FRAGMENTE IN MOZAIC

Zi insorita… Zi torida de vara, linistea este raspandita uniform pe intreg campul. Un vant dulce, ireal misca lenes cateva fire de iarba galbuie si zboara cateva petale de flori de camp. Copacul „mosneag” a ramas la fel de incovrigat si uscat, purtand amprentele tale pe el, pastrate in seva lui.
Nu stiu de ce am revenit in acest loc ascuns intre hatisurile inimii mele, dar o chemare m-a ademenit. Privesc acum imensul camp si cerul albastru, curat si aud zumzaitul micilor insecte. Am o senzatie ciudata..Te simt aici mama…Simt aici cheagul semtimentelor mele si o stare de placere nejustificata.
Trag aer in piept si ma asez pe spate in culcusul de iarba. Inchid ochii si fredonez acel cantecel…”Nanii…nanii…puiul…mamii”. Acela era cantecul cu care invocai somnul cel dulce. Ciudat… mai vad fragmente prin ceata mintii, cum tu ma leganai cu perna, si eu te vedeam printre gene, ca o mica vrajitoare. Tâmp, un zambet imi apare pe fata nu stiu de ce. Imi duc mana la gura ca si cum la-s sterge, dar nu fac altceva decat sa intind rujul pe fata. Ma ridic in capul oaselor si privesc asupra unui punct ce nu exista. Scot o foaia alba ca spuma laptelui, si un creion bine ascutit. Am nevoie sa desenez…
Imi aduc aminte cum ma invatai sa desenez flori si oameni. Mi-ai pus sfios mana pe creion si ca sa mi se para usor spuneai: „Linie, linie, punct si punct. Linie, Linie si un rotund. Linie, Linie si o burtica…Asta-i mutra lui Georgica”… Cat puteam sa ma amuz atunci…dar apoi o dadeam in plans, caci nu eram multumita de desenele mele. Dar tu ma incurajai sa desenez iar si iar. Cred ca incepusem sa te urasc dar imi dau seama acum ce bine mi-ai facut.
Creionul schiteaza nebuneste , linii, cercuri, puncte…Nici eu nu stiu, fiind pierduta pe alta lume parca. Un moment ma fura cerul si revad scenele cand ma suparam ca mereu pierdeam la jocurile de tenis sau de volei, dar apoi ma bucuram caci ma lasai sa castig. La sotron…eram campioana si radeam in hohote copilaresti vazand cum te chinui sa sari. Vad si prima zi de scoala, ducandu-ma de mana, si plina de emotii cautam cu privirea linistea pe care mi-o transmiteai.
Toate acestea au fost… Cerul parca se sparge, cand este brazdat de fulgerul luminos. Seninul este alungat acum de negura ce cuprinde brusc tot cerul. Acum parca ma trazneste senzatie cand eram bolnava la pat. Ma indopai parca cu medicamentele acelea pe care le uram, si ma intepai cu ace, ce ma faceau sa plang cascade. Adevarul e ca ma vindecau, dar adevaratul atindot care-mi lua durerea erai tu…
Capul imi vuieste ca vantul ce se inteteste, zburand iarba cea mare. Copacul “mosneag” scartie tare, o spirala a timpului ma inconjoara, acordurile de pian cantata de tine imi zboara in minte, ochii mi-i inched, fruntea mi se incrunta, iar foaia imi cade din mana. Simt cum picaturi cad din cer, asa cum am fost eu inger cu aripi frante, cazut dintre stele in pantecele tale…Sunt un cristal spart.
- Cristal? De ce stai in ploaie draga mea? Intra repede in casa.
Vocea ma aduce la realitate si vad ca in jurul meu tot e gri, ploaia cazand cu picaturi mari. Sunt foarte uda, dara acum stiu… Te iubesc mama!... Esti ingerul meu, esti scanteia ce ma incalzeste. As vrea doar sa stii ca daca o sa cazi, si ramai jos, o sa te ridic de jos. Daca iti pierzi increderea in tine, iti voi da putere sa trece peste tot, doar sa-mi spui ca nu o sa te lasi batuta caci voi fi acolo pesntru tine …stii bine.
- Eu intru in casa Cristal! Haide mai repede ca sa nu racesti.
Ma uit si la foaia uda si vad ca am desenat chipul tau. Nu stiu cum…dar l-am desenat. Esti mama mea. Ma intorc si te privesc… Esti batrana cu chip brazdat de drumurile vietii, dar pentru mine ai ramas la fel: aceeasi mama..
- Stai!strig eu. Vin si eu.
Printre ierburile inalte si ude fug si te iau in brate. Te iau de mana si plecam pe alee incet, lasand ploaia in spatele nostru, desenul meu acum ud si mozaicul de amintiri…