agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-03-15 | [This text should be read in romana] | Peste noapte poștașul a fost dat în șomaj. Nimeni însă nu știe de ce și nici lui nu i s-a spus motivul. A fost chemat la serviciu „Resurse Umane” din cadrul Poștei zonale și i s-a comunicat pur și simplu că nu mai are serviciu. Are o familie frumoasă, copii așezați și o casă ridicată din alergătura de-o viață. Era mulțumit de sine și de viața lui. La serviciu fusese corect, conștiincios, bine văzut de șefi care îi apreciau munca. Urma în câteva luni să iasă la pensie. Și-a făcut chiar planuri... Ar fi împlinit 45 de ani de ani de serviciu onest, unde n-a avut nici o scrisoare pierdută. Ba din contră, uneori ducea aceiași scrisoare de două ori. După ce o dădeau celui căreia îi era adresată și acesta se grăbea să o desfacă și să o citească invoca un motiv birocratic, uitase de pus o ștampilă de „șef”, o lua înapoi, ieșea pe poartă, făcea un mic ocol și apoi o aducea din nou, propunându-i adresantului să o citească „acuma atent”, să nu fi scăpat ceva „din grabă”. Alteori lua scrisoarea proaspăt citită, întrebându-se cu glas tare dacă nu a greșit adresa, din graba lui de data asta, punându-l pe cel căreia îi era destinată să o citească din nou. Acesta se conforma cu bucurie. Era o invitație la care respectiva gazdă nu sperase. Două urechi erau gata să-l reasculte. Amândoi se bucurau de vestea bună. Era de părere că dacă repetă de adus vești bune nu se va supăra nimeni. Și așa a și fost, nu a primit nici o reclamație. Mai erau și veștile rele. Atunci rupea scrisoarea în două sau în patru și dădea adresantului doar jumătate sau un sfert din ea, ca să doară mai puțin. Oamenii au aflat, cu timpul, ce făcea poștașul lor, dar nimeni, niciodată, nu l-a reclamat. Le convenea poștașul lor.Chiar îl iubeau. Le plăcea tacit că-i protejează. Le plăcea că-i cocoloșește și-i laudă. Le plăcea că-i compătimește.Aveau cu cine să împartă nenorocirile. Așa, cu timpul, au aflat că veștile bune și dejnădejdire, împărțite, pot fi duse, cu bucurie îndoită, primele, și cu stoicism suportate, celelalte. Apoi, ca din senin, au apărut tot mai puține scrisori de dus, de parcă oamenii uitaseră cum se scrie pe hârtie. Poștașul s-a gândit ce s-a gândit și a început să scrie el scrisori și telegrame cu vești bune. De data aceasta numai cu vești bune. Să se facă din nou așteptat. Să fie primit din nou cu bucurie. Într-un timp foarte scurt a mărit numărul de nepoți sănătoși pentru bunici; a însănătoșit pentru un timp bolnavii incurabil; a amânat înmormântări, a dat note mari la examenele copiilor celor plecați; a creat prosperitate și chiar averi celor plecați în alte țări. Toată lumea era mulțumită de el. Apoi au început să se uite lung la el. La început cu tristețe, apoi cu compătimire. Veștile, acum mult mai multe, uneori zilnice, veneau acum singure pe cablu. Ziua și noaptea, iarna și vara, indiferent de timp și de vreme. Și bune și rele, invariabil, cu aceiași intensitate.Oamenii se bucurau de minunea din casă. Pe ecran, ca un program de știri de interes personal, non stop. Pensiile și ele au început să fie scoase din ziduri. Fără poștaș, fără hârtie de semnat. Fără nimeni. Apăsai niște numere și gata banii. Frumoși numărați numai să întinzi mâna. Poștașul devenise inutil. Îl salutau pe stradă ca pe ceva din amintirea de demult a vieții lor. Ca pe o relicva din timpuri de altădată. Apoi a început dezastrul. Au început să moară oameni. Azi unu, mâine altul, și nu se știa de ce. Se vorbea de un virus secret, de o boală ciudată adusă nu se știe de pe unde. Cercetările detectivilor de ocazie nu au dus la nici un rezultat. Telefonul fără fir al bârfei amplifica vâlva. Simțeau că nu este ceva în regulă în viața lor. Din senin au devenit irascibili. În ziua în care bănuiau că trebuie să sosească vești de la cei dragi deveneau agitați. Timpul trecea și nimeni nu le spunea nimic. Cei foarte nerăbdători au început să zgâlțâie ecranul monitorului, ba mai îi și trăgeau câte un pumn, așa ca la televizorul alb-negru de demult, Tonitza, când nu se vedea bine. Dar degeaba. Totul era în zadar. Au aflat. Nu era curent pe strada lor.”Cum, domnule, atunci să nu se mai primească vești? Este posibil așa ceva? În ce lume trăim?.Poștașul venea pe orice vreme. Chiar și bolnav venea.” Apoi când a venit curentul și apoi veștile bucuria a fost de scurtă durată. Nu se puteau acomoda. Așteptau veștile bune să le fie trimise de mai multe ori, să vorbească despre acestea. Să dezvolte subiectul. Să se sature de el. Să și le imagineze în ochii neamurilor și vecinilor de stradă. Să le exagereze voit. Să vadă cu ochii minții invidia crescând exponențial. Dar nimic, ecranul afișa rece și impersonal veștile bune și rele. Accidentele cardiovasculare, de automobil, de serviciu, decesele rudelor îndepărtată erau deversate, luminescent, fără menajamente. Comunicatele de la morga spitalelor îți clănțăneau dinții de spaimă. Somațiile poliției privind necesitatea schimbării cărții de identitate erau ca naiba. Oamenii erau singuri cu cei de la capătul cablului (cablurilor), ce se transformau treptat în dușmani. Un fel de călăi cu sânge rece. Oamenii erau disperați. Ba mai mult, zidul din care își scoteau pensiile nu acceptau micul bacșiș și nici nu acceptau să beau un pahar cu vin, nu-i întreba de reumatisme, de gută, de vreme și copii. Erau exasperați de îndrăzneala de a nu fi băgați în seama, de a nu fi întrebați de sănătate, de a nu fi invidiați sau compătimiți. Au hotărât ca așa nu se mai poate.Nu se mai poate. S-au adunat să-și ceară poștașul înapoi, poștașul acela care după ce îi dădeau 1-2 lei, de „o bere”, că le aduceau pensia aia mică și mereu de neajuns îl bârfeau, invidiidu-l pentru banii pe care îi face:” O jumate de salariu, domnule! O jumate de salariu. Și ce face? Umblă toată ziua creanga prin oraș cu un vraf de scrisori pe când eu...” Își cereau poștașul înapoi. Poștașul acela și nu altul. Poștașul acela ce știa așa bine să le aducă scrisori. Nu le-a răspuns nimeni....Și totuși s-a auzit apoi că cineva, nu se știe cine, ar fi spus ca un verdict: E-mail,Elohim,aramaică a timpului în care trăim! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy