Suntem damnați să ne pierdem urmele în urmele urmașilor noștrii…Tăcerea nostră va mai fi, precum ura,iubirea și dorințele noastre vor mai vedea lumina zilei mult după moartea noastră…
Nu avem nume,iar glasul sângelui ce urlă în vinele noastre e singura recunoaștere a continuității noastre… În rest, totul se uită…
Cu sau fără Dumnezeu, viața noastră se pierde încet în avatarul timpului ce va mai fi fost,în incertitudine,dezolare, nesiguranță…
Viața este o simplă simulare a realității pe care o vedem, sau care ni se spune să o vedem în imaginația celor mai puternici ca noi.
Întotdeauna va exista cineva mai puternic decât noi așa cum întotdeauna noi vom putea schimba destinul unui om ce poate nu l-am cunoscut niciodată… Îl vom cunoaște oare? Pe noi, ne v-a recunoaște oare cineva vreodată?
Durerea nu dispare niciodată… Adoarme uneori sleită, pentru ceva vreme,trezindu-se întotdeauna mai devreme sau mai târziu.
Suntem copiii speranței fără nume,specie de statui plângătoare de lut, ce se topesc încet în torentul timpului ce trece…
Dumnezeu a scăpat destinului nostru tragic.El nu mai poate să nască (în afară de apariția sa spontană, nefireasca în fiire),nici nu poate să moară (și totuși se stinge…).Rămâne acolo, in peștera ce-L adăpostește,luminând în coridoarele și galeriile ce șerpuind, se îndepărtează de El.Iar noi, plecând din Sine, ne distanțăm din ce în ce mai mult de lumină, pierzând-o așa cum la rându-I, ne pierde…
Neiertați, neizbăviți de grația divina, ne vedem fețele de îngeri transformate în demoni în oglinda ce ne dezvăluie amenințarea invizibilă… timpul.
Pe măsură ce ne depărtăm de creație, timpul curge din ce în ce mai repede, în goana-i nebuna de regăsire, de moarte…
Pe măsură ce ne îndepărtăm, Dumnezeu moare câte puțin în ochii obișnuiți cu umbre,vise și minciuni…
Suntem vorbe deșarte, orașe pustii, priviri pierdute, carne ce putrezește și credințe ce mor…
Suntem lumini răsfrânte ale unor dumnezei ce mor,uitați devreme în grotele ascunse în care s-au născut…
Asemeni lor, ne-am născut să ne stingem…