agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2066 .



Umbra
prose [ Science-Fiction ]
nuvelă fantastică și nu prea

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [canis_magus ]

2009-02-19  | [This text should be read in romana]    | 




Prolog


A adormit.
Acum umbra lui se conturează în ambianța întunecată dar atinsă de razele lunii a încăperii. Pentru început, trupul se definește din nimic. Accede în aerul fin și începe a semăna unui om. Apoi trăsăturile sunt asumate omului ce dormea.
Se plimbă prin cameră pentru un timp, privind la stăpânul său, profund cufundat.
Entitatea întrupată din neant are gânduri proprii, acțiuni independente și se disociază cu fiecare secundă de cel ce îi era sursă.
– Ești insignifiant în ecuațiile Universului, țărână ridicată din țărână, vorbi către trupul inert ce zăcea între așternuturile calde. Nu-i nimic al tău. Ești doar o unealtă în mâinile destinului ce ți-a fost dat și implicit ale Celui ce te-a fâcut din pulberea pământului. Uită-te la mine ! Din stelele eterne sunt eu întrupat. Perfecțiunea îmi este nume și Absolutul Adevăr îmi este lege. Pentru tine, zilele trec așijderea vântului ce se plimbă toamna prin coroanele arămii și aurii ale copacilor. Pentru mine, timpul este o noțiune abstractă, ce nu mă afectează nici într-o mică măsură. Tu îți orânduiești lucrurile pentru ziua de mâine, chiar dacă habar nu ai cât vei mai fi pe lume, iar eu stăpânesc imperii nepieritoare, în veac de veac.
Căutând și găsind ceva printre vrafurile de hârtii de pe masa de lucru, Umbra se amuză și strigă spre un cer însămânțat cu stele mii: Viiiin !




Capitolul I.



E încă noapte. Stelele pătrund cu-ale lor mirifice sclipiri sidefate până la sufletul ațipit într-o inconfortabilă poziție pe fotoliul de piele. Secera Selenei aflată aproape de ultima fază a evoluției sale, privea și ea la muritorul afundat în lumea viselor.
La un momentdat, o ușă glisă în locașul său și o siluetă masculină, purtând un buchet de crenguțe de iasomie, intră ca și acasă. Știu exact, fără a porni vreunul din bulbii luminescenți ai instalației electrice, unde să găsească o vază, unde era chiuveta în baie și unde trebuia așezat vasul de cristal acum gazdă a mesagerilor parfumați.
Abia după ce așeză florile pe măsuța de cafea în livingul cu pereți și acoperiș de sticlă, sesiză prezența unui rătăcit și adormit trup în fotoliul rezervat celui ce deținea locația.
Se miră că nu-l observase mai devreme, mai ales că globurile luminoase din exteriorul salonului, amplasate la nivelul gazonului proaspăt înverzit, scuteau necesitatea iluminării interiorului cu destulă eficacitate.
– Showman, tu ești ? – întrebă noul sosit atingând cu vârful pantofului sport pantofii de firmă ai somnorosului. Înainte ca întrebarea să primească vreun răspuns, două bătăi de palme în succesiune rapidă aduseră o mare de lumină, obturând în aceeași clipă cu ajutorul jaluzelelor verticale, glasvandurile ample.
Revenind din acele lumi ale visării, tânărul adormit avu înaintea ochilor un tip aproape de începutul panicii, complet transfigurat și înfrigurat.
– Ce e ? Ce s-a întâmplat ?
Nou-sositul scăpă din mâini telefonul mobil de la care intenționase aflarea orei exacte – douăzeci și nouă de minute peste trei.
– Arăți ca și cum ai fi văzut o stafie, observă zâmbitor singurul dintre ei ce putea încă articula cuvinte.
– Nu se poate... Tu ești... Dar cum ? Visez.
– Poate eu visez, facu somnorosul cătând în jur de sine. Dacă nu mă înșeală pe mine memoria locurilor, ăsta seamănă cu livingul Cuibului de Vulturi.
– E Cuibul de Vulturi ! – afirmă rezolut, din nou lucid, vizitatorul.
– Și tu ești...
– Alex ! Unde ai fost ?
– Cum adică unde-am fost ? Aici, unde să fiu ?! Þi-e bine ?
– Ba n-ai fost aici. Ce vrei să zici ?
– Și cu cine crezi tu că vorbești ? Cu cine mă confunzi ?
– Nu te confund cu nimeni, ești David !
Celui trezit din somn nu-i părea corectă afirmația acestui tânăr îngrijit, foarte afectat.
– Eu ?! David ? Nici gând ! Eu sunt...
O sprânceană atentă i se ridică musafirului, în așteptarea identității închipuite de conlocutor, identitate care nu se revelă.
– Cred că nu mai știu cine sunt.
– Ești David Dinulescu, Nașul nostru ! – izbucni Alex și-l îmbrățișă plângând de fericire.



David uitase cine era. Alex îi spusese că ocazional i se întâmpla să nu-și amintească, imediat după revenirea dintr-un vis, adevărata identitate ori locație temporală, dar nu asta avu darul a-l uimi și a-l șoca, pe drept cuvânt. Florarul de conjunctură venise cu minunatele crenguțe considerând că, i-ar asta e partea uluitoare, sufletul celui plecat dintre ei ar fi putut trece pe-acasă și astfel florile preferate i-ar fi dovedit că nu a fost uitat.
– Am murit ?! Asta nu pot să cred.
– Evident că nu ai murit, doar nu am vedenii, zâmbi jovialul vizitator.
– Mă simt foarte viu.
– Nici nu știi cât te-am căutat ! De la Divizia Îngerilor Căzuți a unchiului Radu și până la NSA, CIA și cine mai vrei tu, toată lumea te-a căutat. Unchiu’ Radu a zis la un moment dat că nici pe bin Laden nu l-au căutat, în vremea când se prefăceau că-l caută, atâția oameni, din atâtea structuri.
– Dar am fost aici, nu ?
– Nu ! Acum ai venit. Acum, înainte să vin eu aici. Am trecut pe-aici și aseară și totul era nemișcat, neatins. Unde ai fost tot în tot acest timp ?
– Îți spun eu că aici. Nu-mi amintesc nimic altceva, nu te recunosc nici pe tine, decât acest decor, livingul din Cuibul de Vulturi.
– Iar eu îți spun că nu ai fost aici, cel puțin nu în ultimele patru săptămâni.
– Am fost dispărut o lună ?! Ce straniu !
– Oficial, nimeni nu te-a crezut în viață, dar nu am organizat o ceremonie fără un trup sau o rămășiță pe care s-o înapoiem țărânii.
– Adică am dispărut fără urmă și voi, cu toate căutările, negăsindu-mă, m-ați considerat mort? În doar o lună ? Cum așa ?
– Presupun că scrisoarea de adio a cântărit mai mult decât am fi vrut noi în formarea acestei impresii nerostite.
– Ah! Înțeleg.
– Nimeni nu a zis vreodată că ai murit, preferând citatul din acea scrisoare, în care spunea-i că ai plecat să cauți perfecțiunea, dincolo de lumea oamenilor.
– Dincolo de universul vostru, de limitele sale și de lumea Omului, cită David exact.
– Așa era ! – exclamă Alex bucuros. Vezi că-ți amintești ?
– Da, îmi amintesc asta, dar altceva, nimic. Totul e ca și cum un văl opac, o cortină grea, mi-a fost așternută peste ochii minții.
– Câte lucruri îți amintești ? Adică, ai recunoscut livingul. Altceva, din toată memoria trecută.
– M-am născut la zece fuse orare spre vest, în California. Așa e ?
– Corect !
– Am moștenit o avere de o sută nouăzeci și trei de miliarde de euro, în urma plecării dintre noi a Babacului, care a căzut cu elicopterul în State.
– Averea e mai mare, dar ai dreptate cu accidentul nefericit.
Ghilimelele aeriene pe care Alex le desenă cu degetele, îl mirară pe David.
– De ce subliniezi adjectivul ?
– Pentru că știm cu toții că unchiu’ Radu, adică Managerul său, a dat cu libelula de pământ, pentru ca tu și frații tăi să avansați pe linia ierarhică și să vă primiți moștenirile.
– Asta n-o știam.
– Ciudat este că tu ai solicitat grăbirea destinului. De ce să nu-ți amintești ?
– Oricum, îmi amintesc multe lucruri despre mine. Trebuie să recunosc însă că nu am niciun fel de senzație accesând aceste amintiri. E ca și cum ar fi vorba despre viața altcuiva și nicidecum a mea. Sunt complet detașat.
– Nu-i nimic, te reparăm noi, n-avea grijă ! Avem resursele și cunoștințele practic infinite.
– Tot printre amintirile care nu-mi trezesc sentimente, mai e una.
– Da ? – deschise Alex ochii și ciuli urechile.
– Sunt cumva... însurat ?
– Adeline ! – exclamă florarul plesnindu-și o palmă peste fruntea netedă.
– Deci nu e un reziduu al memoriei zdruncinate.
– Andu este soția ta, îi zise Alex căutând un număr în agenda mobilului și inițiind un apel, până la al cărui răspuns David își prezentă o dorință:
– Nu mai spune nimănui că am revenit. Nu vreau să mi se umple casa.
– Ea trebuie să știe, altfel nu mă mai scapă nici Axisul și nici toată Securitatea lui Danny, se explică apelantul apoi purtă o conversație pe care și David o auzi întrucâtva.
– Ce vrei la ora asta ? – întrebă o voce feminină, somnoroasă și necooperantă.
– Îmi pare rău că te-am trezit, dar ai putea veni până la Cuibul de Vulturi ?
– Știi bine că n-am mai fost acolo de-o lună.
– Da, dar vreau să-ți arăt ceva. Trebuie să faci un efort !
– Te-a pus Showman să faci experimente psihologice ? Terminați cu prostiile, că mă supăr !
– Nu-i niciun Showman, suntem doar eu și cineva care vrea să te vadă. Ascultă-mă când îți zic că nici ție nu-ți va rămâne indiferentă prezența sa.
– Lasă-mă în pace, că nu vin.
– Dacă tu nu vii încoace, eu sunt absolvit de orice acuzație ulterioară, să știi. Să nu zici că n-ai știut sau că nu ți-am spus.
– Nu poți să-mi zici la telefon ?
– E de văzut, de vorbit. Ce să-ți zic la telefon ?
– Sună-mă prin 3G, să văd eu ce învârtiți !
– Vino încoace ! Ai cinci minute sau mâine dimineață vei fi foarte supărată pe tine.
Alex închise mobilul și-l lăsă pe măsuță, adăugând triumfător:
– Deja s-a dat jos din pat.
David zâmbi. Oare unde era ea dacă primise cinci minute să ajungă ?
– A dormit în Prezidențial la Vila Maxima din ziua în care am găsit biletul.
– Cine l-a găsit ? Ea ?
– Nu, l-ai lăsat în așa fel încât să-l găsesc eu. Hm ! Ce chestie !? Eu am găsit biletul, eu te-am găsit acum.
– Îți spun eu că e ceva straniu cu toată treaba asta, îngroșă David.



Închizând și ea telefonul, roșcata coborî din patul super king size și își încălță papuceii de pe covor, legându-și în jurul taliei cordonul halatului Versace din mătase albă. Apăsă butonul interfonului de lângă întrerupătorul electric și așteptă un răspuns care veni cu promptitudine:
– Două sute șapte, zise o voce masculină pentru care tânăra avu o solicitare concisă:
– Spune-mi și mie cu cine a intrat Alex în Cuibul de Vulturi sau cine îl putea aștepta acolo.
– Nu, doar Alex a intrat, vorbi bărbatul după câteva secunde de verificări.
– Cine mai e acolo ? Trebuie să fi intrat cineva în noaptea asta. Vreun Maniac ?
Operatorul din buncărul Securității Complexului Exotic îl privi contrariat pe colegul din dreapta sa, amândoi știind că niciun alt Maniac, cu excepția lui Alex, nu trecuse pe la Cuibul de Vulturi în ultimele săptămâni, ulterioare dispariției patronului lor.
– Nu, doamnă, doar Alex, la trei și douăzeci și nouă.
– Bine, mersi.
Departe de ea gândul că i se juca o festă, ori că urma să fie sedusă – variante spre care ar fi fost tentat să opteze orice observator extern; Alex chiar avea ceva în cap. Da, dar ce ?
Decise să afle și în zori să nu regrete, așa cum sunase amenințarea din invitație. Înlocui halatul de mătase cu un pardesiu până la glezne, gândinduse că afară erau în cel mai bun caz două treimi din gradele menținute de termostatul din dormitorul prezidențial, fiind totuși abia prima decadă a unui Mai neconvingător. Neglijeul satinat reprezentând cealaltă jumătate a numărului pieselor vestimentare purtate. Ieși în hol, coborî scara principală și apoi ajunse în exterior. De pe terasa placată cu marmură roșie observă unul din agenții Secu pășind pe aleea dinspre fântânile arteziene, securist care deja primise ordin de la coordonatorul din buncăr să fie cu ochii în patru, să nu o scape din raza vizuală pe doamna Dinulescu.
– Știi cine e la Casa-de-la-piscină ? – îi strigă ea, dar el ridică din umeri și își scutură capul, văzându-și aparent de drumul său, către cele trei fântâni și parcarea de suprafață în care dormeau liniștite niște BMW-uri și niște Mercedesuri, printre care și un SLR.
Pășind pe aleea de pavele granitice cărămizii, porni către Răsărit, către Cuibul de Vulturi, situat la aproape o sută cincizeci de metri de punctul său de origine. Traversând podul de piatră încovoiat peste cascada formată de diferența de nivel de-un metru dintre lacul din stânga și cel din dreapta, ajunse pe insula care găzduia atât piscina în formă de trifoi cât și casa-de-la-piscină. Parcă o dorință fu adresată cerului spre care cătă înainte de a sosi la clădirea definită de sticlă, oțel și marmură, apoi intră, folosind aceeași ușă secundară de care uzase și Alex anterior.
– Ei bine ? – făcu ea mirată, descoperindu-și apelantul sorbind un frappuccino la minibar, adică în imediata proximitate a intrării.
– I-a uite ! – îi zise, cu greu stăpânindu-și firea, tânărul.
Întorcânduse în direcția indicată de acesta, Andreea-Adeline Dinulescu începu să tremure. Mâinile cu care își ținuse pardesiul împrejur îi acoperiră buzele larg depărtate una de cealaltă și ochii i se împăienjeniră.
– Nu mai văd bine. Alex ! Nu mai văd bine !? Ce e asta ? Ce-mi faci ?!
Roșcata își înfipse mâinile în gulerul sacoului celui ce bea, dar el nu zise nimic, lacrimile picurându-i în cafea.
– Ești idiot ! Nu e nimeni aici ! Am verificat ! Idiotule, ce încerci să-mi faci ?
– Eu sunt, vorbi stafia ridicânduse din fotoliu.
– Nu ! Nu e nimeni ! Am verificat.
– Vino ! – îi ceru el întinzându-i brațul drept. Vino la mine !
Tremurând ca varga, se lăsă îmbrățișată de nălucirea venită în toiul nopții să-i bântuie visele. Dar el era cald. Îi ascultă inima – era vie ! Ochii săi... Acei ochi altădată atât de pătrunzători, de intimidanți, o priveau acum cu o ciudată expresie, noutate în panoplia vastă cunoscută poate numai de către ea.
– Pari schimbat.
– Sunt tot eu.
– Nu e tot el, interveni Alex dregându-și glasul și ștergându-și râurile de pe chipul angelic. E amnezic.
– S-a întors la noi. Nu visez, nu ? Spune-mi că nu visez !
– Nu visezi, o liniști David cu același ton cald, placid, detașat, surâzător.
– Am crezut că te-am pierdut pentru totdeauna, dar nu am abandonat speranța niciodată.
– N-am să mai plec vreodată de lângă voi.





Capitolul II.



David se trezise după ceea ce putea fi asemuit unui somn al uitării, al morții. Unde fusese, ce i se întâmplase, dar mai ales cum se reîntorsese fără a fi observat de serviciul de securitate ce-i păzea proprietatea cu ajutorul unei foarte dezvlotate rețele de informații video și agenți înarmați, erau întrebările de bun-simț în orele și zilele următoare. Până în zori, însă, iubita sa și Alex-cel-Cool îi ținură companie, ca și cum odată cu ascensiunea luminii, spectrul se va fi înapoiat în acel loc din care nimeni (poate doar Orfeu și Hercule) nu a mai ieșit. Atât superviserul Clubului cât și Adeline simțind o teamă viscerală de un deznodământ demn de supranatural.
Bineînțeles că rătăcitorul nu dispăru de lângă ei, ba chiar nu mai putea fi îndestulat cu răspunsuri menite a umple golurile memoriei.
– Știu că mai sunt și alții în anturajul proxim, dar la fel cum nu-mi aminteam chipurile voastre, nici pe ei nu i-aș recunoaște fără o prezentare, zise el în lumina dimineții.
Alex dădu să scoată mobilul, negreșit pentru a-i arăta poze cu aceștia, însă Adeline de la pieptul său, opri evoluția gestului.
– Îi va recunoaște...
David surâse către Alex, apoi își sărută pe creștet muza, confirmând încrederea pe care o avea în ea, deși amintirile faptice și emoționale care-l legau de această ființă începuseră de la zero în momentul sosirii ei dinspre Villa Maxima. Informațiile disparate, fade, lipsite de orice senzație asociată contând prea puțin în ecuație. Învăța s-o iubească. Și nici nu-i era prea greu, frumusețea siderală făcându-l să suspine și să freamăte ori de câte ori ochii i se adăpau din trăsăturile angelice.



În mod cotidian, Maniacii – denumirea generică a găștii ce număra zece membri de bază plus câțiva auxiliari, se trezeau pe la prânz, nopțile petrecându-și-le în Club Cheers, pe teritoriul aceluiași domeniu păzit de Secu. Și, înainte de dispariția inexplicabilă prin absența oricărei urme fizice, a liderului lor, aveau obiceiul de a trece, îndată ce deschideau ochii pe la casele lor sau ale altora, prin Cuibul de Vulturi. Cu excepția lui Alex însă, niciunul nu călcase pe-aici de mai mult de-o lună.
Urmând voința lui David, Alex nu sună pe nimeni pentru a răspândi vestea întoarcerii miraculoase a Nașului, iar grupul de operatori video din Watch-Cell primi consemn de la patroana lor să nu mai supravegheze sectorul privat, zona de 17,5 hectare din cele 50 ale complexului, rezervată exlusiv habitației și destinderii proprietarilor, frații Dinulescu – David, Nicky și Julia și a prietenilor respectiv jumătăților lor. Înainte de ieșirea din casa-de-la-piscină, toți agenții ce patrulau aleile pavate ale perimetrului în cauză, au fost mutați în zona comercială sau trimiși acasă.
Trioul păși pe granitul pavelat fără a se teme de priviri indiscrete și de întrebări inutile. Era zece, într-o dimineață luminoasă și caldă din luna florilor.
David nu găsea nimic din decorul ce i s-a înfățișat, familiar ori cel puțin cunoscut. Cum Adeline îi analiza expresiile și mimica facială, descoperi adevărul fără dificultate:
– Nu recunoști nimic, nu ?
Clătinându-și capul, rătăcitorul confirmă:
– Parcă nu sunt acolo unde trebuie. Parcă n-am trăit aici până acum.
– Acolo e Villa Maxima, vru Alex să zorească procesul de asimilare a datelor, însă David se amuză, probându-și inteligența evoluată:
– Cunosc locul, locurile, dar numai dintr-un unghi static, automat.
– La fel cum cunoaștem date despre lucruri exterioare experienței, înțelese Adeline. Știm cum arată Saturn sau Jupiter, dar nu avem vreo tresărire când le revedem pozele.
– Eu nu-mi explic cum de știi detalii fixe și nu poți relaționa cu senzațiile anterioare. Ce fel de amnezie mai e și asta ? – făcu Alex mirat.
– Dacă aș ști...
Umblând pe alei, David intuia numele și rolurile obiectivelor vizitate sau zărite în depărtare – foișoare, terenuri de tenis, fântâni arteziene și lacuri, Insula piticilor de grădină, clădirea ce găzduia la parter restaurantul/cafenea La Maqs și la etaj restaurantul de lux Blue Night. Heliportul, cascadele, tunelul de sticlă ce trecea pe sub unul dintre lacuri, piscinele uriașe din zona comercială, plajele.
Turul de forță se încheie în jurul prânzului, ultimul obiectiv de pe agendă fiind Villa Maxima, mastodontul în ton cu grandomania întregului Complex. La o distanță frumoasă însă, în stânga fântânilor arteziene cum veneau ei, limuzinele nemțești argintii străluceau sub atingerea soarelui din înalt.
– B 05 DJN, citi David un număr de înmatriculare.
– Tu ești DJN, adăugă Alex zâmbind. E SLR-ul tău.
– Hai să dăm o tură ! Găsești niște chei ?
– Nu e încuiată, zise Adeline deschizând portiera-fluture din dreapta.
– Și cum se pornește ? Fără cheie ?
– La jumătate de milion, cheile sunt pentru săraci, surâse ea urcând la bord.
David pufni entuziasmat și o urmă în gest. Doar că lumea stranie din exterior îl urmă și la volanul mașinăriei high-tech. Văzându-l derutat, roșcata apăsă butonul dedicat și cei șase sute de cai împachetați sub capotă nechezară discret apoi înfuriați de subitul aflux de materie pe care o convertiră instantaneu în energie , rezultat direct al ușoarei apăsări a pedalei de accelerație.
Cu mâinile pe volan, Nașul Maniacilor privi spre dreapta și vorbele rostite o șocară pe Adeline, dar îl uluiră pe Alex, aplecat peste ușa pilotului:
– Nu știu să merg cu mașina... Nu am mers niciodată.
– Ce vorbă e aia ?! – reacționă superviserul Clubului. Ai făcut ture de pistă cu Alonso, la Barcelona, cu Kimi în Germania și la Silverstone. Schumi ți-a zis să nu frânezi când vezi curba că vine spre tine și să schimbi ca și cum ar fi un reflex motor al mâinilor. Auzi la el, nu știe să conducă !?
Mâhnirea omului de încredere nu era sentimentul trăit de Fulgușorul-de-Zăpadă. Ea zâmbi placidă:
– Pentru tine viața a început din nou la trei și douăzeci și nouă de minute, ora pe care din varii și inexplicabile motive o consideri magică și căreia i-ai rezervat un rol important în creația ta literară, cea mai însemnată referință fiind identificarea acestui moment cu Izvorul Vieții, timpul astral în care toate se pot adeveri.
– Ai auzit ce-ai spus ?! – exclamă David .
– Evident, încuviință ea. De ce ? Ce ți s-a părut nelalocul lui ?
– Ai recunoscut ceva ? – interveni Alex.
– Timpul astral la care toate se pot adeveri, cită pilotul Săgeții Argintii oprind motorul.
– Cred că înțeleg unde țintești, dar nu știu dacă pot concepe o așa grozăvie.
– Ce e ? Ce să pricepi ? – insistă superviserul.
– Dacă eu chiar am fost... Dincolo ? – făcu David. Și voi, neacceptând lucrul pe care nu l-ați putut proba, în lipsa oricărui indiciu material, ați reușit să mă readuceți înapoi.
– Vezi de ce nu pot accepta ? – surâse Adeline și-l sărută, coborând apoi din mașină.
– Da, realitatea nu concordă, cel puțin nu la nivelul practic, material, cu lumea ideilor fără granițe pe care o explorezi prin literatură, adăugă și Alex făcându-i loc să debarce.
– Eu n-am zis că așa este, dar versiunea asta ar confirma câteva puncte cheie în care noi credem cu sfințenie, explicând și modul în care am ajuns, neobservat de nimeni și în completă obscuritate psihică, aici.
– E posibil să fi venit prin tunelurile de evacuare, sugeră superviserul.
– Comunică vreun tunel cu exteriorul Complexului ? – avu David o curiozitate.
– Din câte știu eu, nu direct. Nu.
– Comunică doar cu alte pasaje și ieșirile acestora sunt păzite de camere video respectiv oameni de la Secu, adăugă amneziacul o frântură din amintirile sale.
– De fapt, un pasaj ce se oprește sub Club vine tocmai de la Airfield, zise Adeline.
– Chiar crezi că intram în tunel prin buncărul securității lui Joe și veneam niște kilometri buni până aici ? – făcu mirat David.
– Da, dar și tunelul ăsta este securizat, preciză Alex. Și la ei, și la noi.
– În plus, îmi amintesc doar ce s-a întâmplat când m-am trezit în living, nimic până atunci. Dacă am venit conștient, pe vreo intrare ascunsă ori publică, de ce nu mai știu ?
– Foarte straniu ! – aprecie Alex scărpinându-și freza.




Un email trimis de superviserul Clubului tuturor Maniacilor și auxiliarilor din inelul principal de proximitate, convoca o întrunire de gașcă pe terasa Cafe La Maqs la orele unu post meridian. Astfel că trupele se mobilizaseră într-o demonstrație de lux și eleganță, bând cafeaua cea de toate diminețile la două mese lipite de pe terasa expusă soarelui binefăcător de care unii profitau pe șezlonguri sau în piscinele aceleiași zone comerciale.
Motivul reunirii nu-i preocupa, existând ideea că Alex dorea să-i țină locul adevăratului lider și să păstreze unitatea grupului la cotele anterioare plecării Dincolo a Nașului. Altfel nu se traducea periodicitatea acestor convocări de lucru de la care nimeni nu putea fi scutit și la care nu se aducea vorba de el.
Mirarea stârnită de întâiul cuvânt al superviserului Club Cheers – local aflat sub tălpile lor, își avea deci rost:
– Cine crede că David e mort, să ridice mâna ! – le ceru Alex un vot sincer.
Deși atitudinea lor nu reflecta adevărul gândurilor, niciunul dintre cei unsprezece tineri cărora li se solicitase opinia, nu ridică mâna.
– Nu credem că e mort, idiotule ! – se ofuscă Showman. N-am zis noi că s-a dus să caute Perfecțiunea ? Cum să fie mort ? Dacă ești mort, nu mai cauți nimic ! Ce dracu’ ai ?!
– Bine, atunci ridicați mâna dacă vi se pare că David trăiește și e undeva în lumea asta !
Din nou, mâinile rămaseră pe cănile de cappuccino, frappuccino sau nes cu cola. Maniacii se uitară prevăzători unii la alții, încercând să ghicească gândul superviserului.
– Băi Alex, zise Nicky, fratele mai mic al lui David. Ce treabă avem noi cu ce-a făcut el sau unde e acuma ? Esențial de reținut este că nu mai e cu noi și gata !
– Ridicați, mă, mâinile dacă îl considerați mort, sau mai exact sinucis ! – se enervă doar pentru că așa o impunea rolul, Alex.
Și mâinile vorbiră. Unsprezece !
– I-a benoclați voi balconul de la Villa Maxima ! – urmă Alex secretos, întinzând singurul binoclu celui mai apropiat Maniac, Numărului Unu, lui Nicky Dinulescu.
La circa două sute cincizeci de metri către sud-vest, în balconul-terasă de la etajul întâi al mamutului denumit Vila Mare, locul din care el abia venise, mezinul Dinulescu își zări cumnata sărutând cu pasiune un tip înalt, bine legat și cu capul aproape ras.
– Ce face, mă, ăla acolo ?! . izbucni Nicky panicat. Să-i tragem una peste bot !
– Uită-te mai bine ! – îl îndemnă Alex complice.
– Băi, tu faci mișto de mine ? – i se adresă Numărul Unu superviserului privindu-l în ochi.
– Nu, răspunse simplu Alex. Dă binoclu’ mai departe !
Nicky văzuse acum foarte limpede chipul individului ce se limbuia cu Fulgușorul. Dar nu-și credea ochii. Era evident că Alex orchestrase un show de doi cenți, descoperind pe undeva o sosie a fratelui dispărut.
Showman, următorul care privi prin binoclu, exclamă uluit:
– Așa ceva, nu să există !?
– Dă mai departe ! – zâmbi Alex calm.
Ceilalți Maniaci se holbau și strângeau din ochi tot or reuși să vadă mai bine siluetele din balconul indicat de superviser, întrebând totodată ce era de văzut. Dar niciunul dintre cei care aflau treptat, nu mai putea gândi sau articula coerent.
– Da, el este, nu e nicio vrăjeală, le zise Alex după ce toți avură ocazia să folosească ajutajul optic. De-altfel, Adeline nu ar fi acceptat vreun rol într-o tentativă de farsă.
Gașca îi dădu dreptate și ciocniră cănile cu cafele, exuberanța gesturilor fiind lege.
– Da’ de ce nu vin și ei încoace ? – rosti Michelle, amanta oficială a Nașului, întrebarea care nici nu mai trebuia rostită.
– Pentru că șocul ar fi prea mare, încercă Alex o explicație. Vedeți voi, David suferă de o condiție amnezică, singura persoană pe care a recunoascut-o fiind Adeline.
– Da, presupun că e foarte avantajos să fie amnezic, își expuse Carolina, sora lui Michelle, o părere ironică. Scapă de răspunsurile pe care ni le datorează.
– Nu ne datorează nimic ! – o bruscă Showman. Nu este proprietatea noastră să avem vreun drept asupra lui sau a deciziilor lui.
– Tu mai ai încredere în el după episodu’ ăsta de comă ?! – se enervă aceeași Martini.
– Poate mai multă, acum că a revenit din morți, zise Adrian sincer.
Ideea întoarcerii din lumea umbrelor suna acceptabil în urechile aerienilor Maniaci. Dacă era cineva care să fie în stare de o asemenea grozăvie, David îi era numele. Liderul găștii reușise multe lucruri cu ajutorul inteligenței sale atipice și al conexiunilor pe care le avea în mediile de informații. De ce nu ar fi fost cu putință un drum dus-întors până în Hades sau pe Câmpiile Elizee ? Dacă nu a înviat nimeni până acum, asta nu înseamnă că moartea nu poate fi învinsă, ci doar că metodele unei astfel de realizări sunt bine ascunse oamenilor. Mințile și-așa nu tocmai cotidiene, fierbeau.




– Adică habar nu ai cine sunt eu, nu-i așa ? – suspină Michelle mâhnită.
– Știu cine ești; acum că te văd, mi se pare normal să asociez numelui tău acest chip. Până acum, însă, nu știam cui aparține numele, îi zise David.
– Să nu se supere vreunul dintre noi, u știi chipul niciunuia, observă Showman.
– Nu, admise Nașul. Viața mea a început din nou, de la zero în plan emoțional și social, odată ce m-am trezit azi-noapte, aici, în Cuibul de Vulturi. Știu ce e de știut, vă cunosc poveștile, dar nu și pe voi. La fel e și cu Complexul și toate câte ne înconjoară.
– A, și pe deadupra, nu mai știi să mergi cu mașina, adăugă Alex vrând să aducă o notă destinsă în discuția de gașcă purtată în livingul casei-de-la-piscină.
– Ce face ?! – exclamă Showman. Ai uitat tot ce ai învățat de la Schumi, Kimi și restul piloților cu care ai dat ture pe circuite ?
– Asta a fost și reacția lui Alex, dar e adevărat, recunoscu Davi. Am constatat lucrul îsta când m-am urcat în SLR și-am vrut să fac o tură.
– Mi se pare ceva aiurea, aprecie Numărul Unu.
– Foarte straniu, plusă Showman gânditor.
Capitolul III.


Imuni la nevoile fizice și mai ales psihice ale locatarului regăsit, Maniacii intrară în programul normal al vieții de beizadele, făcând din Cuibul de Vulturi destinația principală în toate mișcările de trupe. Adeline se mutase din nou aici de la Villa Maxima, Showman și Alex făcuseră practic același lucru, trecând nonstop prin cuib sub varii pretexte, preferându-l însă pe cel al grijii pentru confortul rezidenților, picând pe nepusă masă la orice oră din zi și din noapte.
În zilele proxime, David stătu mai mult în zona privată a Complexului său, încercând fără succes să-și amintească detalii despre ultima lună din viața sa, atent supravegheat de Fulgușorul-de-Zăpadă și de Pasărea-de-Noapte, alias Michelle. Nu dorea să interacționeze cu alte persoane decât cercul intim de prieteni, nu simțea nevoia unei nopți în Club sau a unei cine în Noaptea Albastră.
La insistențele Spectaculosului și-ale altro Maniaci, într-una din seri ieși în Club, doar pentru a fi martorul unui tablou mai nefamiliar decât toate cele de până acum – sute de tineri zbânțuinduse în imensul local din subsolul La Maqs, pe ritmuri mixate de DJ Sound, profesionistul întorcător de CD-uri aflat deasemenea în rândurile auxiliarilor. Știa că acesta era clubul Cheers, principala atracție în domeniu de pe o rază destul de mare, dar nu recunoștea nimic din atmosfera de petrecere. Se retrase în biroul managerial, încăpere ce-i purta numele pe ușă. Înâuntru îl găsi pe Danny, șeful securității Complexului și coordonatorul echipei de gărzi de corp Axis – atunci când familia Dinulescu vizita cu alai alte meleaguri.
– Au reușit să te scoată din bârlog ! – îl întâmpină Leader întinzându-i mâna.
– Da, mă gândeam să-i pun pe băieții lui Mișu să-i căpăcească, da’ mi-am zis că mai am nevoie de ei, glumi David făcând aluzie la celula de protecție VIP din care un grizzly tocmai se postase în exteriorul ușii pe care el intrase.
– Mă bucur să te văd din nou în mediul tău natural, îi zise Danny zâmbitor. Poate îți vei reveni mai repede dacă experimentezi câte ceva din lucrurile care te făceau să te înalți în slăvi și să zbori acolo, departe de cei rămași jos.
– Apropo de mediul meu natural, oftă Nașul, vreau să știu dacă îți pot spune ceva.
– Ai încredere în mine ! – exclamă Danny, urmând ironic: O dispariție de câteva săptămâni care ne-a îmbătrânit pe toți cu zece ani, nu e o piedică în calea încrederii.
– Nu am nevoie de morală ! – își clătină David capul așezânduse în fotoliul executiv.
– Iartă-mă, zise Danny sincer. Cred că am vrut să exprim frustrările pe care le-am simțit în fiecare dintre Maniaci, frustrări cărora ei nu le-au găsit niciun folos, purtânduse precum niște copii și odată cu revenirea ta uitând stresul la care au fost supuși.
– Probabil că merit niște critici, dar hai să așteptăm memoria rătăcită înainte de a ne hazarda pe teritorii despre care nu cunoaștem mare lucru.
– Crezi că vom afla vreodată ce s-a întâmplat ? Am înțeles de la Adeline că nu vrei să consulți un specialist pentru a încerca să-ți amintești ce s-a petrecut în timpul lipsă.
– N-am nevoie de specialiști. Eu sunt unicul în măsură să decidă ce e mai bine pentru creierul și mintea mea.
– Nu te contrazic, dar nu ai nicio explicație pentru faptul că îți amintești toate datele și locurile, dar mintea le percepe ca văzându-le în premieră.
– Ar fi o explicație, da’ e cam fantastică și implică deci imaginația.
– Chiar ești dispus să iei în considerare posibilitatea absurdă a reîntoarcerii din morți ? – făcu Danny punându-și toată neîncrederea într-un zâmbet ce aștepta negația.
– Știu că e imposibil, dar cum altfel aș fi apărut din senin, după o lună, la Cuibul de Vulturi, amintirile asociate cu senzații începând odată cu revenirea din aparentul somn ?
– Am cercetat perioada de timp trecută între vizita lui Alex din seara precedentă sosirii tale și momentul în care te-a găsit, adică șapte ore și jumătate, înmulțite cu niște zeci de camere, de la toate intrârile în Complex și dintre cele din perimetrul zonei private. Am apelat la Divizie, pentru softurile lor dedicate.
– Să nu-mi spui că apar pe vreo înregistrare !
– Nu, tu nu apari, dar există o anomalie ce se repetă pe toate înregistrările. Se pare că la trei și douăzeci și nouă, camerele au luat-o razna și niciuna nu a focalizat pe obiectivele desemnate timp de trei secunde.
– Doar dacă eram Superman sau Flash intrem în trei secunde ! – se amuză David. În linie dreaptă, adică prin două lacuri și-o insulă, sunt peste două sute cincizeci de metri de la intrarea principală.
– Nu există nicio explicație logică, rațională, dar e un început, recunoscu Leader.
– Un început pentru nebunie, zise Nașul căutând ceva prin sertare.
– Ce cauți ?
– Întreabă-mă să te-ntreb ! Așa am simțit nevoia. Ah ! Uite ! Un trabuc. Vrei și tu ?
– Nu te refuz.
Cei doi lideri fumară câte-un Dunhill de foi, cârmind discuția către viața cotidiană.
Totuși, David, la un moment dat, găsi de cuviință să i se destăinuie șefului Secu, un membru onorific al găștii, omul său de încredere și îngerul păzitor din afara structurii, cu doar unsprezece primăveri mai copt.
– Simt că visez, Di. Parcă nu aici trebuia să fiu eu. Știu că am mai avut episoade în care senzația de visare a fost exacerbată, confundânduse cu realitatea și buimăcindu-mă complet, dar acum e altceva. E ca și cum am fost luat de undeva și adus aici, în lumea Maniacilor. Nu știu cum să-ți explic, pentru că nici mie nu-mi pot explica.
– Dar nu am stabilit noi că nu ai fost mort și că nimeni nu mai vine înapoi de Dincolo ?
– Nu are legătură cu moartea. Nu am zis nimic de asta. Însă toate par a fi vise.
– Foarte straniu.





– Impresia visului este din ce în ce mai apăsătoare. Aproape că simt cum mintea mea aparține altei realități, altei persoane decât aceasta drept care voi mă cunoașteți.
– Ești tot tu. Atâtea mici detalii îți confirmă identitatea, că nici chiar mie nu mi se pare să fie ceva nelalocul lui.
– Mă cunoști foarte bine, nu ? Adică știi despre David tot ceea ce e de știut, toate intimitățile, toate lucrurile pe care doar voi doi le-ați ști.
– Nu mai vorbi despre tine la persoana a treia, pari a fi un străin.
– Sunt, în mintea mea, un străin. Ceea ce știu despre David și despre voi e doar o iluzie, ceva similar unei lecturi dintr-o carte.
– Prefer să folosești modul normal de exprimare, chiar dacă vrei să-mi spui chestii ciudate.
– Bine. Ce îmi poți spune despre noi doi, ceva care eu nu cunosc ?
– De unde să știu eu ce cunoști ?!
– Haide ! Sunt atâtea lucruri pe care nu le pot accesa din memoria etichetată David.
– Zi-mi și mie câte tatuaje am și ce reprezintă fiecare din ele, în eventualitatea în care acestea există.
David zâmbi. Știa că Fulgușorul are trei tatuaje, dintre care unul fusese creat special pentru a sărbători numele de alint primit chiar din partea sa și nu precum restul Maniacilor, de la Showman. I le indică folosind indexul mâinii stângi:
– Trei steluțe argintii aici – adică în zona sânului stâng – un logo alcătuit dintr-o inimă roșie și acronimul DJN aici – pe umărul drept – și un fulg de nea acolo – în zona pubisului.
– Doar atât ?
– Atât știu eu.
– Mda, e bine, îi zise ea și-i oferi un sărut drept premiu.
– Asta a fost simplu, apreciază el nemulțumit. Întreabă-mă dacă ai vreun semn din naștere sau ceva intim, apoi, când voi recunoaște că habar n-am, îți voi spune și părerea mea despre toată aventura asta în care-am intrat.
– Bine, acceptă ea. Unde e semnul meu din naștere și a ce seamănă el ?
– Nu am nici cea mai vagă idee.
– Asta nu dovedește nimic.
– Dovedește că nu te-am văzut niciodată goală.
Adeline râse. Ei schimbau saltelele paturilor din casa-de-la-piscină în fiecare an, douăsprezece luni fiindu-le suficiente să deterioreze două saltele de import, iar el se ținea de glume.
– La fel cum ai uitat chipurile, trăsăturile fizionomice ale tuturor, puteai uita și alte amănunte estetice, își explică ea destinsă. Semnul din naștere este un astfel de detaliu.
– E un vis. Toate astea, inclusiv tu, fac parte dintr-o reverie din care mă voi deștepta cât de curând. Este mai mult decât evident. Mintea mea este foarte puternică.
– Bineînțeles că suntem într-un vis. Ai afirmat asta de nenumărate ori referindu-te la lume ca la o fantezie REM a unui suprem Visător. Nu spui ceva nou.
– De data asta, Supremul Visător nu este Creatorul Universului, ci un simplu Creator de Iluzii. Vezi tu, David Dinulescu nu este aievea. El este un personaj romanesc, pe care se prea poate să-l fi inventat chiar eu.
– Nu e un secret că ai povestit despre noi în scrierile tale.
– Dar eu nu sunt David ! David Dinulescu cel adevărat, cel din Real, nu există ! Nicăieri în lumea de sub soare nu sunt de găsit Complexul Exotic și Maniacii care-l populează !
– Să-nțeleg că eu, acum, nu sunt decât un vis ? Dar, să mă ierți, mă simt foarte vie, foarte adevărată.
– Nu ne putem încredere în simțuri pentru a discerne problema asta. În minte stă totul.
– Atunci, mintea ta are o problemă, nu lumea în care ai revenit.
– Evident.
– Deci, cum rămâne cu semnul meu din naștere ?
– Tot nu știu unde e și ce reprezintă.



Seara intenționată una romantică și implicit pasională, nu suferi de pe urma teoriei Visătorului, dar nu mulțumită lipsei de convingere ci familiarizării roșcatei cu ipotezele puțin spus filozofice ale iubitului său.
Trecură din livingul Cuibului de Vulturi în dormitorul principal, unde trupul marmorean fu expus, aparent pentru întâia dată razei vizuale a rătăcitorului. Sângele se grăbi să inunde creierul și părțile exclusiv masculine.
Semnul din naștere, un aparent clopoțel de un centimetru pătrat, se afla între sânul drept și zona axială, iar David îl sărută abia atingându-l.
Așezat pe capătul patului super king size, cu Fulgușorul stând dinaintea-i, Visătorul vru să primească indicații, sau cel puțin răgaz de acomodare, de reamintire a procedurilor. Chiar era convins că aventura următoare avea să fie cea dintâi interacțiune sexuală dintre ei doi, dar roșcata nu păru deranjată de persistența ideii. Încercă să-l ajute:
– Îți mai amintești prima oară când am făcut-o ?
– Nu.
– Ei, hai ! S-a petrecut în tocmai locul ăsta, când aveam cinșpe ani, insistă ea cuprinzându-i capul și sărutându-l pe creștet.
– Cunosc referințele, dar la fel de brut precum cunosc toate celelalte lucruri.
– Mai știi ce mi-ai zis atunci ? Că orice s-ar întâmpla și oricine ar intrveni, noi doi ne vom întoarce mereu la acel moment de magie, în care am fost asemeni zeilor antici ?
David își clătină în sens negativ capul.
– Ei bine, în acest moment avem nevoie de întoarcerea la clipa inițială.
– Cât de mult te iubesc !




Capitolul IV.



– De ce întârzie ? Nu avea o fereastră de timp anume pentru a veni ?
– Aici nu există timp, îi zise Mikhael.
– Asta nu e o scuză pentru a întârzia, remarcă Umbra. Unde spui că ne aflăm ?
Căutând împrejur, cele două entități înveșmântate în negru dar radiind o lumină caldă, difuză, descoperiră o lume a perfecțiunii, un decor al ordinii și armoniei.
– Scuarul Magnoliei este un loc foarte important pentru noi, vorbi arhanghelul.
– E frumos ! – exclamă Umbra admirativă.
– Probabil că știai și tu acest lucru, din moment ce aici vei primi onorurile până acum neacordate altcuiva.
– Da, importanța sa îmi era cunoscută, însă nu știam că aici ne vom întâlni.
– Acest loc a fost creat aparte pentru tine. Însemnătatea sa îți va fi revelată nu foarte târziu.
Mii de magnolii înflorite decorau laturile vastului spațiu deschis. Marmura albă, tăiată în dale imense, pava scuarul în al cărui centru se înălța semeț un monolit strălucitor în lumina amiezii. Obeliscul părea să fie completamente scos dintr-un singur bloc de marmură , iar atracția pe care o genera asupra Umbrei era evidentă. Atât de evidentă că află și arhanghelul.
– Simt cum ceva mă cheamă mai aproape, mai departe.
– Desigur, aceasta este menirea sa, vru Mikhael să explice dar apariția unei a treia entități, întrucâtva asemănătoare lor, îi întrerupse șirul ideilor.
– Ziua bună ! – le zise noul sosit, venind de pe o alee situată spre răsărit, alee umbrită de bolțile de tei și cireș înflorit care defineau întregul peisaj al șesului nesfârșit.
– Bine ai venit, drumețule ! – îl salută arhanghelul binevoitor. Ne-ai găsit greu ?
Auzind întrebarea, Umbra crezu că îngerul face o confuzie și exclamă spre corectarea-i:
– Nu pe el îl așteptam !
– Nu, tu nu, admise Mikhael surâzător, dar eu da. Faceți cunoștință !
– David, se prezentă noul venit întinzând mâna Umbrei.
– Tot David, zise acesta fără a primi mâna întinsă, înclinându-și imperceptibil capul.
– Ce coincidență ! – se amuză întâiul David.
– De fapt, nu este nicio coincidență, interveni Mikhael. E mai degrabă destinul.
– Al meu, sau al lui ?
– Al lui. El va merge acum acolo de unde vii tu și va fi tu...
– Cum se poate asta ?!
– Ei bine, el este Alesul zeilor... Pentru a ajunge aici și mai departe, în locul tău, atât Apollo și zeii olimpieni, cât și armate întregi de îngeri, zâne și magi, au mutat munți, au stins ori au aprins stele și au vrăjit inimi, minți și suflete... Scopul său este foarte important...
– Deci alegerea mea de a porni în căutarea Perfecțiunii, nu-mi aparține, nu-i așa ? Adică, voi ați decis că eu voi muri și el va trăi în pantofii și-n patul meu ?
Răspunsul întrebării noului sosit, care venise dinspre Răsărit, dinspre cele două coloane verticale de granit, dinspre Viață, nu trebui rostit. Îi fu evident că avea dreptate.
– Ești dezamăgit că noi te-am adus aici ? – îl întrebă Umbra.
– Nici vorbă ! – exclamă David. Într-adevăr, am avut o viață nemaipomenită acolo, dar din câte am văzut până acum aici, venind spre voi, chiar și fără a-mi aparține de drept, ideea de a porni încoace, de a căuta Perfecțiunea, este ceea ce trebuia să fac. Ce nu pricep este de ce ar vrea cineva să meargă în lumea oamenilor când are așa o minunăție de lume astrală, în care nu există durere și nici suferință, în care fericirea este la doar o întindere de mână.
– El nu este o entitate de sine stătătoare, vorbi Mikhael. Trebuie să ajungă în lumea oamenilor spre a-și continua viața în material, ori va fi resorbit de Lege în Lumea de Lumină.
– Sunt doar în tranzit aici, adăugă Umbra. Destinația mea este viața ta.
– Asta nu e Lumea de Lumină ?! – se miră David. Nu aici trebuie să caut eu Adevărul ?
Mikhael râse ușor, iar Umbra își plecă privirile cu înțeles.
– Aici e Lumea Fanteziei, continuă arhanghelul. Aici vei găsi fericirea, pentru că aceasta este răsplata cuvenită ție, dar în Lumea de Lumină nu poți accede, nefiind o esență, un suflet creat de vortexurile nexusurilor, precum este el sau precum sunt eu.
– Presupun că oricum nu pot diferenția cele două lumi, așa că fericirea de-aici, palpabilă, este de preferat oricărui alt lucru.
– Bineînțeles, întări Mikhael. Aici poți căuta Perfecțiunea cât poftești, poți fi fericit alături de oricare și de toate iubitele, amantele și muzele tale, poți afla întregul Supremus Veritas – dacă ai îndeajuns de multă voință și visare în tine, poți zbura, poți face tot ceea ce ai visat vreodată să faci, cu excepția lucrurilor pe care conștiința proprie, îngerul păzitor cum o numea Socrate, ori Legea luminii, fundamentul Universului și implicit al acestei lumi, le vor interzice.
– Ar putea părea ciudat, dar sincer să fiu, nu mă pot gândi la niciun lucru nociv.
– Legea funcționează aici mai eficient decât în lumea materiei finite, a oamenilor, explică Umbra, ca și cum ar fi cunoscut o măsură însemnată din Adevărul firii.
– OK, dar de ce nu aparțin eu lumii de lumină ? Oare nu asta am crezut aproape toată viața mea de care, apropo, vreau să ai grijă să n-o izbești de gard.
– Nu-ți face griji, lumea ta îmi aparține ca design, zise amuzat Umbra.
– Ce ?! Cum adică ?!
– E adevărat, reveni Mikhael. Îngerii tocmai zidesc în Real, pentru el, ceea ce tu ai considerat a fi lumea reală, lumea ta. El a imaginat-o, dimpreună cu toate cele din ea.
– Cât de straniu ! Și eu am trăit tot acest timp acolo, convins că aceea este realitatea și că eu sunt aievea.
– Nu pot spune decât că se pricepe la asta, zâmbi Mikhael.
– Prin urmare, eu fiind un produs al fanteziei altcuiva, primesc o evoluție în Lumea Fanteziei, nu în Lumea de Lumină, pricepu David oarecum deziluzionat de concluzia revelată.
– Să nu minimalizăm importanța acestei sfere, adnotă, moralizator, Umbra. Nu este orice fel de lume a fanteziei, ci a fanteziei tale. Ai scris, ori cel puțin așa ai considerat, că Perfecțiunea nu este accesibilă, că Adevărul rezidă în exteriorul razei de cuprindere a minții ori spiritului uman. Aveai dreptate referindu-te la oameni, dar acum nu te bucuri că nu ai fost cu-adevărat un om în sensul în care sunt ei ? Niciun alt om nu va mai ajunge aici și de-asta ar trebui să te bucuri și să închini ossanale Cerului pentru inspirația creatoare pe care mi-a dat-o.
– Adică pentru că m-ai creat pe mine, sau lumea în care ne găsim ?
– O, dar lumea aceasta nu a fost zidită de el, ci de îngeri, specifică arhanghelul.
– Pe baza ideilor și viziunilor lui, care îmi aparțin întrucâtva și mie, nuanță David.
– Da, în mare măsură, dar nu completamente, aprobă Mikhael.
– Deci așa rămâne, nu ? – se pregăti avatarul de drum. Tot ce trebuie să fac aici, pentru restul Veșniciei, este să fiu fericit ?
– Nu văd ce ți-ai dori mai mult, zise Umbra. Eu mă întorc între oameni pentru o căutare mult mai intensă decât cea care îți este rezervată ție.
– Bine, dar când am vorbit de muze. E și iubita mea aici ?
– Adeline ? – Nu, doar o replică a sa. Originalul va fi păstrat pentru mine, îi răspunse Umbra.
– Să o tratezi mai bine decât am făcut-o eu și să-i spui că n-o voi uita niciodată, chiar de o voi avea aici pentru totdeauna.
– Ar fi frumos, se amuză din nou Mikhael. Doar că ajuns acolo, nu va mai ști nimic, continuând aproape de unde-ai lăsat tu. Aproape. Și se va considera originalul, deși va întâmpina oarece dificultăți datorate saltului evolutiv și a incompletei compatibilități a esenței cu materia, cu mintea ce ți-a aparținut, în aparență.
– Complex ! – aprecie David scuturându-și capul ca și când ar fi vrut să îndepărteze o povară de gânduri al căror șir nici măcar nu-l putea intui. Dacă m-ați îndruma spre cea mai apropiată destinație proximă, eu îmi voi căuta de drum, urându-vă amândurora baftă și o cale luminată.
– Sigur că da, zise Mikhael afabil. Ceva mai la miazăzi vei ajunge pe tărâmurile stăpânite de Păstrătorul Celor Douăsprezece Ceasuri. Schydan are să-ți spună mai multe despre noua ta realitate și cred că vei fi încântat de compania cuiva care te așteaptă împreună cu el, în Valea Cireșului Înflorit.
– Vă mulțumesc mult, surâse cu tot chipul David și strângându-i mâna arhanghelului, cu o reverență adâncă, de samurai, salutându-l și pe designerul său imaterial, porni la drum, în zbor, săgetând în graba unui gând cerurile meridionale.
– Cine îl așteaptă în Valea Cireșului înflorit ? – ar fi dorit Umbra o confirmare.
– Cred că știi și tu, zâmbi îngerul. Lângă cine ar fi el fericit în lumea asta ?
– Lângă cine a fost și în lumea din care vine, intui noul David, Umbra.
– Evident, aprobă Mikhael. Și tot ea îți va fi oferită și ție. Conform protocolului.
– Ce tot zăbovește atâta ? – urmă noul David impacientat.




Căzut literalmente din cer, deși aterizarea fusese una controlată, vădit îndelung exersată, Magul își îndepărtase gluga robei negre spre a-și expune trăsăturile fizionomice cvasicunoscute Umbrei. Întrebându-l dacă s-au mai întâlnit, celesta apariție se mulțumi să-i răspundă cu un surâs asociat unei plecări a capului spân.
– Bineînțeles că l-ai mai întâlnit, interveni arhanghelul. El este acea parte din tine pe care ai trimis-o în zările nesfârșite, prin tot Universul, prin toate universurile, să-ți aducă cel dintâi nivel al evoluției spirituale, evoluția materială.
– Canis Magus, surâse Magul întinzând mâna Umbrei care o refuză:
– Știu că el e avatarul cu o mie de chipuri, cameleonul desăvârșit, neoprit de legile fizicii, eticii sau rațiunii, menit să-mi aducă evoluția, să mă trimită în Lumea din Vis, zise Umbra. Eu l-am creat, pentru a nu înnebuni. Cât timp aveam o entitate de sine stătătoare care se străduia în locul meu, grija alienării desăvârșite putea fi măcar împinsă către extremitatea conștientului dacă nu chiar suprimată de subconștient.
– Ei bine, drept mulțumire pentru gestul tău egoist de a mă crea, așa cum măreții și prealuminații Scribi din Ceruri fac cu toate ale existenței, întorcând din condei, eu am găsit pentru tine fericirea ce te va purta în Lumea din Vis, reluă Magul impasibil în a sa expresie relaxată, surâzătoare, întrucâtva asemănătoare celei de pe chipul îngerului.
– Îți mulțumesc, făcu Umbra o plecăciune încărcată de emoție.
– Dar încă nu ne-am terminat conversația, deci mai așteptați puțin cu preluarea, îți impuse Mikhael autoritatea implicită, neaccentuată de mimică facială.
– Vă rog, conversați-vă ! – îi îndemnă amuzat Magul Câine.
– Ce-ar mai fi de adăugat, în afară de urările de bine ? – se miră Umbra.
– Vezi tu monumentul ăsta ? – îl întrebă arhanghelul referinduse la uriașul monolit ce domina scuarul și întreaga câmpie înmiresmată. Nu-i așa că ai dori să afli de ce simți că te atrage către el cu o forță pe care nu o înțelegi, pe care nu o poți stăpâni ?
– Cunoști deja răspunsul meu.
– Canis, dă-i cadoul tău ! – se adresă Mikhael Magului care imediat obiectă:
– Și cum îi mai spui ce vrei să-i spui dacă îi dau cadoul ?!
– Ai încredere în mine ! Sunt ditamai căpetenia angelică, zâmbi superior arhanghelul.
Umbra văzu cum Magul-Câine, parte din mintea și visurile sale, scoate dintr-un ascunziș al robei o mărgică sclipind și scânteind, nu mai mare decât bobița de rouă prelinsă până în vârful frunzei de pe care urma să cadă imediat ce va fi atins masa critică.
Primind mărgăritarul viu, Umbra află de la îngerul suprem că aceasta era ineficientă în lipsa binecuvântării pe care el sau un alt arhanghel trebuia să i-o ofere direct de la Creatorul și Stăpânul Universului.
– ...și cum eu sunt îngerul tău, mie îmi va reveni onoarea de a te trimite în locul pe care îl visezi de ani, despre care crezi că îți va servi drept punct de sprijin în forțarea limitelor gândirii umane și a ceea ce este accesibil acestui neam, încheie el.
– Prea bine, acceptă necondiționat Umbra.
– Eu mă pot retrage, acum că misiunea esențială a existenței mele a fost înfăptuită în deplin succes, zise Magul-Câine.
– Te poți retrage, dar misiunea ta nu este completă, îl informă mikhael. Poate că ai terminat o primă fază, însă odată ce va ajunge înapoi printre oameni, Visătorul te va reactiva și te va pune să cauți o altă bucățică, un alt crâmpei din imuabilul său țel, Supremus Veritas. Precum ai ajuns să cunoști foarte bine, viața umană este o perpetuă căutare. Și el e cu-atât mai special cu cât nu caută, așijderea restului indivizilor, nimicuri și imbecilități, ci însăși Taina Lumii, Adevărul Absolut, cunoașterea pe care cândva, sau poate niciodată, o va și găsi, deși e convins că nu îi va fi cu putință.
– Mă bucur, surâse Canis Magus. Oricum nu aș avea ce face dacă el nu mi-ar da ecuații imposibile de abordat. Nemurirea cu tine, mărite !
– Fii binecuvântat, replică Umbra.
La fel de subit precum venise, Magul-Câine se înălță la cerurile de turcoaz, acolo unde trebuia să fie în vederea îndeplinirii menirii sale, evoluția Sursei, a Creatorului de Iluzii celui adevărat, prezent în lumea fanteziei sale sub forma unei umbre.
– Vorbeam despre monument, reluă Mikhael.
– Întocmai, încuviință Umbra.
– Aici este locul de veci al celui ce vei fi în lumea în care vei intra după ce noi ne vom despărți.
– Voi fi îngropat sub obeliscul ăsta ?! Dar știm amândoi că Scuarul Magnoliei se află într-o cu totul altă lume. Și niciodată el nu va exista aievea, în Realul oamenilor, precum Michaelis i-a spus Copilului.
– Nu am spus că va fi edificat în Real, ci doar că aici vei ajunge după separarea materiei de esență. Cunosc ce a spus Michaelis. Uiți că suntem un întreg ?
– Am o nedumerire, întrucât îmi pare că nu posezi proprietățile cuvintelor.
– Și anume ?
– În ce limbă se desfășoară acest dialog ?
– În latină, desigur. De ce, nu știu să mă exprim ?
– Am crezut că vorbim în limba maternă a identității ce-mi va fi rezervată pentru niște îndelungați ani. Verbul a edifica înseamnă oarecum altceva decât a clădi.
– Hai să nu ne mai fofilăm, zâmbi Mikhael. Cunoaștem amândoi toate limbile vorbite ori scrise vreodată în Univers, da ? Faptul că te-ai îndoit de capacitățile mele de exprimare mă face să cred că ai zăbovit prea mult timp în afara lumii materiale din care ai venit. Trebuie să-ți dau voie să revii, pentru a nu se crea turbulențe în țesătura Destinului imaginat de Scribi.
– Asta a fost tot ? – se miră Umbra. Stai un pic, că m-ai făcut curios ! Explică-mi cum de va fi acest monument, cu alte cuvinte cenotaf, locul odihnei mele veșnice.
– Pentru că ți-aș influența deciziile viitoare, nu-ți pot spune când și unde vei fi în clipa scindării esenței de materie...
– A morții, poți s-o spui direct, de ce te eschivezi ? Nu aici vreau eu să ajung ? Din nou în lumină.
– Da, dar e mult mai complicat decât crezi tu.
– Adică nu voi muri atunci când scindarea va avea loc ?!
Tăcerea îngerului, combinată cu o grimasă tradusă prin Nu-i după mine în mintea Umbrei, cântări cât întregul Univers pe umerii imaterialei entități.
– Nu îți pot confirma ori infirma teoriile pe care deja le ai...
– Dar știu că după scindarea asta, cum o numești, esența urcă în Lumea de Lumină, unde primește fie un nou parcurs al aceleiași existențe, în Buclă, fie o nouă identitate umană și un nou destin.
– Nu se potrivește cu ce auzi acum, nu ?
– Păi, nu ! Cum să nu fiu și eu la fel precum cei mulți ?!
– Ai știut de la început că tu nu ești precum cei mulți. Nu are sens să te miri acum. Câți dintre ceilalți pot realiza asemenea lucruri precum tu ai facut-o și încă o faci ? Numai uită-te unde te afli și cu cine vorbești ! Þi se pare că ești unul dintre ei ?
– Dacă nu sunt unul dintre ei, atunci sunt unul dintre voi ?
Mikhael râse de confirmare.
– Doar nu există posibilitatea de a mă duce în Lună, nu ? Adică în Paradisul selenar pe care l-am creat și voi continua să-l cizelez pe întreg parcursul vieții mele. Oamenilor le este prohibit orice fel de paradis singular, unicul rai fiind existența în Lumea de Lumină, alături de Creator și Stăpân.
– Nu ești unul dintre ei... De ce să te aștepți la lucrurile pe care le profețești existenței lor după apusul materiei în care sunt captivi ?
– Spune-mi un lucru ferm, înainte de a-mi da binecuvântarea Creatorului și Stăpânului Universului: voi ajunge vreodată în Lumea de Lumină pentru a fi fericit pe deplin ?
– Desigur. Ești o entitate a luminii, precum sunt și eu. Destinul nostru este să ne întoarcem în Lumină, dar trebuie să îndeplinim. Și toate acele lucruri pe care Scribii le născocesc și le numesc Destin. Numai atunci când vom parcurge toate filele ori slovele destinelor noastre, vom fi împreună cu Stăpânul pentru totdeauna.
– Þie ți-e ușor să spui asta, din moment ce ești oricând vrei cu El. Eu trebuie să aștept moartea pentru câteva clipe în prezența Sa. Și acum aflu că nici după ce voi părăsi lumea materiei nu voi ajunge unde mi-am dorit să revin încă de la plecare.
– Vezi ? De-asta îți spun că este mult mai complex. Nu am zis că nu vei fi în prezența Sa. În fond, Îl poți avea lângă tine oricând, tu fiind precum noi și nu precum ei.
– Pot veni Sus oricând poftesc ?
– Ai puterea de a face asta și chiar mai mult. Pentru moment, vom rămâne însă la stadiul comunicării prin intermediari gen Mikhael, Rafael ori chiar alți îngeri.
Umbra vru să-l întrebe pe arhanghel de ce se referise la sine folosind persoana a treia, dar gestul acestuia, care atinse ușor, cu indexul mâinii drepte, bobița scăpărătoare de rouă, îl smulse într-o mare de lumină albă, caldă și înmiresmată, realității Scuarului din Lumea Fanteziei. Raza de lumină îl aduse în Lumea din Vis.





Capitolul V.



M-am ridicat pe marginea patului. Aveam o temperatură posibilă numai grație eforturilor titanice, iar cascadele ce-mi șiroiau din creștet și de pretutindeni udau cearșafurile satinate.
– Din ce război ai venit ? – mă întreabă o voce preocupată, trezită de somnu-mi agitat de mai-nainte.
Dar răspunsul lipsește. Îmi îndrept atenția către ea, către nimfa seminudă încă acoperită parțial de un cearșaf mătăsos. Mi se părea logică prezența sa lângă mine, dar nu știam exact cine era sau ce nume purta.
Îngrijorată de comportamentul meu vădit straniu, revine cu o întrebare compusă:
– Te simți bine ? Ce s-a întâmplat ?
– Da, n-am nimic, îi zic. Cred că știu cum am ajuns aici, într-o lume pe care o consider un vis.
Aflând toate detaliile visului anterior, Adeline decise să-și toarne un Cappy de la minibar, pentru mine pregătind un Ice-tea. Reacția sa mă surprinse:
– Nu crezi că visul ăsta a fost de fapt un flash-back ? – o presez.
– Creierul tău, care în mod cert a suferit un șoc, încearcă să umple golurile. Dar dacă vrei să completezi spațiile libere dintr-un rebus, nu căuta să scrii cuvinte de lungimea potrivită și nici să combini verticala cu orizontala pentru a te convinge că ai găsit cheia. Ori raționezi și îl rezolvi punând soluțiile imaginate de autor, ori îl dai deoparte.
Explicația prin analogie nu mă mulțumește, dar venind către măsuța de cafea din livingul în care discuția migrase înainte de abordarea temei visului, ea adăugă:
– Știu că tu, mai mult ca oricine, vrei să crezi, să înțelegi, dar uneori adevărul nu există nicăieri. Nicăieri este aici cu sensul de nicăieri unde ar putea ajunge mintea noastră îndrăzneață, ori trupul nostru cel plăpând și neputincios. Mi se pare evident că subconștientul tău nu poate trece peste episodul atât de neobișnuit al unei amnezii inexplicabile, dar faptul că acesta pune imaginația reactivă la treabă pentru a-ți oferi răspunsuri, nu este decât o încercare de vindecare.
– Sunt completamente de acord cu explicația ta, dar la cât de puține cunoaștem despre latura subconștientă a minții, nu m-ar mira ca visul să fi conținut o doză, fie ea și minusculă de adevăr faptic, îi zic încercând să o aduc de partea mea fără a ne amplasa în opoziție, iar ea rezonă cu intențiile-mi disimulate; zise:
– Desigur, subconțientul nu este neapărat firewall-ul și depozitarul informațiilor ce pot vătăma conștientul și prin urmare întreaga ființă, dar mai importantă mi se pare defocalizarea tuturor camerelor de supraveghere timp de trei secunde în noaptea în care ai revenit.
– Este posibil ca raza de lumină pe care am sosit să fi perturbat sistemele video.
– Da, este foarte posibil, acceptă ea afirmația fantezistă grație orelor înaintate.



În zori, care pentru rezidenții Complexului Exotic ce se numeau Dinulescu, veneau de obicei pe la amiază, ideile nu mai reflectau culorile optimismului nocturn. Fulgușorul și David se amuzară copios de naivitatea visătoare a orelor trei și jumătate. Oamenii nu călătoresc pe raze de lumină și pe niciun fel de alte unde. Cel puțin nu fizic și nu în lumea determinată de imuabilele – în concepția lui homo sapiens, legi ale fizicii. Cu metafizica ar putea fi deschise noi orizonturi, în care afirmația anterioară să fi cântărit infinit mai puțin, dar despre metafizic nu se putea discuta la ore atât de tinere.
Sorbindu-și cappuccino-ul ori nesul cu cola în confortul mobiliarului din living, soții Dinulescu, David Adrian și Andreea Adeline, primiră vizita câtorva Maniaci.
Alex, Michelle È™i inepuizabilul Showman, veneau dinspre Clubul celui dintâi, unde se reuniseră la un mic dejun comandat din La Maqs, apoi luaseră hotărârea de a trece pe la Cuibul de Vulturi cu un Bună dimineaÈ›a pentru locatarii de soi. DeÈ™i erau atât mancaÈ›i cât È™i băuÈ›i, niciunul nu refuza câte-un pahar cu de-ale gurii, oficiul de barman revenindu-i Spectaculosului, acelaÈ™i care lansă È™i întrebarea „Ce beÈ›i ?â€.
Din vorbă în vorbă, nou veniții aflară de visul cvasi-edificator al liderului lor, cel dintâi care avu o părere favorabilă presupunerii inițiale făcute de David, fiind tocmai Showman. Responsabilul cu buna dispoziție a găștii, aprecie următoarele:
– La cum se manifestă creierul tău, la căt de evoluat îl cunosc eu și îl cunoaștem cu toții, nu mi se pare deloc deplasat ca visul să fi fost o amintire autentică. Probabil că în noaptea asta ai găsit acel nivel de liniște și de relaxare la care orice informație dosită în subconștient poate fi accesată și de zonele conștiente ale minții.
– Sunt de acord, întări Michelle.
– Oricum ar sta lucrurile, cert este că până la revenirea completă a memoriei, când vom ști cu certitudine adevărul despre cele petrecute, nicio teorie și niciun vis, oricât de fantastice și de izolate pe tărâmurile lui Morfeu, nu pot fi excluse drept nefondate ori iraționale, adăugă superviserul Clubului Cheers.
– Da, zise Showman. Până atunci, avem trei secunde în care supravegherea video de-un milion de euro ne-a dat motive de mirare, mai ales că niciodată nu s-a mai întâmplat să nu filmeze nimic.
– Am văzut și eu secundele în cauză, de la ora la care considerăm că am revenit acasă și mi se pare că văd o rază de lumină, ca o reflexie de lentilă pe camera A de la intrarea principală în sectorul privat, reuși David să-i intrige pe toți cei prezenți. Durează cam un singur cadru, a treizecea parte dintr-o secundă, dar știu sigur ce-am văzut. Experții trimiși de unchiu’ Radu confirmă că nu este nimic în neregulă cu înregistrarea și nici cu hardwareul, iar unghiurile acoperite de restul rețelei video scot din discuție eventualitatea ca lumina să aparțină vreunui fenomen natural ori vreunei surse incidentale, gen avioane, mașini, lanterne.
Întorcând notebookul gri către Maniacii perplexați, le arătă imaginea incriminată, stocată în format JPEG.
– Dac-o dăm în science fiction, găsim imediat o teorie care să explice toată treaba de la dâra asta de lumină, de culoare albă de fapt, până la intrarea, adică apariția ta, ca din senin, aici, în fotoliul ăsta, trecând inevitabil prin anomalia strecurată în funcționarea impecabilă a sistemului video, remarcă Michelle zâmbitoare.
– Poate că-n science fiction ar trebui s-o dăm, se arătă Showman dispus să creadă.
– Înainte s-o dăm în psihoze care vor conține invariabil omuleți gri sau verzi, cu ochi bulbucați și extraproporționați, de ce nu am exclude noi toate celelalte variante posibile, care, dacă am avea niște bun-simț, ne-ar sări imediat în ochi ?!
Adeline avea și ea o ipoteză, lucru valabil pentru întregul grup Maniacii Inc., iar Spectaculosul o rugă amabil să-și expună respectivele deducții.
– Oare nu avem noi în imediata proximitate o entitate cu vădite atribute demiurgice, căruia cuvinte precum imposibil nu îi spun nimic și pentru care Terra nu este altceva decât o tablă de joc pe care o administrează în compania prietenilor deopotrivă cu el într-un joc de strategie pe măsura celor mai fanteziste teorii ale conspirației ?!
– Știu ! – exclamă Showman entuziasmat, considerânduse în posesia numelui personajului descris extrem de realist de Fulgușor. Îngerul care ne-a promis că ne va merge bine și că ne va proteja de orice... Meridian, nu ?
Căutând aprobarea în privirile lui David, unicul care comunicase, chiar dacă numai scriptic, cu arhanghelul pomenit sub un alias, Spectaculosul primi o palmă după ceafă de la Michelle, și o explicație justă de la Alex:
– E unchiu’ Radu, mă !
– Adică unchiu’ Radu conduce lumea asta ?! – se miră pe nedrept Adrian. Credeam că America e cea mai tare !
– Nu fi tâmpit, boule ! – îl înțepă, fără vreun efect vizibil, Michelle. Lumea nu e condusă de o țară sau de un popor, ori de vreo structură guvernamentală... Știm cu toții că băieții deștepți, cu degetele pe butoanele potrivite, aceiași grație cărora familia Dinulescu este multi-miliardară în euro de pe vremea Împușcatului, controlează totul în lumea asta nebună.
– Nu există așa ceva ! – făcu Showman amuzat. Nu există conspirații și grupuri oculte care manipulează societatea umană ! Refuz să cred în teoria conspirației !
– Mă, tu nu înțelegi că unchiu’ Radu este printre acei câțiva indivizi care au puterea de a face ca soarele să răsară sau nu, în funcție de necesitățile și preferințele lor ? – încercă Alex să aducă niște rațiune în mintea iraționalului Spectaculos, care se purta anapoda în pofida faptului că informațiile dezbătute nu-i erau câtuși de puțin noutăți.
– Da mă, unchiu’ Radu e cel mai tare, zâmbi triumfător iritatorul-șef. Și ce legătură are el cu tema dispariției, ori mai exact a apariției miraculoase a lu’ David ?
– Precum am stabilit anterior, plecarea în căutarea Perfecțiunii a survenit nu ca un impuls de moment, ci în urma unor îndelungate eforturi preparatorii, eforturi ce au inclus crearea scrisorilor destinate corespondentelor literare din cele patru zări, fiecare personalizată și adresată unei anume persoane, dar și crearea scrisorii pentru noi, prietenii de-o viață, confidenți, camarazi în distracții și aventuri, jumătăți ale sufletului nepereche – soție, amantă, reluă roșcatul Fulgușor.
– Da, planul unei căutări fizice a Perfecțiunii exista de mult timp, dar el a fost întotdeauna considerat mai mult o tentativă conceptuală, literară și nu un lucru iminent, ca un punct de agendă, explică David cu seninătate chiar și în absența memoriei.
– Dacă ar fi să credem că visul tău a fost o amintire a unor lucruri întâmplate întocmai, atunci David de dinainte, personajul literar, era pregătit de tine, autorul său, creatorul nostru al tuturor, să plece Dincolo tocmai pentru a lăsa liberă nișa în care să vii tu, rezumă Alex tabloul faptic descris până în acel moment. Nici nu am mai avea trebuință de o justificare a gestului plecării, al desprinderii, întrucât deja am aflat adevărul.
– Fii amabil și nu-i mai da apă la moară ! – îl amenință doamna Dinulescu pe superviser cu un index fin, ivoriu. Nu a fost mort nicio secundă și noi nu trăim într-o lucrare literară !
– Nu mai trăim, accentuă Showman indicativul ce preceda verbul. Îngerii au luat lumea noastră fictivă și-au pus-o în granițele realului... Las-o încolo, că și eu am priceput atâta lucru!
– Intrând în hora asta a ideilor fanteziste, zise Alex, de ce nu am considera că secundele în care supravegherea video a luat-o razna au fost exact acelea în care îngerii ne-au adus în același plan cu el ? De fapt, nici nu mi se mai pare aberativă ideea că am fost creați de el cu titlu artistic, și că până nu demult am existat exclusiv sub formă de cuvinte scrise... Sunt sigur că din punct de vedere metafizic afirmația nu este ilogică. Îngerii nu au avut altceva de făcut decât să ia realitatea noastră și să o suprapună realității lui, care este aceeaoriginală. Acum spuneți-mi că sunt nebun dacă-l cred !
– Ești nebun ! – zâmbi cu simplitate gingașul Fulgușor. Suntem în Real și aici am existat dintotdeauna ! Lumea pe care o vedem este unica reală, orice altă afirmație atributivă similară referinduse la universuri exclusiv fictive, adică imaginare.
– Sunt sigur că pe undeva, prin vreo scriere literară, există personaje care au chiar acum aceeași părere despre ele și lumea lor, identifică superviserul ironia.
– Nu cred că se îndoiește cineva cu privire la varianta pe care o preferăm, dar ar trebui, totuși, să ascultăm și teoria care-l implică pe unchiu’ Radu, veni Michelle în ajutorul Adelinei.
– Da, eu sunt foarte interesat, își susținu David amanta oficială.
– Nu știu de ce, dar am senzația că aș vorbi cu pereții, oftă Fulgușorul.
– Și pereții au urechi, punctă, râzând, Alex.
– Mie mi se pare evidentă implicarea unchiului Radu, din cam motivele pomenite mai devreme, își reinițializă Adeline expunerea. Nu i-ar fi greu să vină la Complex și să sucească puțin video supravegherea, cu atât mai mult cu cât majoritatea oamenilor din Secu sunt foști angajați ai șandramalei sale ultrasecrete sau cel puțin au primit instructaj de la spălătorii de creiere pe care el îi numește ofițeri de informații, lucru care ne priește tot nouă, căci dispunem astfel de niște mașinării silențioase, gata de supremul sacrificiu în condițiile în care asta li s-ar impune de către împrejurări pentru salvarea oricăruia dintre noi, dintre Maniaci. Eu cred că asta s-a și întâmplat. A venit aici o echipă, a manevrat sistemul video, iar o altă echipă, dacă nu tot aia, te-a așezat în tocmai fotoliu în care te afli. De spălat putina, nimic mai ușor. Și dacă stau să mă gândesc chiar mai bine, agentul pe care l-am văzut când am ieșit din Vila Maxima spre a veni aici, putea fi unul dintre aceia care au făcut livrarea.
– Mda, zâmbi David. Trebuie să recunosc că sună foarte plauzibil, cunoscându-l pe unchiu’ Radu și afinitatea sa pentru secretomanie, pentru urzeli stealth...
– Dacă admitem ipoteza ca fiind autentică și sinonimă cu adevărul, interveni Showman, nu putem să nu ne întrebăm de ce au făcut faza cu camerele, de ce să ne arunce pe o pistă falsă ?
– Dragul meu, visele sunt întotdeauna preferabile realității, răspunse triumfătoare doamna Dinulescu. Iar unchiu’ Radu a făcut totul posibil pentru ca noi să trăim ca și într-un vis, de când mă știu eu. E modul lui de a-și arăta afecțiunea ce ne-o poartă.
– Păi da, când butonezi mapamondu’, nici nu concepi să te împiedici de-un ciot, filosofă același neobosit Spectaculos.
– E frumoasă și foarte verosimilă teoria ta, aprecie Alex. Un singur amănunt, însă, nu cadrează cu întregul: ce căuta Nașul Maniacilor la Echo ?
– Cel mai probabil răspuns la care pot adera este că Divizia l-a găsit pe undeva și eventual a avut loc o confruntare iscată de viziunile divergente ale părților, care părți doreau una să-și continue abentura inițiatică, iar cealaltă să reîntregească Maniacii Inc. și care confruntare s-a încheiat cu sedarea și livrarea la domiciliu a unei bucăți David Adrian Dinulescu, teafăr, nevătămat și puțin amnezic.
– Puțin mai mult, oftă Nașul Maniacilor cu un zâmbet trădând amărăciune. Aș fi vrut să-mi pot conduce SLR-ul.
Cei prezenți se amuzară sincer, Showman luându-și următorul angajament:
– Mă pun pe telefoane și mâine trimit Colibriul după Schumi și Kimi ! Așa ceva e inadmisibil!





Capitolul VI.



Din mulțimea copiilor care se zbenguiau pe plajele cu nisip alb din jurul piscinelor, o fetiță bucălată, de maxim șase primăveri, se desprinde și aleargă spre masa la care Nașul Maniacilor sorbea un frappuccino pe terasa La Maqs, sub o umbrelă helioprotectoare, în compania trustmanului Alex și a șefului Secu.
Danny remarcă cel dintâi traiectoria de intersectare pe care se afla bălaiul îngeraș și zâmbind zise:
– Bianca are o idee nouă; vine încoace.
– Danny, un nenea mi-a zis să mă duc cu el să-mi cumpere bomboane, își descărcă mica ființă sufletul, sărind în brațele unchiului Leader.
– Cine, Bibi ?! – se preocupă superviserul Clubului luând-o în serios.
– Nu știu sigur, făcu ea scărpinânduse în creștet cu o mutră la care râsul devenea incontrolabil.
Nu era nimic nou în comportamentul hiperenergic al fiicei unui prieten de-al gășii. Orice pretext de a se apropia de Danny – favoritul său, care o trata întotdeauna cu înghețată de căpșuni, ori de David, care îi făcea cadouri în mod curent, era tocmai bun pentru mascota vie a Complexului Exotic.
– Ai fost fetiță cuminte azi ? – o întreabă Leader căutând privirile ce-i erau intenționat ascunse.
– Mda, se bosumflă ea vizând înghețata.
– Atunci, Alice îți va aduce un desert, continuă Danny chemând discret fata în uniformă Cafe La Maqs.
– Căpșunici într-o avalanșă de înghețată ! – exclamă și se plescăi îngerașul.
Apropiinduse, Alice întrebă de comandă, la care Bibi se smuci și sări din brațele coordonatorului securității rămas să confirme voința preferatei tuturor.
Plecând de mâna angajatei către interiorul localului, alarmista se-ntoarse spre masa celor trei și fără vreo expresie pe angelicul chip, zise cu adresă:
– David, tu trebuie să pleci...
– Unde ? – veni reflexul proprietarului complexului, nelămurit de completa ignorare de care Bianca dădu dovadă, reluându-și drumul.
– Asta nu se înscrie la capitolul Lupu’!, nu-i așa ?! – ridică Alex o sprânceană, bănuind că David avea cât de cât habar de motivele unei asemenea afirmații.
– Unde să pleci ? – se interesă și Danny.
– Hai mă, terminați cu prostiile ! – exclamă David amuzat de credulitatea celor doi oameni de încredere ai săi. E Bibi ! Singurul ei scop este să ne smulgă zâmbete și hohote de râs, la un loc cu înghețata... Nu plec nicăieri ! Ce-aveți ?!
– Cred că am prins frica, recunoscu Alex. Nu ne poți acuza de prea multă precauție.
Ieșind în câteva minute din local cu înghețata în mâini, mica prințesă trecu, în drumul său către zbeng, și pe la masa la care nenea Alex o strigă.
– Cum e înghețata azi ? – o întrebă superviserul complet nepregătit pentru răspuns.
– Puțină ! – zise ea fără urmă de excogitație; simplu, tranșant.
– Auzi, tu, prințesa mea, reluă Alex după ce adulții se prăpădiră de râsul la care ea era imună din cauza înghețatei. De ce ai spus adineaori că David trebuie să plece ? Cine ți-a spus asta ?
– Nu știu, ridică ea din umeri continuându-și expediția pe ghețarul de căpșuni.
– Hai, mă, las-o în pace, interveni David, nu vezi că nu e nimic de aflat ?
– Mikhael mi-a zis, se decise prințesa bălaie să-i șocheze privind direct în ochii Nașului rămas perplex.
– Unde ai auzit tu numele ăsta ? – vru Danny să o descoasă, însă Bibi săltă din umeri și o luă la fugă spre plajă.



– Vorbește cineva în exterior de Mikhael ? – deveni Leader analitic, dar răspunsul nu era simplu, după cum David explică:
– Doar Maniacii știu de Mikhael cel adevărat și de relația mea în principal și a găștii prin extensie, cu el. Despre Mikhael din scrierile mele însă.
– Nu încape discuție ! – exclamă Alex încercând să nu ridice vocea. Subiectul nu este abordabil în cadru extins.
– Eu unul aproape că pot accepta ceea ce Adeline consideră a fi o explicație dacă nu chiar nebunească, atunci foarte fantezistă, în legătură cu dispariția și apariția ta, dar să aud de la un copil ceea ce am auzit acum, mă înfioară. Iar eu am prins zece shurikane în zbor, cu mâinile goale, deci sunt greu de speriat ! Pur și simplu nu văd de unde ar ști ea de Mikhael.
– Nimeni nu a zis nimic, te asigur, reîntări superviserul.
– De unde știi tu ? – interveni David. Poate unora dintre Maniaci nu le-a dat prin cap că povestea cu Mikhael, luată ad litteram, m-ar acredita drept un caz patologic.
– Într-adevăr, nu putem garanta pentru toți Maniacii, îi dădu Leader dreptate Nașului.
– Atunci, ce ? Maniacii au lătrat în stânga și-n dreapta până într-acolo încât un copil să vină cu o asemenea vorbă ? Nu m-aș grăbi să cred că ăsta-i adevărul.
– Preferi să crezi că Mikhael chiar i-a vorbit copilului ăstuia și i-a cerut să-mi transmită un asemenea mesaj ? – făcu David.
– De ce nu ? Dacă pot crede că tu ești cine ți s-a spus și ți s-a arătat că ești, de ce să nu cred și că unul dintre cei mai importanți îngeri trimite mesaje prin intermediul unor copii ? – își prezentă Alex versiunea.
– Cu alte cuvinte, nu trebuie să abordăm problema din punctul de vedere al veridicității afirmațiilor ci al necesității reacției, punctă Danny.
– Ce reacții ?! – izbucni David. Dacă trebuie să plec, nimeni nu va putea avea vreo reacție. Sau cumva l-ați fi putut împiedica pe cel dintâi David să vă lase pentru a-și căuta idealurile imposibile ? Mikhael poate face orice, iar faptul că mi-a dat mie lumea asta din partea Creatorului meu și-al Universului, e o probă incontestabilă. Dacă el zice că trebuie să plec, voi pleca.
– Tu te-auzi ? – făcu Alex uluit. Adeline te va lua la palme când va auzi una ca asta.
– Mikhael știe mai bine, filosofă David resemnat.





– Ai perfectă dreptate ! Chiar știu mai bine.
Danny și Alex rămaseră imobili pe când noaptea suprimă ziua și mii de stele înlocuiră soarele pe bolta albastră guvernată de Selene. Un sentiment de liniște îl cuprinsese pe David în cele câteva clipe în care tabloul deveni nocturn.
– Ascultă ! Cântă privighetoarea. Știi, nu ?
– Mda, încuviință muritorul. Îngerii îmi vorbesc.
Mikhael ședea pe cel de-al patrulea scaun din jurul mesei, îmbrăcat precum la Scuarul Magnoliei, precum în oricare moment al existenței și în oricare punct al spațiului, în pardesiu negru cu pantaloni, ghete și tricou asortate.
– Parcă mă simt aiurea să-i părăsesc din nou, acum, și în lumea reală.
– Pleci undeva ?! – se miră arhanghelul.
– Dacă am înțeles eu bine, nu am de ales. Sau am ?
– Teoretic, ai avea opțiuni, dar ai alege exact ceea ce vei face.
– Cu alte cuvinte, plecarea este alegerea mea.
Mikhael zâmbi de confirmare.
– Greșesc dacă presupun că sunt un simplu vas în care tu vei aduce adevărata esență a Magului-Câine ?
– Tu ești Creatorul de Iluzii ! Nu mai există un altul care să te suprime.
– Voi muri ? Asta e plecarea ? Atât de puțin mi-a fost îngăduită magia Lumii din Vis ?
– Vrei să mori ?
– Nu în Lumea din Vis. Am muncit atât pentru a o crea și apoi pentru a trăi în ea, că ar fi o aberație să vreau s-o părăsesc.
– Atunci, ai răspunsul
– Bine, dar unde mergem ? Și mai important: vom reveni ?
Arhanghelul se ridică și întinse o mână pe care David n-o primi.
– Dacă voi reveni, accept să te însoțesc. Asta e condiția mea.
– Nu te afli în situația de a pune condiții. Alegerea îți aparține exclusiv.
– Trebuie să pot condiționa plecarea de o revenire. Eu am scris codurile acestei lumi și prin urmare ajutorul tău implică îndatoriri ample.
– Nu tu mă comanzi pe mine.
– Nu, dar tu trebuie să faci ceea ce scriu Scribii, iar lor le-am cerut Lumea din Vis și ei mi-au oferit-o pentru mult mai mult timp decât am stat aici.
– Bine, bine, vei reveni. Ia-ți rămas bun de la ei. Nu că ar avea vreo importanță.



Îngerul se topi în canicula după-amiezei de August ce reveni brusc.
– Sper numai că plecarea asta să nu facă referire la o perioadă peste care nu vom putea trece, zise Alex în continuarea Nașului.
– Cam atât cu versiunea Adelinei despre de unde sau mai exact cum ai revenit, oftă Leader. Ar trebui să dau niște telefoane, să văd dacă putem preveni asemenea nebunie.
– Când Mikhael zice un lucru, el nu vorbește în nume propriu, ci în numele Scribilor a căror muncă o transpune în fapte, ori în Numele Creatorului, caz în care identifică dincolo de orice dubiu mesajul purtat dinspre Domnie. Ba chiar mi-a zis că plecarea va fi alegerea mea.
– Mai exact, când ai vorbit tu cu el ?! – se miră Alex.
– Chiar acum... Adineaori.
– Auzi voci ? – păru Danny îngrijorat de răspuns.
– Niciodată ! – exclamă David ferm. A fost aici în persoană, pentru câteva clipe în care ne-am confruntat. Voi ați fost încetiniți ori puși pe pause, iar ziua de vară a devenit noapte de primăvară, cu tril de privighetori și parfum de iasomie. Trebuia să fi văzut ce frumos a fost.
– Ești sigur că nu ai Ballantines în cafeaua aia ?! – ridică Leader o sprânceană.
– Am mai băut eu scotch ca pe vremuri după ce am revenit ?!
– Ai mai băut ceva, dar nu ca pe vremuri, preciză scrupulos Alex.
– Mi-a zis să-mi iau la revedere de la voi, dar a adăugat că gestul nu va conta.
– Aflând toate astea, și considerându-le indubitabil fapte certificabile, zise Danny, nu pot să nu mă-ntreb oare cine ești tu cu-adevărat și care este rolul tău în angrenajul acestui Univers.
– La întrebarea asta, chiar și eu am numai ipoteze, recunoascu Nașul surâzător.




David se despărți de cei doi oameni de încredere cu o îmbrățișare și promisiunea că îi va revedea curând, întrucât îngerul confirmase natura trecătoare a iminentei înstrăinări. Atât Alex cât și Danny, oameni cu capul pe umeri, credeau cu tărie în existența șanselor de a-l fi văzut pentru ultima dată, însă acum aveau garanția cuvântului angelic că el va reveni. Niciunuia nu îi trecuse prin cap ceea ce Adeline sesiză auzind despre episodul de pe Terasa La Maqs direct de la soțul său.
Aflată în livingul Cuibului de Vulturi ușor-ușor cuprins de merjele serii dinspre finele verii, roșcata avu o mică obiecție:
– Pentru un titrat șef al Securității, Danny a devenit brusc prea influențabil de lucruri ce pot fi explicate și cu mintea unui copil.
– Adică ?
– Oricine poate presupune că Bibi a fost instruită în prealabil să spună acele vorbe, iar cine o cunoaște pe Bibi, știe că ea vrea să se facă prințesă și actriță și șefă. Mergând chiar mai departe de a-l bănui pe Showman de implicare, ori pe Martini, care nu a digerat niciodată dispariția ta și a prezentat vizibile semne de abandon, cel mai probabil autor al setării viitoarei actrițe-prințese-șefe pe modul mesaje serafice, ai fi chiar tu, dragul meu.
– Departe de mine gândul unei asemenea manevre, refuză David eventualitatea, adăugând în stilu-i tacticos caracteristic: Lumea din Vis este un proiect la care am depus un efort aproape supraomenesc și pentru realizarea căruia am chemat zeii și îngerii în ajutor. Nu aș dori să mai plec de-aici vreodată.
– Renunțând temporar la influența rațiunii care m-ar forța să subliniez că nu ai fost niciodată altcineva și prin mijlocire celestă ai devenit altcineva, ci ai avut un episod depresiv combinat cu o rătăcire a personalității mulțumită cărora am pus pe jar toate serviciile secrete din Emisfera Occidentală, care, eventual, te-au readus printre noi, prietenii și familia ta, trebuie să mă declar surprinsă de un amănunt care nu glisează pe ansamblul expunerii.
– Și anume ?
– Nu ți-a spus Mikhael că e alegerea ta ? Nu a zis el că plecarea asta, deși nu va fi definitivă, va fi ideea ta ? De ce să vrei să pleci de-aici, să părăsești Lumea din Vis ?




Capitolul VII.



Seara se prelungi în noapte și noaptea alergă spre zori. Cuplul esențial își petrecu nenumăratele dar aparent scurtele ore discutând și plimbânduse prin decorurile celor trei sectoare din Complex – Privat, Comercial & Teren de Golf, tratând cu impasibilitate amănunte de genul petrecerii date de Alex în Club ori eforturile titanice ale Maniacilor de a-i aduce alături de ei la chef.
Pentru David, Fulgușorul era singura persoană lângă care ar fi dorit să fie. Deși nu existau dovezi concrete, roșcata doamnă Dinulescu ajunsese dincolo de granițele raționalului, pe tărâmurile inexplicabile guvernate de frică și bântuite de anxietate. Mikhael devenise real și pentru ea în aceeași măsură în care era pentru Visătorul său. Nerostitul gând ce-o anima punea greutate pe ipoteza că negăsindu-l singur, îngerul nu i-l putea înstrăina din nou... Decise așadar să facă o noapte albă, dintr-acelea pe care ei le trăiau cu o frecvență ridicată în Club.
Doar că un centurion serafic nu se împiedică de ideile vreunui om și somnul o cuprinse la pieptul iubitului său, pe patul lor din Cuibul de Vulturi. Hypnos executase fără tăgadă ordinul primit de la superiorul său, suflându-le amândurora peste pleoape, din a sa pulbere soporifică.
David nu dorea să plece undeva din Lumea din Vis, dar înțelesese că Mikhael are motivele sale pentru a-l lua de-aici... Foarte ușor influențabil de către persoanele potrivite ori prin autosugestionare, Visătorul acceptase iminența plecării și chiar adoptase ideea ca aparținându-i de drept, nefăcând altceva decât să întărească spusele îngerului.
Morfeu dădu fuga în dormitor imediat ce poțiunile părintelui său își făcură efectul, presărând la rându-i pulbere de vise peste cei doi înamorați adormiți, dar insistând asupra lui.



– Ridică-te !
David deschise ochii nepărând a fi fost adormit vreo clipă. Lângă fereastră, cătând către luna trecută de ultimul pătrar, Îngerul.
– De ce plec ?
– De ce , nu unde ? – se miră prezența străină întorcânduse către patul super king size.
– Þinând seama de timpul insignifiant petrecut aici, întrebarea este justă, explică David.
– Ridică-te ! – insistă Mikhael întinzându-i o mână la care nu putea ajunge.
David se simți dintr-o dată mai ușor și mai liber. Odată asumată verticalitatea în spațiu, îngerul păși către el și-l atinse pe braț, fapt care avu drept consecință imediată deplasarea într-un nou decor.
– Asta nu făcea parte din evoluția finală, din Lumea din Vis, protestă Umbra privind în oglinda lacului zugrăvit în care Selene se oglindea în nemișcare.
– Evoluția a fost realizată, zise Mikhael. Înapoi nu mai există posibilitate de revenire.
– Și de ce trebuie să părăsesc paradisul terestru pe care cu strădanii titanice l-am făurit din cuvinte și vise și pe care Scribii mi l-au făcut cadou din partea Creatorului și Stăpânului Universului ? Nu am niciun folos pentru o viață eternă în lumea fanteziei precum literarul David.
– Nu ne aflăm în lumea fanteziei tale, ținu arhanghelul să precizeze. Aici e tot lumea reală, deși într-un vis, desigur. Suntem în drum spre Sursă, dragul meu. Ai uitat de ea ?
– Spre Sursă ?! – făcu Umbra cu neîncredere și uluire într-o singură expresie. Dar Sursa se află în acel trecut de dinaintea evoluției către Lumea din Vis. Odată în posesia sferei luminii și adevărului, pe care Canis Magus mi-a adus-o, pe care tu însuți ai activat-o, dându-mi binecuvântarea Creatorului, nu mai pot reveni la Sursă.
– Sursa este cât se poate de vie și de autentică. Oare ai avut impresia că vom anihila materia doar datorită evoluției spiritului propulsat de către conștiință și minte ? Nu lucrăm cu asemenea metode.
– Nu mai înțeleg nimic, oftă Umbra. David nu a fost real ? Eu nu am fost David ? Ce se întâmplă acum cu el ?
– Nu se întâmplă nimic, răspunse Mikhael. Nici măcar nu a fost aievea.
– Un vis, murmură Creatorul de Iluzii ridicându-și privirile înlăcrimate către apex și întinzându-și brațele către extremități. Totul a fost un vis.
– Nici chiar așa, zâmbi arhanghelul. Nu a fost un vis al creierului Sursei. Umbra chiar a fost în David cel autentic, cel zidit de îngeri. Acest timp trăit de tine în Lumea din Vis, nu poate fi catalogat drept o fantezie.
– Ori nu a fost, ori a fost, hotărăște-te asupra unei versiuni !
– Nu a fost nici vis, dar nici completamente real nu a fost. E mult mai complex.
– Înțeleg. Oamenii au două medii în care creierul li se poate manifesta: real și vis. Dar, cum eu sunt doar Umbra Visătorului, a Sursei care a creat din durerea unor vise imposibile și din dorința de a găsi o fericire trainică în viața umană, a materiei, Lumea din Vis, am fost dus într-un alt plan al existenței conștiinței, deci am putut experimenta un lucru care fizic este cu neputință.
– Foarte bine ! – aplaudă cu sinceritate îngerul. Și mai departe ?
– Presupun că totul a luat sfârșit, ori se va sfârși, deoarece Sursa se apropie de momentul în care va avea nevoie de mine pentru a reveni din somn. Bineînțeles că nu l-ați suprimat, el este cel care contează pentru voi. Prin el vă puteți transmite mesajul ce trebuie să ajungă la oameni.
– Așa este.
– Iar faptul, promisiunea că voi reveni la Exotic, este perfect valabilă în contextul în care el, Sursa, va dormi din nou, mâine. Totuși, cam lung somnul de trei luni.
– Nu a dormit trei luni, se amuză Mikhael. Atât ți s-a părut ție că ai stat acolo datorită modiului în care timpul curge în cele două lumi.
– Pân’ la urmă, Lumea din Vis nu a fost chiar ceea ce credeam eu că va fi.
– Facem și noi ce putem pentru fericirea Alesului, dar nu ne este îngăduit să alterăm legile fizicii, constituția universului.
– Da, presupun că autorul Legii, Creator și Stăpân al universului, a prevăzut toate ecuațiile posibile ce aveau să izvorască de sub condeiul Scribilor.
– Desigur, mai există o posibilitate prin care Lumea din Vis poate fi accesată în eventualitatea în care odată revenit la Sursă și rumegând informațiile asimilate pe parcursul acestei minunate călătorii vei decide că naveta între o lume aievea dintr-un plan existențial și lumea originală, a tuturor oamenilor, exercită un efort psihic prea mare, cu potențial psihotic, chiar.
– Și anume ?! – făcu Umbra ochii mari de nerăbdare.
– Scribii pot adapta Lumea din Vis la lumea oamenilor.
– S-o facă !
– Dacă era ceva simplu precum o chestiune de voință, ori de aprobare din partea Stăpânului, ar fi făcut-o de mult.
– Dar ?
– Nu pot modifica destinele deja în curs de execuție. Deși tu ai fost prevăzut în contextul Destinului Macro încă de la începutul timpurilor, trebuie spus că personalitatea care te animă nu a fost creată ori concepută de pe-atunci, iar destinele altora obstrucționează întrucâtva realizarea în Realul continuu a Lumii din Vis.
– Exact, pricepu Umbra. Nu m-am născut David Dinulescu și nici Maniacii nu s-au născut.
– Înțelegi acum de ce mintea și conștiința ta au fost luate de la Sursă și puse într-un David Dinulescu aflat într-o existență paralelă, întocmai cerințelor Lumii din Vis, zise Mikhael. Iar soluția imaginată de Scribi și avizată de Stăpân, nu are niciun defect altul decât eventualele sechele cauzate de conlocuirea a două relități într-un singur creier, într-o singură personalitate.
– Eh ! Oricum bănuiam eu că voi înnebuni. Măcar acum știu și motivul, se amuză Umbra, comentând: Pentru Lumea din Vis, merită !
– Există și o soluție de evitare a urmărilor psihice, deși nu cred că îți va putea încânta urechile... Blocarea memoriei cu care vii în Real din Lumea din Vis.
– Ai dreptate – nu-mi place !
– E de înțeles, din moment ce amintirile experiențelor de dincolo sunt cele ce vor conta în tot acest context. În absența lor, toate eforturile vor fi fost zadarnice.
– Nebun dar fericit, ori sănătos dar mizerabil... Cred că nici nu încape discuție ce voi alege pus în situația de a o face. Totuși...
– Da ? – ridică Mikhael o sprânceană în pofida cunoașterii gândului Umbrei.
– Nu ar putea Scribii să-mi dea cât se poate din Lumea din Vis, din Lista Celor Șapte, și în Real ? Dacă aș avea un termen de comparație, un mediu de testare, poate că nu aș mai necesita Lumea din Vis de dincolo și m-aș mulțumi cu cea adaptată, de-aici. Sunt convins că obiectele de pe Lista care stă la temelia Lumii din Vis pot fi obținute, adică oferite, individual și în Real. În fond, ele reprezintă fie lucruri care există, fie lucruri ce pot fi realizate cu puțină inspirație.
– Le voi transmite sugestia ta, se angajă arhanghelul.




Capitolul VIII.


Undele ritmate ale compoziției muzicale copleșeau muritorul proaspăt revenit din somn. Era piesa lui preferată – suna ca o melodie și venea dinspre orașul alfa.
Precum făcea de obicei când se trezea, încercă să ghicească momentul în care noaptea plină de stele ajunsese. Verificând cu ajutorul telefonului mobil, constată că nu fusese deloc departe aproximând un trei și zece – era 03:29.
– Ora magică, își zise el amuzat.
Deschizând telefonul stil fluture privi o vreme la wallpaperul ce decora display-ul LCD. Abia când playlistul radioului ascultat introduse în dormitorul destul de luminos notele și tempoul unei alte favorite – Last Night, Visătorul realiză că alături de el, în așternuturi, nu se afla nimeni. Bineînțeles că nu... Fulgușorul trecuse pe ecranul handsetului pliabil.
Oftă și un surâs amărui i se modelă pe chipul trist dar imperial. Îndată își aminti visul. Rațiunea îl împiedica să creadă că Mikhael, un înger despre care știa că există dar cu care nu conversase vreodată, avea dreptate promițându-i reîntoarcerea în minte și spirit la Lumea din Vis. Oare cum se lăsase el cu atâta seninătate sedus de nimic altceva decât o simplă fantezie REM ?
Nu fusese nimic adevărat. Nici Umbra, nici Mikhael, nici Lumea din Vis, rămasă în paginile scrise de pe masa de lucru și mult mai important, nici Ea. Adeline exista din nou doar ca o dorință care măcina sufletul luminat al Creatorului de Iluzii și îi bântuia mințile prin vise dureros de realiste. Se gândi că devine din ce în ce mai dificil să distingă realitatea aievea de realitatea generată de Morfeu, zeul viselor. În toată scriitura lui pusese părți din esența sa, însă niciodată nu fusese mai nesigur de locul ori de starea în care se afla decât i se întâmpla de la o vreme. Îngerii nu pot sau nu pot să îl ajute în asidua sa căutare a Lumii din Vis. Nu erau de ajuns finalurile fericite scrise personajelor sale. Nu tot ceea ce punea în pagină avea îngăduința divină de a prinde viață și-al ferici aievea.
În cele din urmă, locul fericirii este și rămâne a fi pe mai departe în paginile cărților. Fragilitatea sentimentului și stării de fapte identificabile cu noțiunea în cauză, îl făceau să o considere a desemna o himeră. Prea puțini oameni pot fi fericiți. Iar fericirea este în general confundată cu simțăminte apropiate ca amplasament ori efecte, în genul mulțumirii de sine, a plenitudinii, a îndestulării materiale ori a exaltării temporare. Chiar și definițiile fericirii diferă în funcție de individ.
Pentru Visător, fericirea înseamnă Lumea din Vis. Cu iubirea nepereche pe care o primea de la Adeline și de la Michelle, cu prietenii autentici numiți Maniacii Inc., cu Exoticul Complex, McLaren-urile Mercedes SLR 722 și averile colosale inginerite de unchiu’ Radu prin operațiuni de care David nu se interesa, întreprinse pe întreg mapamondul manipulat cu samavolnicie. Vise, într-adevăr.
Din pricina acestor lucruri era trist și dezamăgit. Avea însă și un motiv de bucurie, întrucât deși reprezentase întâiul vis legat de perfecțiunea lumii concepute ca fiind propriul paradis terestru, evenimentul captivant prin detalii, senzații și înțelesuri putea fi urmat de multe altele. Dacă așa stăteau treburile cu metafizica visului, poate că nu era un lucru complet deplasat să spere într-o existență efemeră, rezervată exclusiv laturii mentale, în Lumea din Vis. Ar fi fost o adeverire a promisiunii de revenire.
Visătorul știa că psihicul uman ascunde infinit mai multe decât a descoperit știința despre el, iar la o oră atât de îmbietoare la reverie, ideea de a se întoarce cândva, într-alt vis, la iubita sa Adeline și la edenul lipsit de eroare, nu părea deloc fantastică. Dintr-o lume în care nu însemna nimic pentru nimeni și nu avea, în comparație cu restul celor din jur, nimic, într-una în care era centrul de gravitație, izvor de înțelepciune și lumină, în care avea tot ceea ce și-ar fi putut dori vreodată. Saltul era lipsit de efort, minții nefiindu-i necesare resurse externe spre a trece dincolo.
Entuziasmat nu reuși să reziste și raționalul copleși ideația fanteziei, izolând-o și apoi suprimând-o cu desăvârșire. O vagă umbră de speranță supraviețui asaltului necruțătorului spirit pragmatic dobândit prin intermediul coabitației cu alți homo sapiens și cu aceasta ochii i se închiseră într-un târziu cu lună.
Hypnos îl ducea într-o lume a uitării, spre a ecrana durerea aproape fizică. Morfeu, însă, avu o cu totul altă agendă pentru umilul Visător.




Capitolul IX.



Un sărut moale trezi sufletul adormit pe sofaua în unghi drept din livingul vitros.
– E timpul să strălucești, astru înghețat, șopti o voce angelică aparținând cui altcuiva decât ei.
David privi nedumerit în jurul său, dintre toate detaliile constitutive ieșind în evidență vaza cu iasomie în staționare pe măsuța de cafea. Din șirul de întrebări ce se formă instantaneu în mintea sa, una avu prioritate:
– Ce dată e ?
– E sezonul iasomiei, răspunse roșcatul Fulgușor indicând vaza adusă chiar de ea.
– OK, două întrebări de verificare, zise el ridicânduse înaintea ei.
– Verificare pentru cine ?
– Pentru mine, desigur.
– S-auzim !
– Am fost plecat undeva în ultimul timp ?
– Cum adică ? Din țară ?
– În general.
– Ce memorie mai ai și tu dacă abia am revenit de la Paris și tu nu-ți amintești !?
– La Paris... mormăi el încercând accesarea informațiilor.
– Să nu-mi spui că iar ai avut unul din visele alea care te zăpăcesc de nu mai știi nimic de tine! – exclamă ea trădând îngrijorare.
– Deci nu am fost dispărut și reîntors din senin, nu ?
– Nu.
– Atunci, am învins !
– Ce-ai învins ?
– Am reușit să vin fără a cauza stres familiei și prietenilor. Plecarea a survenit imediat înainte de sosire.
– Vrei să mă sperii ? – ridică ea o sprânceană circumspectă. Că s-ar putea să fi reușit !
– Nici vorbă ! Dar am impresia că de data asta nu voi mai pleca de unde-am venit.
– Cred că ai nevoie de un cappuccino, sau mai bine de un espresso, să-ți analizezi cu o atenție sporită afirmațiile.
Adeline merse la minibar spre a-și îndeplini promisiunea, dar el nu așteptă cafeaua și intervenția rațiunii.
– Oricât de nebunesc ar suna, nu cred că eu am fost la origine David, ci Creatorul de Iluzii, Sursa acestei lumi și mai ales a Nașului. Dar Mikhael a reușit pesemne să-mi obțină fericirea de la Scribi. Vezi tu, data trecută când am venit aici, trecuse o lună între plecarea personajului literar David Dinulescu și sosirea mea, originalul David, desincronizare care a stârnit numeroase întrebări și semne de mirare. Acum însă, sosirea și plecarea având loc simultan, Maniacii și lumea întreagă nici nu vor băga de seamă că eu sunt altcineva. Trebuie să-i recunoaștem meritele căpeteniei îngerilor.
– Sigur că da, surâse practic neclintită Fulgușorul, cu certitudine auzind lucruri mult mai stranii în diminețile ulterioare unor vise ce alterau percepția realității.
– Iar faptul că ție îți pot spune asta are legătură cu evoluția care și-a atins scopul. Data trecută nu puteai crede ceea ce toți Maniacii credeau, și-anume că am fost mort și apoi am revenit la viață după mai bine de-o lună. Susțineai că unchiu’ Radu și Echourile sale m-au adus acasă.
– Și acum te cred ?! – se miră Adeline vrând să afle impresia ce-o crea.
– Nu neapărat, dar nu mai poți argumenta că Divizia m-a găsit pe undeva și m-a adus în cel mai tainic mod înapoi. În definitiv, doar eu pot ști ce s-a întâmplat cu-adevărat, nu ? – explică el.
– Ai visat ceva care te-a captivat, surâse Fulgușorul. Nu e o premieră.
– Nu, nu e, acceptă el.
– Îți amintești tu o tranziție dintr-o lume într-alta ? Te-au condus Mikhael ori Rafael încoace?
– Nu. Dormeam cu identitatea Visătorului, a Sursei, apoi m-ai trezit tu, aici.
– I-a deschide tu notebook-ul ăla și vezi dacă recunoști ceva din ce ai spus, în folderul Umbra de pe desktop.
– Ce-ar trebui să recunosc ? – făcu David precaut, refuzând să-i urmeze indicațiile.
– Mi-ai povestit una dintre nuvelele tale, îl șocă ea.



– Cum e cu putință ? Nici nu-mi amintesc de vreo lucrare cu numele ăsta.
– Ai fost impresionat de vis, îi zise ea. Și poate că, până la un punct, ți-ai fi dorit ca povestea să fie reală. Să fi fost tu acel Creator de Iluzii despre care scrii, care are un avatar atât de puternic în persoana Magului-Câine și este ocrotit ori susținut de arhangheli precum Mikhael ori Rafael, iar zeii Olimpului, în frunte cu Apollo, îi deschid drumurile.
– Mda, presupun că ai dreptate. Acum, că mă gândesc mai bine, nici măcar nu știu numele adevărat al Visătorului, al Creatorului de Iluzii.
– Pentru că el nu e aievea și tu nu i-ai atribuit un nume în procesul creativ.




Epilog.



– Intervenția ta ar fi inutilă, îi zise Mikhael Magului-Câine pe terasa La Maqs unde sorbeau câte un frappuccino, la o masă vecină celei ocupate de David și Adeline.
– E spre binele lui să se considere David-cel-autentic, aprobă Canis Magus. Măcar e de acord că trebuie să-ți mulțumească pentru închiderea cercului evolutiv.
– Să-mi mulțumească pentru ceva ce nici nu mai crede că s-a petrecut. O va face ca și până acum, literar, în mediul pe care îl consideră real ori cu potențial de adeverire, cu potențial profetic.
– A fost cel mai îndrăzneț vis generat de conștientul său, s-a zbătut și s-a luptat precum nici nu poate fi descris în cuvinte pentru a ajunge aici, iar acum nu mai crede nimic. E ironic, nu ?
Scribii sunt neîntrecuți în de-astea.
– Bine, accept, reveni arhanghelul asupra observației inițiale. Poți interveni.


Un șervețel zbură purtat de o adiere între cele două mese, Adeline fiind cea care sesiză un mesaj scris pe bucata de hârtie. Citindu-l, decise că David nu trebuia să afle informația conținută și-l ascunse cu gândul de a-l păstra.
Constatând că Visătorul nici măcar nu remarcase fluturașul transdimensional, Magul-Câine surâse și căută privirile îngerului. Concluzionă:
– Ignoranță, dulce fericire !



Fin.

© David Adrian Dinulescu, MMVIII, Nuvele Originale – Umbra.


.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!