Lipscani-ul, mai puțin animat ca de obicei, îi poartă pașii către Calea Victoriei. Timpul a schimbat până și numele acesteia.Pe vremuri, sufletul ei îi spunea strada Speranței. Atunci, ruinele nu-i măcinau retina, transformându-i lacrimile în praful de cărămidă pe care-l ridică, acum, balaurii din metal, mușcând zilnic din frumusețile capitalei, cu care se mândrea odinioara. Acum, tocurile de zece centimetri s-au micșorat și nu mai presară parfum de magnolie în urma lor. Piatra cubică, doar mângâiată de pașii aproape nesiguri, nu-și mai strigă tinerețea în simfonia călcăturilor repezi și drepte. Doar trecători înfrigurați de viață... în juru-i.
Acum cât timp și în ce împrejurare își pierduse credința?
Biserica Sf. Ciprian, deși mică, suficient de încăpătoare pentru atâtea suflete care vin să asculte slujbele părintelui Ioan. Mergea rar. Când greutatea interioară tindea către urlete de animal rănit, când forța era slăbită într-atât, încât, lacrima se-ncăpățâna să-i elibereze durerea care se înfășura pe suflet, strângându-l cu puterea menghinei, urca scările acestui lăcaș sfânt și privea tristețea icoanelor. Căuta ochii preotului, căruia nu trebuia să-i spună că o doare. El știa. Știa și faptul că nu se putea ruga. A-ncercat să-și îndemne gândurile spre divinitate, de prea multe ori, în ultima perioadă. Însă, golul rămas în urma pierderilor din anul acesta își înfigea colții în toate măruntaiele și sufletul ei căuta cu disperare un vinovat.
Azi însă... va mulțumi! Nu știa cui. Dar o va face. Va aprinde lumânări pentru sănătatea celor dragi și pentru lumina celor plecați, ceara fierbinte scurgându-se pe inima aproape rece.
Mulți oameni și astăzi. Fiecare își caută picăturile de liniște. Timpul s-a oprit în fața scărilor. De parcă bisericuța ar respira intr-o altă dimensiune. Mai bine ar aprinde și el o lumânare pentru omenirea al cărui dușman este...
A trecut prin fața icoanelor fără să le atingă, încercând să pătrundă dincolo de ochii care o priveau din fiece unghi al încăperii. Simțea cum lacrimile se desprind din iriși. Își atinse obrazul vrând să le șteargă. Fața nu era udă. Le-a căutat în suflet, dându-și seama că așa au înțeles eliberarea... curgând pe dinăuntru, macerând tot ce rămăsese viu.
Ajunsă în dreptul icoanei Sfântului al cărui nume îl poartă, și-a adus aminte că niciodată nu i-a plăcut acesta, dorindu-și de nenumărate ori să-l schimbe. Părintele știa. Niciodată n-o certa, făcând-o să se simtă ca un copil răsfățat.
Și de data asta o întreabă dacă e bine. Răspunsul pe care-l citește în zâmbetul șters nu-l mulțumește. Îi înmânează acatistul pentru sănătate. S-a prelungit coloana cu numele celor dragi. Își ia porția de binecuvântare chiar dacă știe că n-o merită, sufletul ei oscilând între cele două extreme și se-ndreaptă către ieșire.
"Iartă-mă și fă ce vrei cu mine! Dar ai grijă de cei dragi! Îți mulțumesc pentru tot! Chiar și pentru durere îți mulțumesc! E semn că mai umblă-n mine o fărâmă de suflet..."
În necredința ei se strecurase un "mulțumesc" și un "iartă-mă".
Își culese, cu grijă, timpul tolănit pe treptele de la intrare, făcând cale-ntoarsă pe strada care odinioară se numea strada Speranței.