-o propusese de la primele preparative cu paiul și șervețelul. Pielea impecabilă a feței nu trăda nici un mușchi clintit, dar Filip nu observă că o unghie de-a ei străpunse de-a binelea un pliculeț de zahăr.

- Fil, te voi răni și mai mult dacă voi veni cu tine.
- Știu, Francesca. Dar e singurul lucru pe care îl vreau și la care mă pot gândi acum. Am scris despre tine. Lumea va crede că suntem împreună, dar nu-mi pasă. Va fi o imensă și strălucitoare minciună, o impecabilă ironie, dar vreau să fiu acolo cu tine.
- Nu știu, trebuie să mă mai gândesc. Și să vorbesc și cu Cezar. Înțelegi.
- Da. O să te sun.

(va urma)