și atunci nu mai contează beau amaretto după ce aștept la statuie un sfert de oră epuizată mă lovesc anapoda parcă de umbra copacilor e mai și nu înțeleg nu mai pot să înțeleg de ce copilul acela tremură de frig lângă mine se uită de parcă ar vrea să îi las cordul meu și nu pot fiindcă tu vii eu tremur în locul lui tu nu înțelegi nu aveam decât imaginea ta parțială țineai mâna în albastru deschis prinsă de o eșarfă eu știam că nu te pot cuprinde azi aveam cumva un mandat imposibil să port ceasul altor destine îmi ticăia așa înfundat într-o striație frontală ca și cum acolo moartea avea impertinența să mă trezească iar și nu te puteam lăsa așa să pleci în singurătatea ta vanilată fiindcă destul locuisem eu în ea mai demult atunci când tu nu te născusei nu știai că va veni o zi când eu voi lăsa baltă orice urgență lucru very important for my professional life și voi ieși ca pentru o sincopă a primăverii să te reanimez să îți spun a naibii e disperarea asta te ucide într-un ceai verde și dante alighieri a știut bine când a spus că noi suntem infernul smoala arderea chinul acesta pe care îl ronțăim pofticioși la micul dejun și ne lingem apoi degetele juisând a viață fir-ar a fire ea de iubire se face mozaic rece sub tălpile mele în nu știu ce cameră în nu știu ce lume și ce mai contează francesca avem deja patimile agățate de mame drept medalion și uneori niște pinteni lăsați la intrare de tați poate îi vom folosi vreodată în rodeo fiindcă e tot ce mai putem face așa neputincioși și inutil de optimiști cum suntem înainte de a ne închina sperând să ne vadă măcar un înger măcar o icoană în alb stins privește-mă cum mor fără ochiul mamei închis tu nu mă urma pretutindeni lasă-mă la intrare în marmura neagră și mergi cu lumea cea fără praf de oase