VIII.

În oglinda retrovizoare taximetristul nu se putea opri să nu o privească fugar pe misterioasa și frumoasa turistă, ce comandase o cursă spre scena de pe râu. Dar nu voia să fie lăsată la intrare, voia să coboare mai departe de locul amenajat, pe malul opus, unde, știa el, există un debarcader pentru vaporașele ce făceau curse regulate în timpul zilei. Ciudat, se gândi el. După rochia verde de seară, după pantofii cu tocul înalt, după șalul de pe umerii goi, ai fi spus că nu putea fi decât una dintre marile vedete ale serii. Auzise de rarul premiu pentru poezie, care anul acesta se decerna tocmai în orașul lui. Dar motivul pentru care misterioasa tânără voia să coboare pe malul opus, nu și-l putea explica nicidecum. Dar el nu era decât un șofer de taxi și o va duce acolo unde ea i-a cerut, cu glasul stins și îndepărtat. El nu prea citea poezie, dar se gândi că dacă poezia ar fi prins vreodată trup, ar fi avut probabil perfecțiunea asortării părului ei blond cu culoarea elegantei rochii de seară. Ar fi avut armonia ființei ei întregi. Parcă luminile străzii se reflectau în rochia ei, aruncând reflexe stranii în interiorul mașinii. Puse observația pe seama oboselii, și a fascinației cu care nu-și putea lua ochii din oglindă. Chipul ei întors privea parcă în gol, nicio vitrină nu o făcea să tresară, dar buzele parcă ar fi vrut să spună ceva. Legănatul mașinii în viraje parcă declanșa în acel trup un dans de arcuri întinse, se lăsa în voia capriciilor inerției și doar o mișcare imperceptibilă te făcea să înțelegi că acel chip de manechin avea și viață.

Străina coborî și îi plăti cu gesturi moi, numărând cu degete lungi câteva hârtii colorate. Bărbatul se miră că nici aici nu o aștepta nimeni, dar nu era treaba lui. Apoi tânăra o luă spre debarcader, iar în tăcerea serii, stătu să asculte sunetul de sticlă al tocurilor ei pe piatră. Rămase fermecat, de parcă trecuse prin fața ochilor lui o transparentă fantomă. O teamă îl cuprinse brusc. Se gândi pentru o clipă va avea să audă un pleoscăit în apă. Rămase, atunci, în așteptare, dar după mult timp după ce nu se mai auzi nimic, plecă.

Olivia îl recunoscu de departe pe Filip la braț cu Francesca. Îi privi fără nici un murmur, fără un gest. Auzi telefonul sunând în poșeta subțire, asortată. Era Amy. Amy Garden, vechea ei prietenă.

- Ești aici, așa-i? Nu puteai să ratezi așa ceva, spunea Amy, vizibil deranjată de forfota dimprejur.
- Da, sunt pe mal. Atât putu să spună, aproape stins. Din străfundurile ei simți cum încep să urce spre suprafață acordurile adagioului de coarde a lui Barber. Auzea viorile distinct și precis, care se pregăteau să atace acea notă înaltă, paroxistică, a blândului ei new-yorkez. Se apropie tot mai mult de apa ce se întindea neagră exact la picioarele ei, iar tocurile începeau să devină nesigure pe pietrele pontonului ce se termina abrupt. Filip era o siluetă departe, iar privirea ei voia să se agațe de acel fir care îi părea, însă, imposibil de ajuns. ”Aș veni pe apă la tine”.

Când Filip și Francesca pășiră pe scenă, ropotul de aplauze se prelungi peste râu ca un fâlfâit de aripi. Acolo Filip dădu cu ochii de rochia neagră cu broderii roșii, înaltă pe gât, a traducătoarei Amy. De smokingul impecabil al lordului Barlow. De baloanele colorate fluturate de vânt. Peste tot mâini întinse. Aplauze. O văzu pe Amy vorbind la telefon și-l enervă lucrul acesta. Ce și cui are acum ceva de spus? Spectacolul începu cu recitări și cuvântări care treceau, însă, pe lângă Filip fără să-l atingă în vreun fel. Nu simțea nimic. Absolut nimic. Era tot mai detașat, până ce se desprinse deodată de toate lucrurile. Totul suna fals și gol și rămăsese în urmă. Francesca era alături, dar îi părea atât de departe de parcă o absorbea un vârtej. De acolo, din mijlocul râului, clădirile ascunse în noapte păreau a se îndepărta ca niște ziduri retrase tăcut. În față, un podium și premiul. Privi o clipă spre lordul Barlow și văzu un bătrânel apatic la tot ce se întâmpla în jurul său. ”Cine mai e și Barlow ăsta?” se întrebă. ”Și mă rog, ce vrea el de la mine, și ce face el aici? Ce-i spune lui poezia mea? Nimic! Ipocritul, vinde iluzii! Comerțul cu iluzii, cel mai rentabil comerț. Să vinzi iluzii, și nu oricui, ci poeților! Celor care mai cred cât de cât în ceva.” Îi venea să-l arunce în râu. Pe scenă era un circ veritabil. Reflectoare aruncate în ochi. Aplauze. ”Asta e poezia mea? Aplauze?” Se ridică în picioare și parcă își auzi iar numele strigat la microfon. Un circ veritabil. Acum ar fi trebuit să facă tumbe? Francesca era agățată încă de brațul lui și se văzu nevoită să se ridice și ea.

- Francesca, vreau să plec de aici. Circul ăsta nu e poezia mea.
- Fil, ești sărbătoritul serii, de ce nu te bucuri? Lumea te admiră.
- Mă admiră? Aiurea! Ce pot înțelege ei din poezia mea? Ce știu ei despre viața mea, ha? Despre viața mea din fiecare secundă? Premiul ăsta nu mai înseamnă nimic pentru mine. Vreau să plec de aici. Parcă e o menajerie.

Filip o trăgea pe Francesca de braț. Lumea aplauda. Își lărgi cravata care brusc îl sufoca și căută din ochi ieșirea prin mulțimea de scaune. Fețe necunoscute îl priveau. Măști. Zâmbete străine. Nu găsea ieșirea. ”Ce-ar fi să sar acum în râu și să-i las cu gura căscată cu premiul lor nenorocit cu tot? Iluzia mă-sii de premiu! Asta a rămas din tot ce-am scris? Circul ăsta de maimuțăreli idioate?” Francesca începea să înțeleagă că Filip vorbea serios, căutând ieșirea. Începu să se sperie mai ales când se îndreptă, agățată de el, spre marginea scenei.

- Eu mă car de aici! Nu-mi trebuie niciun premiu! Nu înseamnă nimic! Poezia mea nu stă într-o vază de tablă și o mână de bani.
- Fil, nu poți să faci asta.
- Plecăm, mă auzi? Plecăm!

Olivia văzu și ea de pe mal că Filip nu mergea spre locul de pe scenă unde ar fi trebuit să-și primească premiul. În plus, tocmai trecea un vaporaș care-și arunca reflectorul spre maluri și pentru o clipă raza de lumină căzu asupra ei, orbind-o. Dar se produse atunci un fenomen ciudat și rochia ei reflectă pentru o clipă lumina, irizând în verde apa dimprejur. Printre luminile galbene ce se oglindeau în apele negre, Filip văzu acel fulger verde de lumină, zvâcnind ireal pentru o clipă. Atunci îi veniră brusc în minte cuvintele lui Arti despre premiul verde al pădurilor Noii Zeelande. ”Ãsta e premiul meu! Verdele Zeenlandei! El este!” Fusese îndeajuns această străfulgerare de gând, ca o revelație neașteptată. Conexiunile! ”Zeenlanda, cu verdele ei magic, despre care am scris!” Neașteptatul dar adevăratul lui premiu. Acesta era! Filip se opri și privi prin toți cei din jur. Dădu drumul brațului Francescăi, se întoarse în cel mai liniștit mod cu putință și urcă pe podium. Lordul Barlow, neguțătorul de iluzii, la început nedumerit, îl întâmpină acum liniștit, Filip îi înregistră zâmbetul tâmp și simți rece în palme, premiul său de metal sclipitor. Dar ochii lui de ceață priveau departe, spre altă emisferă, de unde Zeenlanda cea închipuită îi trimisese un semn.

(va urma)