DESPRE SANDIVIURI CU DIAMANTE

O zi de lucru obișnuită. Pisicile dorm, vremea e așa și așa și am o stare de blues. Scanez o carte, adică, în jargonul local o “oceresc”, îi convertesc paginile tipărite în fișier electronic editabil. Ia să-mi pun o țâră de muzică, să-mi treacă lipsa de chef. Lansez un folder la întâmplare. Un solo instrumental. Tema lui Mancini din Breakfast at Tiffany’s. În starea asta de blues e ca un acid tare, care dizolvă coarde emoționale. Coardele se regenerează uluitor, instantaneu, pentru a fi din nou dizolvate, într-un amețitor dans alchimic al cenușii phoenix-ului tutelar.

Să-mi contini lucrul e perfect posibil, dar ar fi copntraproductiv. Șuvoiul memoriei, materia primă fundamnetală a scrisului meu, îmi aduce aminte de oarecum sarcastica mea butadă, „totul e valorificabil”, care, în stările de blues, îmi sună ca bancurile alea cele mai bune, la care nu se râde. Se ricanează.

Aveam cartea de nuvele a lui Truman Capote în bibliotecă și habar n-am de ce nu apucasem să citesc Senviciuri cu diamante, versiunea românească a micului dejun la Tiffany. O întâlnire cu Loara, puțin înainte de episodul valorificat în Neisprăvitul, fu dedicată vizitei la strania familie a prietenei ei Lu (da, nu Lou), măritată cu un fost pilot de vânătoare, care-i putea fi tată. Lu ne-a tratat cu povestea filmului lui Blake Edwards, abia ce-l văzuse. Bătrânul ei soț îl știa cel puțin la fel de bine, de fapt a și completat-o de câteva ori, nu fără efect, dar se topea de dragul ei cât de fain povestește. Sau poate că se topea doar de dragul ei.

Eram așa de prinși de fabulația doamnei Lu pe marginea performanțelor domnișoarei Audrey Hepburn că n-am realizat, nici eu, nici Loara, că Lu fabulează. Căci pe etichta produsului scria: poveste film cu Audrey Hepburn, singurul nostru reper la ora aia. Ori volutele dansului eroinei din autonoma dar captivanta poveste a Lu... ciei să zicem, oricum nu contează, nu aveau nimic comun cu ce știam noi (destul de bine) că face în genere delicata actriță.

A fost oricum o seara adorabilă.

Ulterior, înainte sau după excursia în care Loara locuise în cortul lui Zoli iar eu în cel al lui Mihnea, pictorul, trăgându-mi sufletul între două bătălii sentimentale de vară, am văzut fiecare din noi pe cont propriu filmul, apoi am citit, pe rând și pe nerăsuflate, nuvela. Cu tot cu care aveam deja trei povești diferite. Fiecare cu farmecul ei. Deși tocmai în toamna aia mă apucasem mai mult într-o doară, de primele eboșe ale Concertului... , nu faptul că personajul narator din nuvelă era scriitor (aspect esențial din perspectiva de acum) mă atinsese, ci nostalgia melancolică a finalului, cu statueta de abanos a africanului rămas cu ochii-n zare, acolo unde vântul rostogolește norii, după umbra umbrei domnișoarei Hollyday Golightly, aflată mereu în călătorie. Secvența cu pisica, din film, deși cu ochii de acum îi văd locul în toate antologiile, alături de cavcalcada elicopterelor de asalt, pe dansul walkiriilor sau de flăcările din părul lui Maureen O’Hara, luminând zâmbetul de piatră al lui John Wayne, secvența aia abia dacă am observat-o. De fapt filmul a avut atunci mai degrabă un rol documentar, de recuperare a adevărului epic, la modul „ia uitea ce poa’ să fabuleze Lu”.

Și o să râdeți, domnilor președinți, dar tema muzicală a lui Mancini n-am deosebit-o de fondul sonor al oricărui alt film, care nu era pe muzică de Ennio Morricone. Cu o singură și binecuvântată dublă excepție: Francis Lai.

Atunci de ce acum o altă orchestrație îmi dizolvă la jubilație coarde emoționale regenerabile?

Loara îl cultiva pe Zoli pentru că voia să plece. Până la urmă au plecat amândoi, la mare distanță în timp, fiecare cu alt partener, pentru a-și găsi, pe același continent unde hălăduiesc, fiecare altă soluție de viață. După ce doi din cei trei băieți, cu care se cățărase pe recifurile aeriene (sau eterice?) evocate în povestirea citată mai sus, se însuraseră în mai puțin de două luni, la scurtă vreme după debutul ei poetic la Cartea Românească, iar al treilea, cel care acum vă agasează, în loc să stilizeze drakkuluii un denunț sau să prășească un lan de porumb, începuse a nu simți nici el prea bine, pregătind în arièrre pensée o pace separată, Loara s-a gândit că-și poate valorifica energia neconsumată a tentativei de evadare scriind un roman autobiografic. Am discutat mult pe marginea structurii lui. Am ajuns la concluzia că formula optimă e sa fie scris la persoana întâia, de un personaj masculin, fals neutru dar detașat oricum de tribulațiile personajului ei. Care, ați ghicit, domnilor președinți, avea datele mele. „Ca-n Sandviciuri cu diamante, Móko”.

Dar, care, daca ar fi fost scris, n-ar fi făcut doi bani fără echivalentul literar in plan emoțional al temei lui Henry Mancini, îmi spun acum.

Zecile de ani până azi, când această temă melodică mă zgârie, prin sine însăși, fară să-mi aducă în față pe cale proustiană imaginea domnișoarei Holly-Audrey, nici măcar a tânărului, pe atunci, George Peppard, vor fi funcționat ca un îndelungat capitol de educație sentimentală.

19 august, 12-14

Citiți volumul Nisip peste bordul nacelei de același autor