Ploile biciuiau fața Tibetului, încrustând în filigran scântei de aur și argint pe turnurile poleite ale Palatului Potala. O rumoare nemaiîntâlnită se răsucea prin aerul rece din sanctuarele palatului, unde călugării în haine galben-portocalii pregăteau cu sfințenie tot ceea ce ritualul cerea pentru zilele ce se vor apropia: înmormântarea bătrânului Dalai Lama, chemat spre esența universului de însuși iluminatul Buddha și pregătirile ce urmau pentru alegerea unui nou lider spiritual.
Ajuns la porțile orașului, Norbu sărută țărâna și mulțumi în gând tânărului din vis, pentru că fusese alături de el pe tot timpul călătoriei.
Bătu cu inelul uriaș de fier, care atârna ca un cercel de podoabă pe urechile trainice și străvechi ale porții Palatului Potala. Porțile se deschiseră și un călugăr îl privi blând:
- Copile, în oraș nu mai poate intra nimeni! Mâine îl vom conduce pe Dalai Lama spre podișul lumii. Sanctuarele nu trebuie să mai fie călcate de pașii călătorilor, care aduc pe tălpi nesiguranța omenească și pe hainele lor nimicnicia prafului din sufletele lor.
- Am făcut șapte pași ca să ajung în Lhasa, șopti Norbu.
- Șapte pași? întrebă călugărul, în ochi scânteindu-i un bob de rouă luminoasă.
- Șapte pași...
- Intră, intră copile...
- Norbu...Norbu este numele meu...
- Norbu, așteaptă aici... Îl voi chema pe fratele Rinzen, întâi stătătorul acestui sfânt oraș. Fără permisiunea lui nu vei putea pătrunde în palat.
Norbu stătea nemișcat, privind cu ochii uimiți ordinea desăvârșită și curățenia din palat. Rar treceau pe lângă el siluete grăbite de călugări, cu privirea în pământ, gândindu-se fiecare la îndatoririle sale. De Norbu se apropie un călugăr cu pasul apăsat. Părea că veșmântul galben-portocaliu se leagănă în vânt ca două aripi maiestuoase, dându-i un aspect regesc.
- Tu ești, Norbu? îl întrebă venerabilul călugăr, săgetându-l cu privirea lui pătrunzătoare.
- Da, stăpâne...
- Ca să ajungi aici ai făcut șapte pași?
- Da... șapte pași...în șapte săptămâni...
- De unde vii?
- Satul meu este aproape de Peștera Sufletelor de Cireș...
- Ochii tăi îmi spun că spui adevărul...iar tălpile tale pline de răni întăresc cuvântul tău...Poți păși în Lhasa. Vei intra ucenic sub ascultarea fratelui Tashi. Vei face numai ce îți va spune el. Caută să asculți cu mintea și sufletul, nu cu urechile, care lasă să intre și să zboare din noi vorbele ca niște fulgi de nea, ce se topesc imediat. Nu căuta să știi mai mult decât ți se spune și decât poate gândul tău să ducă. Nu căuta să dezvălui ochiului mai mult decât sufletul tău îți cere. Nu umbla prin locurile interzise din palat. Pângărești ordinul meu și taina acestui loc sfânt. De mâine, vei îmbrăca veșmântul galben-portocaliu al călugărilor. Știi ce semnifică culoarea lui?
- Galbenul, cred că este răsăritul minunat al soarelui, portocaliul, apusul lui sacrificat la amurg...îndrăzni să răspundă timid Norbu.
Rinzen surâse și spuse:
- Ce bine ar fi, dacă aici ne-am conduce după inocența ta de copil! Nu, Norbu, galben-portocaliul este culoarea condamnaților la moarte. Culoarea renunțării. Căci aici viața noastră este o continuă renunțare...
- Renunțarea la fructe...? îndrăzni Norbu să murmure.
- Da! Renunțarea la fructe! Unde ai auzit acest adevăr?
- Am întâlnit dincolo de Podișul Șobolanului de Apă un bătrân cerșetor. El mi-a spus aceste cuvinte...Și bunicul Wangdue...
- Dacă le-ai ținut minte, asta înseamnă că au găsit calea potrivită spre sufletul tău, Norbu! spuse Rinzen, mângâindu-l pe creștet. Hai, hai să-l cunoști pe protectorul și maestrul tău, Tashi.
Din acea zi ucenicia lui Norbu se împlinea și se îmbogățea. Tashi era un om între două vârste, nu prea vorbăreț, dar blând, ori de câte ori i se adresa ucenicului său cu vreo vorbă de înțelepciune. Tashi îl privea pe băiat într-un fel ciudat, mai ales după ce stătuse atunci, în prima seară, de vorbă cu el. Ascultase atunci răspunsurile lui Norbu la întrebările lui, unele dincolo de granița înțelegerii vârstei sale fragede, dar la care băiatul îi răspunsese cu niște arme de înțelepciune redutabile.
- Ai lăsat în urmă o mamă îndurerată, ca să ajungi aici. Știi că nicăieri nu vei mai simți o mângâiere și o dragoste ca a ei? îl întrebase maestrul, oglindindu-și privirea tăioasă în apele limpezi din ochii lui Norbu.
- Iubirea de fiu a unei mame, maestre, îi spusese Norbu, se aseamănă unui porumbel plăpând. Iubirea pentru un bărbat a unei văduve cu fiu se aseamănă cu a unui vultur aprig. Și într-o bună zi, vulturul va doborî porumbelul nevinovat și dragostea mamei va fi doar o amintire...
- Norbu, cuvintele tale dovedesc că ai suferit mult din cauza acelui vultur, nu?
- Da, maestre, am suferit mult! Și mai sufăr și acum...
- Trebuie să uiți suferința aceasta! Ea nu are nimic de-a face cu pacea noastră lăuntrică. Pacea pe care trebuie să ne-o coborâm în suflet. Vreau să fii cumpătat la vorbă, Norbu. Cuvântul poate ucide, știi asta, nu?
- Maestre, am învățat că nicio suliță din lume nu poate fi mai iute decât gândul omului, nicio sabie Taichijian nu este mai necruțătoare ca vorba omului și niciun foc de pucioasă nu poate răni mai mult decât privirea rea a celui de lângă noi...
Tashi se minunase atunci de cumpătarea sa la vorbă. Apoi, pe zi ce trecea, observase că băiatul era din ce în ce mai cumpătat la mâncare, și mai ales la somn. Orele de rugăciune se petreceau într-o smerenie, pe care Tashi nu putea să nu observe, că întrecea cu mult pe cea a altor ucenici de ai săi de-a lungul vremii.
Trecuse un an împlinit de la plecarea bătrânului Dalai Lama dintre ei, și stăpânul Rinzen nu primise încă semnul tainic, care să-i indice în ce loc pe trupul bătrân și sfânt al Tibetului se afla următoarea reâncarnare a iluminatului Buddha.
Într-o zi, Tashi se plimba cu Norbu prin sanctuarul albastru. Ieșind în curtea interioară, maestrul se uită la cer și oftă:
- Sunt două luni, de când soarele nu a lăsat din mâini căpăstrul carului său de foc. Ard grânele pe câmpuri și putrezesc orezăriile. Sporesc lipsurile și foamea oamenilor...
Norbu ridicase și el privirea către cer și spusese:
- Maestre, nu trebuie să vă mai îngrijorați! Deja plouă la mânăstirea Samyé. Pe seară vom fi binecuvântați și noi de ploi îmbelșugate.
Maestrul îl privise să vadă dacă Norbu glumea, așa cum mai fac de obicei copiii de vârsta lui. Dar chipul băiatului era neclintit, ferm, semn că vorbise dintr-un ungher ascuns și tainic al minții sale. Tashi îl luase atunci de mână și se duseră lângă clopotele mari de bronz aurit. Erau singurele mijloace, prin care puteau comunica la distanță, printr-un limbaj al sunetelor știut doar de călugări, cu frații lor de la mânăstirea de pe muntele Sumeru. Tashi bătu clopotele și dinspre muntele sfânt răsunară alte semnale, care-i luminară fața maestrului. Într-adevăr, în Samyé ploua deja. Tashi își ascunsese bucuria de pe față. Știa însă, că după această întâmplare trebuie să se înfățișeze superiorului său, Rinzen.
Spre seară Tashi îngenunchease în fața acestuia.
- Stăpâne, este vorba de Norbu...
- S-a întâmplat ceva ? Nu se supune vieții de mânăstire? Nu se pleacă sub sfaturile tale?
- Nu, nu e vorba de asta. Norbu întrece în cumpătare nu numai pe cei de vârsta lui, dar pe mulți din călugării așezării noastre...Sunt semne stăpâne că acest copil este unul ales...
- Ce vrei să spui, Tashi? se ridicase mânios Rinzen de pe perna lui de mătase roșie. Cum, adică, este ales? Știi că sunt convenții istorice și ritualuri străvechi, fără de care nu putem alege un nou Dalai Lama. Iată, a trecut un an de la cufundarea ultimului ales în esența universului și nu am primit semnele, privindu-l pe cel care care va deveni noul nostru lider. Dar asta nu înseamnă că Norbu ar fi cel ales să se reîncarneze... Niciodată, noul Dalai Lama nu a fost proclamat decât după semne tainice și în niciun caz la o vârstă atât de mare, ca a lui Norbu. Să nu te mai aud cu blasfemii de acest fel! Auzi, Norbu...cel ales...!
- Stăpâne azi mi-a spus la amiază că la Samyé plouă, deși soarele ardea pe boltă, așa cum a făcut-o de atâta amar de vreme încoace. Frații noștri de acolo mi-au trimis prin văzduhul clopotelor semne că așa era. Și, iată, că acum a început ploaia și aici, la Potala...
- Ãsta nu-i un motiv să crezi că acest copil este ales, Tashi! Mă dezamăgești... Mergi înapoia mea și să nu mai aud astfel de vorbe!
Trecuseră doi ani de atunci și Norbu învățase ca nimeni altul ce este aceea renunțarea, iar suferința plecase demult din sufletul său, fără să-i lase vreun semn de regret și durere.
Sosise clipa mult așteptată de călugării din Lhasa și de sărăcimea de pe întinderile Tibetului, care-și așteptau cu toții alesul spiritual. Stăpânul Rinzen primise semnele ce urmau să dovedească, cine va fi următorul Dalai Lama. Nu era vorba însă de un singur copil, ci de trei copii, din trei provincii diferite. Toți cu aceeași vârstă: patru ani. Niciunul însă nu se arătase superior celorlalți la întrebările deosebit de complicate, ce se pun candidatului în astfel de situații. Stăpânul Rinzen socotise însă că ultimul test, ce urma să aibă loc în curând, îl va alege dintre cei trei pe cel asupra căruia semnul lui Buddha se va opri ca un porumbel de înțelepciune și har.
Însoțit de înțelepții Palatului Alb, unde-și avea reședința, Rinzen se îndreptă într-o dimineață senină spre Palatul Roșu, unde se vor afla în fața lui cei trei copii, dintre care nu peste mult timp se va alege noul Dalai Lama.
- Vom aduce azi o ofrandă iluminatului Buddha prin prezența noastră aici! Fie ca spiritul și înțelepciunea lui să ne călăuzească spre alegerea cea mai potrivită, spuse Rinzen.
Apoi el se îndreptă spre cei trei copiii, așezați pe trei tronuri de catifea. Unul galben, altul roșu și al treilea albastru.
- Voi rosti o singură întrebare. Cine va ști să răspundă la ea, acela va deveni noul Dalai Lama. Voi, toți trei, ați trecut prin teste dificile și niciunul din voi nu s-a dovedit a fi mai înțelept decât ceilalți. Azi, cu siguranță, alesul va ști să lumineze cu cuvântul lui bolțile palatului Potala.
Rinzen desfăcu un papirus și citi din el cu voce tare: „Ce întrece ca număr cantitatea de informații însumate din toate cărțile scrise pe Pământ?”.
Cei trei pretendenți la tronul noului Dalai Lama puseră privirile în pământ și în marea sală de întruniri a Judecății din Palatul Roșu, nu se auzea decât respirația lor plăpândă. Stăteau acolo, pe tronurile acelea, ca trei bibelouri de ceară, mute. Obrajii lor îmbujorați de flacăra clipei aceleia magice, ochișorii ca niște boabe de rouă strălucitoare, mânuțele catifelate așternând pe papirusuri speranța într-o alegere potrivită. O tăcere de aur se așternu peste capetele celor prezenți. Fiecare din cei trei copii scriseră pe cele trei papirusuri răspunsurile lor. Rinzen le luă cu mâna-i tremurândă și le citi pe rând. Deznădejdea se citea pe fața sa.
- Iluminatul Buddha, spuse el, întristat, nu și-a ales încă reprezentatul pământesc. Răspunsurile voastre, adăugă el, adresându-se celor trei copii, sunt unele care nu mă îndreptățesc să numesc pe vreunul din voi ca noul Dalai Lama. Ne revedem aici peste trei săptămâni, timp în care ne vom ruga pentru ca înțelepciunea universală să se coboare peste unul dintre voi!
În acest timp, Norbu aștepta ca maestrul Tashi să se întoarcă și să afle și el cui va trebui să i se închine începând de mâine. Tocmai trecea prin fața capelei maestrului său, când auzi glasuri în interior. Încremeni, fiindcă, dacă ar mai fi înaintat, risca să facă zgomot și maestrul să creadă că ucenicul său trage cu urechea. În capelă mai erau călugării Sonam și Yeshe.
- Ați văzut negura din ochii stăpânului nostru? întrebă Yeshi, așezându-se pe podeaua cerată.
- Niciodată nu l-am văzut atât de trist, spuse și Sonam. Grea întrebare...neștiut răspuns...murmură Sonam.
- Este adevărat, șopti și Tashi, ca și cum i-ar fi fost teamă ca vorbele lui să nu zboare pe coridoarele, de-a lungul cărora capelele călugărilor se înșirau ca boabele unei mătănii de mare preț. Stăpânul a rostit lucru greu de descifrat... Chiar și pentru tainicii candidați la tron. Grea întrebare...Care s-ar putea să nu aibă până la urmă niciun răspuns... Căci ce ar putea întrece ca număr tot ceea ce s-a scris în cărțile existente pe Pământ? Dar stăpânul nu este supărat numai din cauza acestei neîmpliniri...
- Frate Tashi, ai cunoștință de altceva, îl iscodi Yeshi pe Tashi, care își fixase privirea în pământ.
- Da! Ucenicul meu...Norbu...despre el este vorba...
- Ce are a face Norbu, cu ceea ce s-a petrecut azi? întrebă Sonam, contrariat.
- Are, spuse Tashi. Are...Copilul ăsta mi-a demonstrat prin toată ființa lui că poartă un semn tainic în suflet. Că poate el este alesul...
În acea clipă, cei doi călugări se ridicară în picioare.
- Cum adică... Norbu...alesul...? îngăimă Yeshi.
- I-am fost aproape timp de trei ani. L-am cercetat, cum cercetează vântul fruntea mărețului munte Sumeru. Am poposit lângă izvorul cunoașterii lui și niciodată nu am plecat însetat. M-am desfătat la masa săracă a nevoilor lui. Mai cumpătată decât a multora dintre noi, credeți-mă...Dar niciodată nu am plecat flămând. M-am încălzit la flacăra înțelepciunii sale, mai mătăsoasă și mai pură decât blana herminei sub pasul greu al iernii. Va trebui ca mâine să merg din nou în fața stăpânului. Poate, de data aceasta mă va asculta mai cu înțelepciune...Mai ales acum, după ce candidații au dat dovadă de slăbiciune...
- Și asta ar însemna ca peste trei săptămâni Norbu să se afle și el lângă cei trei candidați? întrebă Sonam.
- Da! De ce nu? Atunci vom ști cât de mult am avut dreptate...
- Sau te-ai înșelat, frate Tashi! îi spuse cu o undă de mânie în glas Sonam. Sau te-ai înșelat...
Din acea zi, Norbu nu se mai gândea decât la plecarea din Lhasa. Își dăduse seama că venirea lui aici însemnase tulburarea unor ape veșnic liniștite, nicicând învolburate de neînțelegerile dintre frați. Nu pentru acest lucru făcuse el cei șapte pași ai lui Buddha.
Într-o dimineață, Norbu nu mai venise la rugăciunea colectivă. Tashi se îndreptase cu pas nervos spre locul unde dormeau novicii săi. În cămăruța săracă a lui Norbu nu-l mai găsi pe acesta. Văzu pe pat aranjate meticulos hăinuțele de călugăr. Pe podea papucii rituali. Iar pe masă o scrisoare. O citi pe nerăsuflate și, cu cât citea, cu atât lacrimile începură să ude o grădină pe care demult, tare demult, nu o mai străbătuseră: chipul bătrân al maestrului.
Acesta alergă într-un suflet la stăpânul Rinzen, care, după ce citi și el scrisoarea, îi convocă pe toți în marea bibliotecă. Acolo, acesta cu scrisoarea în mână se adresă fraților:
- Se pare că înțelepciunea mea are aripi de ceară...M-am străduit să păstrez nealterate spiritul și legile noastre vechi de la întemeierea lumii. Dar, iată, că și eu mă pot înșela. Ucenicul nostru Norbu, ne-a părăsit... Nu înainte însă de ne da o lecție de puritate sufletească și de înțelepciune ...Ascultați...
„ Stăpânului meu, Rinzen, și maestrului meu, Tashi, cu umilință în glas și genunchi plecați,
Am venit în Lhasa, după ce un tânăr alb ca zăpada de pe creștetul Sumerului mi-a apărut în vis și mi-a poruncit să fac șapte pași ca să ajung aici. Călătoria mea a însemnat un drum tainic, prin care am cunoscut lumea și suferințele ei. Aici, sub brațul ocrotitor al maestrului, am cunoscut adevărurile ultime ale acestei lumi. Am crezut că suferința, cea care pleacă inimile oamenilor sub sabie de foc, mă va părăsi pentru totdeauna aici. Dar mi-am dat seama, că încă mai sufăr. Sufăr, când știu gândurile tainice ale maestrului Tashi legate de umilul meu trup. Și mai știu și supărarea, pe care au provocat-o cuvintele lui în fața stăpânului Rinzen. Nu vreau să despart frăția și unitatea dintre sufletele voastre nepătate de lumea din jur. Nu eu pot fi alesul! Noul Dalai Lama se va descoperi prin lumina lui Buddha cel veșnic... Când va veni clipa de adevăr... Am avut un nou vis, în care tânărul iluminat mi-a spus că ucenicia mea s-a terminat. Că trebuie să ne luăm rămas bun! Pentru totdeauna... Plec și-mi cer iertare, că am făcut-o fără un cuvânt de despărțire. Voi cutreiera lumea. Desculț și în zdrențe, așa cum m-am înfățișat acum trei ani la poarta Palatului Potala. Voi fi cerșetor, ca mulți alții înaintea mea. Dar voi cunoaște oamenii și durerile lor. Le voi fi aproape cu sufletul și cuvântul meu! Și voi căuta ca niciodată să nu mă abat de la nobila cărare octuplă... Las în acest palat amintirile mele cele mai dragi și mai frumoase!”
Stăpânul Rinzen făcu o pauză și privi în jur. Toți frații aveau capetele plecate.
- Norbu a mai adăugat un post scriptum scrisorii sale, mai spuse Rinzen, al cărui chip degaja o tristețe nemaiîntâlnită de frați până atunci.
„P.S. Un singur lucru poate întrece pe lume cantitatea de informații însumate din toate cărțile scrise vreodată pe pământ. Cantitatea de informații necesară pentru descrierea corpului unui singur om”.
Toți frații își îndreptară privirea spre stăpânul Rinzen, singurul care cunoștea răspunsul la întrebarea, la care niciunul din cei trei candidați nu putuseră să răspundă.
- Norbu ar fi putut fi alesul...! spuse cu glas scăzut Renzin. Și nu vom ști niciodată, dacă acest răspuns, care este adevărat, vine din prea-plinul înțelepciunii sale sau i-a fost transmis pe calea visului de către iluminatul spirit...
- Atunci, să mergem și să-l aducem înapoi! strigă Tashi, ridicându-se de la locul lui, însuflețit de acest gând.
O rumoare stârni aerul plăcut mirositor, ce se înălța pe zidurile cuprinse de iedera cărților sfinte păstrate în biblioteca Palatului Roșu.
- Nu putem face asta, frate Tashi! Oricât am vrea... Deși, el ar fi putut fi alesul... continuă Rinzen cu capul plecat. Fiindcă iluminatul i-a croit un alt destin. Să cutreiere lumea. Să fie alături de săracii Tibetului. La naștere, la nunțile tainice, la înmormântările lor. Să-i încurajeze cu vorbele lui pline de bunătate și înțelepciune. Acum știu că peste două săptămâni se va alege noul Dalai Lama dintre cei trei candidați. Să mergem fraților, să mergem! A bătut clopotul pentru ora rugăciunii de prânz. Să mergem și să ne rugăm ca pașii lui Norbu să-l poarte întotdeauna pe binecuvântata și nobila cărare octuplă. Pe el, cerșetorul lumii, aproapele celor săraci, știuți și neștiuți, sub lumina veșnică a iluminării eterne...pe el...pe Norbu...celălalt Dalai Lama...