Se trezi cu un gust de arcuș pe limbă. Simfonia pastorală a oilor de aseară fusese prea scurtă..

Gingiile sale aveau forma unor pastile pentru inimă, probabil pentru că Sogar se temea atât de puternic de infarct, încât organele de care se folosea în momentele în care sorbea plăpândele pahare din coajă de nucă umplute cu nimic erau suprimate atât de crunt de obsesii încât se identificau cu acestea. Se hotărî să-și smulgă gingiile, să-și construiască un arc.

Visul meu e același cu al dirijorului.

Cu o seară înainte, am fost în fața orchestrei. Era atâta tăcere ... nu am reușit să observ decât o mogâldeață gesticulând. În pofida cioturilor pe care le avea în loc de mâini frumoase, plăcute vederii soției mele, Sogar era un adevărat actor, o prezență desăvârșită, o sculptură în mișcare( cum spunea R. Steiner despre limba germană ). Cel mai enervant mi s-a părut momentul când am sesizat reacțiile la gesturile sale: o mulțime de instrumente cântau ca niște obiecte autiste, ce păreau să nu-mi suporte bețigașul parfumat, indispensabil când e vorba de concertele cu dirijori invalizi.

Sogar s-a ridicat, a scuturat din cioturi. Apoi m-a strigat să urc pe scenă, să dirijez eu în locul său. Să nu credeți că aceste informații mi-au provenit pe cale acustică. Nu, a urlat din mâini, așa cum făceam eu când maică-mea îmi poruncea să mătur. M-am subțiat și l-am hipnotizat pe Sogar, care mi-a istorisit totul:
"Dimineața îmi las mâinile pe masă, pentru că mi se pare că seamănă cu ale lui Enescu". Aici am fost convins de invaliditatea sa pentru prima oară, înainte mă uimise doar frecvența unor gesturi debusolate, asemănătoare unui mânz cu mâini de scriitor. Sogar mi-a mai spus că ceea ce-l impulsionează în abandonarea mâinilor este călătoria în Parnasul subconștientului său, teroarea pe care o simte de câte ori fiecare om normal îl hipnotizează.

Sogar era tipul pelerinului înfășurat în straiele dirijorului lipsit de mâini, dar deținându-le în același timp. Sogar este un decupaj din orice om. Sogar, priviți!