agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-03-20 | [This text should be read in romana] | Submited by Jack Spiner
— Hei ! Dumneata de colo !
Stătea în picioare, în uÈ™a cabinei, cînd se auzi astfel strigat È› È›inea în mînă un fanion înfășurat în jurul bățului său foarte scurt. La prima vedere, dată fiind aÈ™ezarea locurilor, n-ai fi spus că te poÈ›i îndoi a cui e vocea ; dar în loc să ridice ochii spre drumul unde mă aflam eu, pe buza È™anÈ›ului de cale ferată, el își întoarse privirea spre cealaltă parte, urmărind È™inele. Ceva te izbea în gestul său, chiar dacă-mi venea greu să spun ce. Știu doar că era destul de izbitor ca să-mi atragă atenÈ›ia ; È™i totuÈ™i silueta omului acestuia părea cocîrjată de distanță acolo, în fundul È™anÈ›ului, în timp ce eu mă aflam mult mai sus decît el, atît de scăldat în lumina soarelui care apunea pe-un cer furtunatic încît eram nevoit să-mi apăr ochii cu mîna ca să-l pot vedea. — Hei ! Dumneata de colo ! Nemaiprivind linia ferată, se întoarse È™i, ridicînd ochii, mă observă, acolo unde mă aflam, cu mult mai sus decît el. — E vreun drum care să mă ducă pînă la dumneata ? AÈ™ vrea să-È›i vorbesc. A ridicat ochii spre mine fără să răspundă, È™i eu i-am coborît pe-ai mei spre el, fără să mă încumet a-i pune din nou acea întreÂbare niÈ›eluÈ™ zadarnică. în aceeaÈ™i clipă, trecu prin văzduh È™i pă-mînt o vibraÈ›ie confuză care se prefăcu în curînd într-o pulsaÈ›ie brutală ; apoi se ivi o masă proiectată cu repeziciune în spaÈ›iu, care mă făcu să mă trag îndărăt de teamă — să nu fiu antrenat È™i eu. Din acest tren rapid un nor de aburi se ridică spre mine È™i se îndepărtă alunecînd pe pămînt ; odată risipit, am cercetat din nou cu privirea È™anÈ›ul È™i-am revăzut omul gata să-È™i înfășoare fanionul fluturat la trecerea trenului. Am repetat întrebarea. După un interval în care îmi păru că mă priveÈ™te cu o atenÈ›ie susÈ›inută, îmi arătă cu vîrful fanionului sau înfășurat un punct care se găsea la acelaÈ™i nivel cu mine, la două-trei sute de metri distanță. Ara răspuns: „De acord" È™i m-am îndreptat spre punctul acela. Ajuns acolo, am cercetat cu grijă terenul È™i am descoperit în cele din urmă că un vag drum în zigÂzag fusese grosolan cioplit pe povîrniÈ™ : am luat-o pe acest drum. ȘanÈ›ul era foarte adînc È™i deosebit de abrupt. Era săpat într-o stîncă lipicioasă, din ce în ce mai umedă pe măsură ce mă aproÂpiam de fundul ei. Lunga traiectorie mi-a dat timp să reflectez la aerul neobiÈ™nuit de crispat È™i reticent cu care omul îmi indiÂcase drumul. Ajungînd destul de jos pentru a-l zări din nou, l-am văzut în picioare, între liniile ferate pe care le împrumutase trenul, cu o clipă în urmă ; din toată atitudinea sa deduceam că mă aÈ™tepta. își È›inea sus bărbia cu stînga È™i cotul stîng È™i-l proptea pe mîna dreaptă, iar braÈ›ul drept È™i-l È›inea de-a curmeziÈ™ul pieptului. O atitudine care îți dădea impresia unei aÈ™teptări atît de atente încît o clipă mă oprii din mers uimit. A.m început să cobor din nou È™i am ajuns la nivelul È™inelor; am pornit-o către el È™i, apropiindu-mă, am constatat că era un om cu tenul gălbui, cu o barbă neagră È™i sprîncene dese. Postul său se afla într-unui din cele mai singuratice È™i mai lugubre locuri din cîte mia fost dat să văd vreodată. De o parte È™i de alta, un perete pe care se rostogolea piatra tăiată È™i care nu lăsa să se vadă decît o fîșie îngustă de cer ; persÂpectiva nu era, la un capăt, decît o prelungire sinuoasă a acestei mari carcere ; în cealaltă direcÈ›ie, perspectiva era maii puÈ›in întinsă ; ea se termina cu un semnal roÈ™u mohorît È™i cu intrarea È™i mai rno-horîtă într-un tunel negru, a cărui arhitectură masivă avea un aspect primitiv, neplăcut È™i apăsător. Soarele se strecura atît de greu pînă la locurile acestea încît peste ele plutea o miasmă ucigăÂtoare de pămînt jilav ; pe de altă parte, un vînt rece sufla atît de puternic încît deodată îngheÈ›ai, ca È™i cum aÈ™ fi părăsit lumea celor vii. Mă apropiai de el într-atît încît eram gata să-l ating înainte de-a fi apucat să facă o miÈ™care. Nici atunci nu mă scapă din ochi ; se retrase cu un pas înapoi È™i ridică mîna. I-am spus cîteva cuvinte : postul pe care-l ocupa nu era foarte singuratic ? îmi atrăsese atenÈ›ia de îndată ce-l zărisem de sus. Vizitatorii erau ou siguranță foarte rari. Puteam oare spera că sînt bineveniÈ›i ? El vedea în mine, i-am spus, un om care pur È™i simplu își petrecuse toată viaÈ›a închis între niÈ™te foarte strîmte limite È™i care, liber în fine, purta un interes cu totul nou marilor întreprinderi feroviare. Acesta a fost sensul cuvintelor mele, dar nu sînt sigur de termenii pe care-i foloseam, căci, în afară de faptul ca nu mă pricep să leg o conversaÈ›ie, omul acesta avea într-însul ceva ce mă intimida. Aruncă o privire foarte stranie spre semnalul roÈ™u aÈ™ezat aproape de intrarea în tunel È™i cercetă împrejurimile cu aerul de-a fi descoperit că lipseÈ™te ceva, apoi își întoarse ochii spre mine. L-am întrebat dacă nu cumva grija pentru semnalul roÈ™u face parte din funcÈ›iile sale. Mi-a răspuns cu o voce surdă : — ȘtiÈ›i bine că da. O idee monstruoasă îmi veni în minte ; observîndu-i privirea fixă È™i înfățiÈ™area închisă în sine, mi-a trecut prin cap că am în față nu un om, ci un spectru. M-am întrebat dacă nu m-au moÂlipsit È™i pe mine gîndurile lui. La rindul meu, m-am tras înapoi. Dar retrăgîndumă, am desÂcoperit în ochii lui o groază nedefinită pe care i-o inspiram. DesÂcoperirea îmi spulberă ideea monstruoasă. — Mă priveÈ™ti, i-am spus, cu un surîs trudnic, de parcă È›i-ar fi frică de mine ! — Mă întrebam, îmi răspunse el, dacă nu v-am mai văzut odată. — Unde ? îmi arătă cu degetul semnalul roÈ™u spre care își întoarse privirea. — Acolo ? spusei eu. Privindu-mă cu aceeaÈ™i atenÈ›ie susÈ›inută, făcu semn că da. — Dar, bietul meu prieten, ce-aÈ™ fi căutat în locul acela ? în orice caz, n-am pus niciodată piciorul pe-acolo, de asta poÈ›i fi sigur. — Cred că da, îmi răspunse el. Da, pot fi sigur de asta. Părea că se simte mai degajat, È™i eu aÈ™ijderi. Răspundea grăbit întrebărilor mele, exprimîndu-se inteligent. Avea oare mult de lucru ? Da, mai precis, avea răspunderi destul de grele, dar i se cerea mai ales punctualitate È™i vigilență ; ca muncă propriu-zisă — ca muncă manuală — n-avea mai nimic de făcut. Să declanÈ™eze cutare sau cutare semnal, să È™teargă felinarele, să apese din timp în timp pe-o pîrghie metalică sau alta, iată ce trebuia să facă. în ce priveÈ™te lungile ceasuri de singurătate care păreau să mă impreÂsioneze atîta, n-avea decît un singur lucru să-mi spună : viaÈ›a lui zilnică se desfășura de mult în acest fel È™i se obiÈ™nuise cu ea. DeÂprinsese o limbă străină prin aceste coclauri, sau măcar învățase s-o citească, își formase o idee personală È™i cu totul aproximativă în ce priveÈ™te pronunÈ›area ; nu se putea deci spune că o poseda cu adeÂvărat. A studiat È™i fracÈ›iile, È™i zecimalele ; s-a apucat È™i de primele noÈ›iuni de algebră ; dar nu avea prea mare talent la socotit; nici în copilărie nu era prea înzestrat. Era obligat oare să rămînă în tot timpul muncii în È™anÈ›ul ăsta umed È™i răvășit de vînturi, sau se putea cățăra ceva mai sus, în regiunile însorite, È™i evada -dintre aceste ziduri înalte ? Ei bine, asta depindea de moment. Nu totÂdeauna se circula atît de mult pe linia ferată ; depindea de ore È™i împrejurări. Pe timp frumos se hotăra să se plimbe dincolo de zona de umbră ; dar cum risca în fiecare clipă să fie rechemat de soneria sa electrică È™i să-È™i dubleze atenÈ›ia ca s-o audă cînd se înÂdepărta, plimbările îi ofereau mai puÈ›ină plăcere decît aÈ™ fi crezut. M-a poftit în cabina în care se găsea o sobă, un pupitru cu un registru oficial pe care trebuia să noteze informaÈ›iile, o instaÂlaÈ›ie telegrafică prevăzută cu un cadran cu mai multe arătătoare È™i cu o mică sonerie de care-mi vorbise. Mi-am îngăduit să-i coÂmunic că am remarcat buna sa creÈ™tere, o educaÈ›ie (îndrăzneam să spun, sperînd să nu se formalizeze din pricina cuvîntului folosit) fără îndoială superioară nivelului său social. Mi-a răspuns că, în genere, asemenea exemple de inadaptare nu se întîlneau prea rar în marile grupuri sociale. Auzise că acelaÈ™i lucru se întîmplă uneori în aziluri, în corpurile de poliÈ›ie, în armată. Știa sigur că aÈ™a stau lucrurile pînă la un anume punct È™i cu personalul marilor comÂpanii feroviare. în tinereÈ›e studiase È™tiinÈ›ele naturale (fără înÂdoială era greu de crezut, văzîndu-l instalat în această nefericită cabană ; lui însuÈ™i nu-i venea uÈ™or s-o creadă); urmase cursuri, dar dusese o viață atît de împrăștiată încît pierduse orice È™ansă, afun-dîndu-se într-atît în mocirlă încît nu s-a mai putut ridica niciÂodată. N-avea dreptul sa se plîngă. în fond, capul face, capul trage. Era prea tîrziu să ia viaÈ›a de la început. Toate informaÈ›iile pe care le-am rezumat mai sus mi-au fost date calm. Ochii lui negri, care aveau o expresie serioasă, se mutau de la focul din sobă la mine. Din timp în timp, plasa în mijlocul unei fraze un respectuos „domnule", mai ales cînd îmi vorbea despre tinereÈ›ea sa ; ca È™i cum ar fi vrut să mă facă să înÈ›eleg că nu avea pretenÈ›ia de a fi superior aparenÈ›elor. A fost de mai multe ori întrerupt de-o mică sonerie È™i a trebuit să descifreze niÈ™te mesaje È™i să răspundă. La un moment dat, a fost obligat să iasă în prag, agitînd un fanion la trecerea trenului È™i să dea mecaÂnicului un ordin verbal. în exerciÈ›iul funcÈ›iilor sale, observam că e uimitor de precis È™i vigilent. Se întrerupea în mijlocul unei fraze È™i rămînea tăcut pînă ce-È™i sfîrÈ™ea lucrul. Pe scurt, aÈ™ fi socotit omul acesta ca unul din cei mai siguri È™i mai apÈ›i pentru îndeplinirea serviciului, dacă n-aÈ™ fi observat cele ce urmează. în două rînduri, în timp ce-mi vorbea, îl văzui întrerupîndu-se, pălind, întorcîndu-È™i ochii spre mica lui sonerie care nu sunase, deschizînd uÈ™a cabinei (închisă de obicei ca să nu lase să intre umiditatea nesănătoasă de afară) È™i îndreptîndu-È™i ochii spre semnalul roÈ™u de la intrarea tunelului. De fiecare dată, cînd se întoarse lînga sobă, avea acelaÈ™i aer misterios pe care-l observasem de departe, fără a-l putea defini. Ridicîndu-ma să-mi iau rămas bun, i-am spus : — Am impresia că am găsit, în sfîrÈ™it, în dumneata un om mulÈ›umit cu propria lui soartă ! (Mi-e puÈ›in ruÈ™ine să mărturisesc că am rostit aceste cuvinte mai mult pentru a-l forÈ›a la mărturisiri.) — Cred că am fost mulÈ›umit pe vremuri, îmi spuse el, cu aceeaÈ™i voce surdă de la început. Dar acum sînt foarte tulburat» domnule, foarte tulburat. Am văzut cum regreta amarnic cuvintele rostite. Dar le rostise, iar eu le-am relevat de îndată. — Și de ce ? De ce eÈ™ti tulburat ? — E foarte greu să vă explic, domnule. E foarte greu de spus. Dacă mai veniÈ›i o dată să mă vedeÈ›i, mă voi strădui s-o fac. — Dar sînt absolut hotărît să mă întorc. Spune-mi cînd. — Plec mîine dimineață devreme, dar sînt de serviciu de la orele zece seara în sus, domnule. — Atunci am să vin la unsprezece, îmi mulÈ›umi È™i ieÈ™i eu mine din cabină. — Vă luminez drumul cu lanterna, domnule, îmi spuse el, cu aceeaÈ™i voce surdă, pînă ce regăsiÈ›i cărarea. O dată ce vă aflaÈ›i pe drum, să nu È›ipaÈ›i, È™i nici atunci cînd ajungeÈ›i sus ! Auzind aceste cuvinte, am avut senzaÈ›ia că mi s-a făcut dintr-o dată mai rece decît pînă atunci, dar i-am răspuns simplu : — De acord. — Și să nu È›ipaÈ›i cînd veÈ›i coborî din nou mîine seară. înÂgăduiÈ›i-mi să vă mai pun o întrebare. De ce-aÈ›i strigat astă-seară : „Hei ! dumneata de colo " ? — Ei, drace ! nu È™tiu de ce, i-aim zis. Trebuie să fi strigat într-adevăr ceva în genul ăsta... — Nu, domnule, nu „ceva în genul ăsta". Exact cuvintele pe care le-aÈ›i auzit. Le cunosc prea bine. — Să zicem că am rostit exact aceste cuvinte. Am făcut-o, fără îndoială, findcă te vedeam acolo jos. — N-aveaÈ›i nici un alt motiv ? — Ce alt motiv sa fi avut ? — N-aveaÈ›i impresia că o forță supranaturală vi le dicta ? — Nu. îmi spuse „buna seara" È™i ridică lanterna. Pornii de-a lungul È™inelor de cale ferată (cu impresia foarte neplăcută că un tren venea pe urmele mele) pînă în clipa cînd am regăsit cărarea. Era mai uÈ™or urcuÈ™ul decît coborîșul È™i am ajuns fără greutate la han. Þinîndu-mă de cuvînt, în seara următoare am ltoat-o pe prima serpentină a drumului, în clipa în care se auzea orologiul vestind 1 în' depărtare orele unsprezece. El mă aÈ™tepta la capătul de jos al drumului, cu lanterna în mînă. — N-am strigat, i-am spus în momentul revederii, am drepÂtul să vorbesc acum ? — Vă rog, domnule. — Atunci bună seara, i-am spus, întinzîndu-i mîna. — Bună seara, domnule, mi-a răspuns, întinzîndu-imi-o pe-a lui. După care ne-am îndreptat, unul lîngă altul, către cabina lui ; am intrat, am închis uÈ™a, È™i ne-am aÈ™ezat amîndoi lîngă sobă. — Acum m-am hotărît, domnule, începu el vorba aplecîn-du-se înspre mine îndată ce ne-am aÈ™ezat È™i vorbind aproape în È™oaptă, m-am hotărît să vă răspund fără ca dumneavoastră să mă întrebaÈ›i încă o dată despre pricinile tulburării mele. V-am luat ieri seară drept altcineva. Asta mă tulbură. — Confuzia ? — Nu. Cealaltă persoană. — Cine e ? — Nu È™tiu. — Cineva caremi seamănă ? — Nu È™tiu. Nu i-am văzut niciodată faÈ›a, pe care È™i-o asÂcunde regulat cu mîna stîngă, în timp ce-È™i miÈ™că dreapta. Și-o miÈ™ca violent. AÈ™a. Am urmărit miÈ™carea din ochi. Era miÈ™carea unei mîini care gesticula cu extremă vehemență È™i intensitate, parcă ar fi vrut să spună : „Pentru numele lui Dumnezeu, pleacă de-aici l" — într-o seară, pe lună plină, îmi spuse omul nostru, stăm în colÈ›ul acesta, cînid am auzit deodată un glas care striga : „Hei ! Dumneata de colo !" M-am ridicat dintr-o săritură, m-am uitat afară È™i am văzut cealaltă persoană în picioare sub semÂnalul roÈ™u din apropierea tunelului : mîna i se miÈ™ca, agitată, aÈ™a cum v-am arătat. Vocea părea răguÈ™ită de atîta strigat, È™i urla : „AtenÈ›ie ! AtenÈ›ie !" apoi din nou : „Hei ! Dumneata de colo ! AtenÈ›ie !" Mi-am luat felinarul, întorcîndu-l înspre semnalul roÈ™u È™i m-am năpustit spre persoana aceea, strigîndu-i : „Ce se în-tîmplă ? Ce s-a petrecut ? Unde e primejdia ?" Persoana se afla tocmai la intrarea tunelului obscur. Apropiindu-mă, m-am mirat că se încăpățînează să-È™i ascundă ochi cu palma. Ara alergat pînă în dreptul ei, am întins mîna să-i descopăr faÈ›a, cînd deodată a dispărut. — în tunel ? l-am întrebat. — Nu. Am mers mai departe, am făcut încă cinci sute de metri, în tunel. M-am oprit atunci È™i, ridicînd lanterna deasupra capului, am putut zări pe pereÈ›i cifrele care indică distanÈ›ele ; am descifrat petele de umiditate È™i piourii de apă prelinÈ™i pe pereÈ›i È™i curgînd de pe bolÈ›i. Am ieÈ™it luînd-o la fugă mai repede decît intrasem (căci locul îmi inspira o spaimă ce n-o puteam învinge) È™i am cercetat toate locurile din jurul semnalului roÈ™u cu ajutorul lanternei roÈ™ii pe care o purtam cu mine ; m-am suit pe scara de fier pînă la galeria de deasupra, am coborît iar, È™i-am revenit aici alergînil tot timpul. Am trimis un mesaj telegrafic posturilor celor mai apropiate: „S-a dat alarma. E ceva anormal ?" Din două locuri mi s-a răspuns : „Totul e în regulă". Cuvintele lui au făcut să simt un deget de gheață plimibîn-du-mi-se pe È™ira spinării. Am luptat împotriva acestei senzaÈ›ii È™i m-am străduit să-i demonstrez că a fost victima unei iluzii optice ; i-am declarat că asemenea năzăriri provocate de-o afecÈ›iune a nerÂvilor delicaÈ›i care asigură funcÈ›iile ochiului tulbură adesea pe unii bolnavi ; e un fapt binecunoscut, i-am spus, că mulÈ›i bolnavi au înÈ›eles în cele din urmă natura răului lor È™i au putut să stabilească sursele, întreprinzînd cîteva experienÈ›e asupra propriei lor persoane. — în ce priveÈ™te È›ipetele imaginare, am adăugat, te rog să asculÈ›i, fie È™i numai o clipă, zgomotul vîntului în această vale artificială în timp ce vorbim cu jumătate glas, È™i melodiile ciudate ce le înstrună pe firele de telegraf, întocmai ca pe corzile unei harpe ! Am ciulit urechea în tăcere cîteva clipe în È™ir, apoi mi-a răsÂpuns că orice-aÈ™ spune, È™tia el foarte bine cum stau lucrurile È™i în privinÈ›a vîntului, È™i a firelor de telegraf, el, care-È™i petrecea nu o dată noaptea toată în acest loc, în plină iarnă, singur, È™i fără să închidă ochii. Și își mai îngădui să-mi spună că nu-È™i terminase povestirea. I-am cerut iertare că l-am întrerupt; mi-a pus atunci mîna pe braÈ› È™i a adăugat în È™oaptă : — N-au trecut È™ase ore de la apariÈ›ia persoanei, cînd a avut loc un accident memorabil pe linia ferată, È™i după nici patru ceaÂsuri s-au scos din tunel sumedenie de răniÈ›i È™i morÈ›i; au trebuit să treacă prin chiar acel loc unde zărisem persoana* Am simÈ›it un fior neplăcut din creÈ™tet pînă în tălpi, dar, pe cît am putut de repede, mi-am revenit. — Nu se poate nega, i-am spus atunci, o remarcabilă coinciÂdență, demnă de atenÈ›ia noastră È™i în stare să te impresioneze într-adevăr. Dar nu se poate tăgădui că asemenea coincidenÈ›e, tot atît de remarcabile, se produc în mod curent, È™i trebuie să ni le amintim atunci cînd cercetăm un caz de acest fel. FireÈ™te, sînt gata să recunosc, am adăugat, crezînd că-i pot preveni obiecÈ›ia, că oamenii cei mai cu picioarele pe pămînt nu È›in seama de aceste coincidenÈ›e în previziunile pe care le fac în viaÈ›a de toate zilele. Din nou își ceru îngăduinÈ›a să observe că nu-È™i terminase povestirea. Din nou îi cerui iertare că mi-am îngăduit să-l întrerup. — Aceste întîmplari, mi-a spus, punîndu-È™i din nou mîna pe braÈ›ul meu È™i aruncînd o privire îndărăt, cu ochii lui adînciÈ›i in orbite, toate acestea s-au petrecut exact acum un an. După È™ase ori È™apte luni îmi revenisem din emoÈ›ie È™i surpriză, cînd, într-o dimineață, în zori, aflîndu-mă în faÈ›a uÈ™ii acesteia, mi-am îndreptat privirea spre semnal È™i am revăzut spectrul. A tăcut È™i m-a privit fix. — Și striga ? — Nu. Tăcea. — MiÈ™ca mîna ? — Nu. Se sprijinea de mînerul semnalului È™i își ascundea faÈ›a cu amîndouă mîinile. AÈ™a. Pentru a doua oară îi urmăream din ochi pantomima. Era o pantomimă funebră. Am văzut multe morminte împodobite cu statui cărora sculptorul le imprimase aceeaÈ™i atitudine. — Și te-ai îndreptat spre el ? — Am intrat iar aici, m-am aÈ™ezat, în parte pentru a-mi reÂcăpăta sîngele rece, în parte pentru că vedenia aceea mă făcuse să-mi pierd cunoÈ™tinÈ›a. Cînd am ieÈ™it, se făcuse ziuă È™i spectrul dispăruse. — Și nu s-a mai întîmplat nimic ? Nici un eveniment n-a urmat ? Mi-a atins braÈ›ul de două sau trei ori cu arătătorul, plecîn-du-È™i de fiecare dată capul cu un aer lugubru : — în aceeaÈ™i zi, un tren a ieÈ™it din tunel ; în clipa cînd trecea prin faÈ›a mea, mi s-a părut că văd un mare număr de capete È™i braÈ›e adunate în uÈ™a unui vagon ; am observat că toÈ›i călătorii agitau ceva în mînă. Mi-am dat seama de asta la timp, ca să apăs pe semnalul de oprire. Mecanicul a oprit aburul È™i a pus frîna, dar trenul a mai înaintat încă vreo sută È™i cincizeci de metri de aici. Am alergat după el È™i, în timp ce alergam, auzeam È›ipete È™i strigăte înspăimîntătoare. O tînără foarte frumoasă murise subit in compartimentul ei ; i-au coborît corpul aici È™i l-au aÈ™ezat pe podea, între mine È™i dumneata. Mi-am tras înapoi scaunul fără să vreau : am ridicat ochii de la colÈ›ul podelei pe care mi-l arăta ca să-l privesc în față. — Totul e adevărat, domnule. Tot ce vă spun e adevărat. Vă povestesc toate întîmplările acestea întocmai cum s-au petrecut. N-am găsit nimic de răspuns, nimic potrivit; mi se uscase gîtulAVîntul comenta povestirea, stîrnind în firele de telegraf ud geamăt lung de jale. El urmă : — Și-acum, domnule, ascultaÈ›i-imă bine, È™i veÈ›i înÈ›elege cît de tulburat mi-e sufletul. Spectrul s-a reîntors acum o săptămînă. De -atunci revine cînd È™i cînd, la intervale neregulate. — Lîngă semnalul roÈ™u ? — Lîngă semaforul care dă semnalul roÈ™u. — Ce miÈ™cări face ? El reproduse cu mai multă nerăbdare È™i intensitate, dacă se poate, decît prima oară gestul care părea să spună : "Pentru nu-mele lui Dumnezeu, depărtează-te !" Apoi urmă : — Nu-mi mai lasă nici un pic de răgaz, nici o clipă de liniÈ™te. Strigă, lungi clipe în È™ir, îngrozit! „Hei ! dumneata de colo ! AtenÂÈ›ie, ! AtenÈ›ie !" îmi face semne. îmi pune în funcÈ›ie soneria... Profitînd de ocazie, îl oprii imediat. — A făcut-o să sune È™i ieri seară, în timpul vizitei mele, cînd te-ai ridicat ca să te îndrepÈ›i spre ușă ? — Da. De două ori. — Ei bine ! i-am spus, vezi ce feste îți joacă imaginaÈ›ia ? Aveam ochii fixaÈ›i asupra soneriei È™i urechea ciulită. Ori, pe cît de adevărat e că mă aflu în faÈ›a dumitale, pe atît de adevărat e că de astă dată n-a sunat de două ori. Nu. Nici acum, nici altă dată, afară numai de clipa cînd e declanÈ™ată normal de gara care comunică astfel cu dumneata. Dădu din cap. — Nu m-am înÈ™elat încă niciodată, domnule, în privinÈ›a asta. N-am confundat niciodată soneria spectrului cu cea a unui funcÈ›ioÂnar. Soneria fantomei are o vibraÈ›ie, un timbru foarte specific, care nu se poate datora nici unei alte cauze ; n-am putut să-mi dau seama dacă miÈ™carea se percepe È™i cu ochiul liber. Nu mă surÂprinde că n-aÈ›i auzit vibraÈ›ia. Dar eu, eu am auzit-o. — Și ai avut impresia că spectrul era acolo, cînd te-ai uitat afară ? — Spectrul era acolo. — De ambele daÈ›i ? El repetă, energic : — De ambele daÈ›i. — VreÈ›i să mergem împreună pînă la ușă, să vedem dacă e acolo în clipa asta ? își muÈ™că buza È™i păru să ezite, dar se ridică. Am deschis poarta È™i am făcut un pas afară, în timp ce el rămase în prag. Se vedea semnalul roÈ™u de avertizare. Se vedea È™i gura lugubră a tunelului. Se vedeau pereÈ›ii mari, stîncoÈ™i È™i jilavii ai È™anÈ›ului. Se vedeau È™i stelele pe cer. — îl vezi ? îl întrebai, cercetîndu-i atent faÈ›a. Avea ochii puÈ›in ieÈ™iÈ›i din orbite È™i privirea crispată, dar fără îndoială nu atît de crispată pe cît era a mea în clipa în care m-arr» întors neliniÈ™tit înspre partea aceea. — Nu, a răspuns el ; nu e acolo. — De acord, am răspuns eu. Am intrat iarăși, am închis uÈ™a È™i ne-am aÈ™ezat. Mă întrebam cum pot trage foloase de pe urma avantajului pe care-l dobîndisem asupra lui, dacă era vreun avantaj, cînd el reluă conversaÈ›ia pe-un ton perfect firesc ; nu avea aerul să mediteze asupra faptului că nu eram de acord asupra unei chestiuni de fapt, astfel că mă simÈ›eam eu însumi într-o poziÈ›ie extrem de slabă. — Acum, domnule, trebuie să fi înÈ›eles într-adevăr că faptul care mă tulbură într-atîta e întrebarea : ce vrea spectrul cu mine ? I-am mărturisit că nu eram sigur a-l fi înÈ›eles pe deplin. — Despre ce vrea să mă prevină ? reluă el gînditor, cu ochii aÈ›intiÈ›i asupra focului È™i neprivindu-mă decît din vreme în vreme. Care e primejdia ? Unde e primejdia ? O primejdie pluteÈ™te undeva peste linia ferată. O nenorocire cumplită e gata să se producă. N-am dreptul să mă îndoiesc de astă dată, după cele două întîm-plări precedente. Dar nu e oribil să fiu astfel urmărit ? Ce să fac ? își scoase batista È™i-È™i È™terse fruntea. Era înfrigurat. Avea febră. — Dacă aÈ™ trimite un mesaj telegrafic de alarmă într-o parte sau în cealaltă, sau în ambele părÈ›i, n-aÈ™ putea da È™i motivul pentru care-o fac, urmă el, È™tergîndu-È™i mîinile cu batista. Mi-aÈ™ atrage neplăceri fără să aduc vreun serviciu. M-ar crede nebun. Iată cum s-ar petrece lucrurile : Primul mesaj : „AtenÈ›ie ! Pericol !" Răspuns: „Pericol de ce ? Și unde ?" Al doilea mesaj : „Nu È™tiu nimic, dar vă implor, fiÈ›i atenÈ›i !" AÈ™ fi dat afară. Ce se poate face ? Omul suferea atîta că-È›i era milă să-l vezi. Era chinul unui spirit conÈ™tiincios, pe care-l tortura nespus o răspundere de neînÈ›eles pentru niÈ™te vieÈ›i omeneÈ™ti. — Prima dată cînd l-am văzut sub semnalul de avertizare, urmă el aruncîndu-È™i pletele negre pe spate È™i trecîndu-È™i inîinile pe frunte de mai multe ori, într-un acces de spaimă febrilă, de ce nu mi-a spus unde se va produce accidentul — dacă trebuia într-adeÂvăr să se producă ? De ce nu mi-a spus ce să fac ca să-l evit — dacă, dimpotrivă, se putea evita ? De ce È™i-a ascuns a doua oară faÈ›a în loc să-mi spună : „Tînăra asta va muri, trebuie să rămînă acasă" ? Și dacă, de ambele daÈ›i, a apărut numai ca să-.mi demonstreze că avertismentele lui erau întemeiate, È™i să mă pregătească pentru a treia sa ivire, de ce nu m-a prevenit acum Limpede ? Și de ce m-a ales tocmai pe mine, Doamne, Dumnezeule ? Pe mine care nu sînt decît un biet semnalizator rătăcit ou slujba în locul ăsta singuratic ! De ce nu s-a adresat cuiva mai susnpus, în care s-ar avea încredere È™i care ar putea acÈ›iona ? Văzîndu-l în ce stare e, am înÈ›eles că, în interesul nefericitului însuÈ™i, ca È™i în interesul general, tot ce aveam mai bun de făcut pentru moment era să-l liniÈ™tesc. De aceea, lăsînd deoparte difeÂrendul nostru în ce priveÈ™te realitatea sau irealitatea halucinaÈ›iilor sale, i-am arătat că oricine își face conÈ™tiincios datoria se află pe drumul cel bun È™i că trebuie să se simtă împăcat cunoscîndu-È™i limpede cel puÈ›in îndatoririle, dacă nu-È™i poate judeca cu aceeaÈ™i limpezime vedeniile ce-l descumpănesc. Am avut mai mult succes în această nouă strădanie decît în încercările precedente de a-i dovedi că se află în greÈ™eală. S-a liniÈ™tit; ocupaÈ›iile lui profesionale îi cereau o atenÈ›ie tot mai susÈ›inută pe măsură ce noaptea se scurgea ; l-am părăsit către orele două noaptea. M-am oferit să rămîn cu el toată noaptea, dar nici n-a vrut să audă de «asta. De ce să nu mărturisesc că m-am uitat de mai multe ori la semÂnalul roÈ™u urcînd pe potecă È™i că nu-l găseam de fel pe gustul meu, ba că m-aÈ™ fi simÈ›it foarte prost dacă patul meu is-ar fi aflat deÂdesubtul lui ? Nu-mi prea plăcea povestea cu accidentul, nici cea cu moartea fetei. De ce n-aÈ™ mărturisi-o ? Dar ce mă preocupa cel mai mult era atitudinea pe, care trebuia s-o iau, ca depozitar al confidenÈ›elor sale. Desigur, omul era inteliÂgent, vigilent, sîrguincios È™i punctual ; dar cît va fi astfel, È›inîncl seama de starea lui actuală de spirit ? DeÈ™i într-o funcÈ›ie subalternă, avea răspunderi mari. M-aÈ™ fi simÈ›it oare personal dispus să-mi dau viaÈ›a pe mîinile lui, în cazul în care securitatea mea ar fi depins de precizia cu care ar fi executat o anumită sarcină ? Nu mă părăsea gîndul că ar fi fost o perfidie din parte-mi sa comunic superiorilor săi ceea ce îmi spusese, fără să-l înÈ™tiinÈ›ez mai întîi pe el È™i fără a-i fi propus un soi de compromis; m-am hotărît în cele din urmă să mă arăt gata a-l însoÈ›i la cel mai bun medic ce l-am fi putut găsi în regiune È™i să-i cer părerea (pentru moment n-aÈ™ încredinÈ›a taina sa nimănui). Orele de serviciu urmau să se schimbe, îmi spusese el în seara următoare ; trebuia să părăÂsească lucrul cu o oră sau două după răsăritul soarelui È™i să-l reia la căderea nopÈ›ii. îl anunÈ›asem că voi reveni în acel moment. în seara următoare era un timp minunat afară È™i am ieÈ™it devreme ca să profit de el. Soarele nu dispăruse încă de tot în timp ce traversam un drum nepietruit, foarte apropiat de È™anÈ›ul cel mare. Mi-am spus că aveam să-mi continui plimbarea timp de încă o jumătate de ceas; că-mi va trebui încă o jumătate de oră ca să mă întorc, ceea ce în total însemna un ceas, È™i că va fi vremea atunci să cobor pînă la cabina semnalizatorului meu. înainte de a-mi continua drumul, am înaintat pe buza È™anÈ›uÂlui È™i am aruncat automat o privire în fundul lui, aflîndu-mă în acelaÈ™i loc ca în ziua în care dădusem cu ochii de el pentru prima dată. N-aÈ™ fi în stare să descriu freamătul ce mă cuprinse cînd dădui cu ochii, la intrarea în tunel, de-o arătare cu forme omeneÈ™ti, care avea mîna stingă în faÈ›a ochilor È™i care își miÈ™ca violent dreapta. Groaza de nespus care pusese stăpînire pe mine a fost de scurtă durată ; într-o clipă mi-am È™i dat seama că apariÈ›ia aceasta cu forme omeneÈ™ti era pur È™i simplu un om È™i că mai era un mic pîlc de oameni la cîțiva paÈ™i de el ; am avut impresia că repeta gestul pentru a mă arăta acestora din urmă. Semnalul roÈ™u de avertizare nu se aprinsese încă. Dedesubt se ridicase un soi de mic cort, foarte scund, cu ajutorul cîtorva țăruÈ™i È™i al unei sape ; cortul nu părea mai mare decît un pat È™i îl vedeam pentru prima oară în acest loc. Cu presimÈ›irea irezistibilă a unui accident, cu teama trezită pe loc È™i amestecată cu ramuÈ™carea de a fi pricina unei ireparabile nenorociri, fiindcă îl lăsasem singur pe cantonier la postul său, neglijînd să atrag atenÈ›ia că i-ar trebui supravegheate gesturile È™i controlată munca, am coborît cît am putut de repede pe poteca în zigzag. — Ce se întîmplă aici ? i-am întrebat pe cei care se aflau în locul acela. — Semnalizatorul a fost ucis azi-dimineață. — Cel care lucra în cabina asta ? — Da, domnule. — Cel pe care-l cunoÈ™team ? — Dacă l-aÈ›i cunoscut, îl veÈ›i putea recunoaÈ™te, mi-a spus omul care a luat iniÈ›iativa să-mi răspundă la întrebări, descoperin-du-È™i capul în semn de reculegere pentru a ridica un colÈ› al prelatei ce acoperea mortul. Nu s-a schimbat la față. — O ! Cum... cum s-a întîmplat asta ? am întrebat, privind oamenii, pe rînd, în timp ce prelata îi cădea din nou pe obraz. — A fost răsturnat de-o locomotivă, domnule. își cunoÈ™tea meseria ca nimeni altul. Dar rămăsese prea aproape de È™ine. S-a întâmplat exact în zorii zilei. Tocmai stinsese semnalul È™i era cu lampa în mînă. Cînd maÈ™ina a ieÈ™it din tunel, omul era întors cu spatele la ea, È™i a fost brusc aruncat înainte. BăieÈ›andrul ăsta conÂducea locomotiva, È™i tocmai ne arăta cum s-au petrecut lucrurile. Arată-i È™i dumnealui, Tom, cum s-a întîmplat. Omul căruia i se adresa era îmbrăcat simplu, într-o haină înÂchisă ; s-a postat din nou la intrarea tunelului È™i a spus : — Am trecut de ultima cotitură a tunelului, domnule, cînd l-am observat la celălalt capăt, ca printr-un binoclu. N-am avut vreme să micÈ™orez viteza È™i È™tiam că e foarte prudent. Cum nu părea să dea atenÈ›ie È™uierului, am oprit în momentul cînd am ajuns È™i i-am strigat din răsputeri. — Ce ai strigat ? — Am spus : „Hei ! Dumneata de colo ! AtenÈ›ie ! AtenÈ›ie ! Pentru numele lui Dumnezeu, depărtează-te !" Am tresărit. — Ah ! Am trecut un moment greu, domnule. N-am încetat să strig. Am dus mîna stîngă în faÈ›a ochilor, să nu văd nimic, È™i pînă la sfîrÈ™it i-am tot făcut semne cu cealaltă mînă. Dar n-a slujit la nimic. N-aÈ™ vrea să prelungesc povestirea, insistînd în special asupra uneia sau alteia din împrejurările ciudate pe care le conÈ›ine, dar în încheiere È›in să subliniez o coincidență : strigătele conductorului reproduceau nu numai cuvintele pe care mi le-a repetat nefericitul cantonier, spunîndu-mi că-l obsedează, dar È™i fraza care mi-a părut (mie, nu lui, È™i numai în gînd) că ar corespunde gestului pe care-l mimase în faÈ›a mea. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy