Într-o dimineață de iunie, Gheorghiță se trezi, se spălă pe ochi și, fără să știe că începând cu acea zi, viața lui va face o cotitură bruscă, porni spre școală cu pași târșiți. Se simțea de parcă înghițise un pietroi care îi apăsa acum măruntaiele și asta din cauza orei de matematică. Urma să aibă extemporal și pentru el, matematica, era încă o mare necunoscută. Oricât s-ar fi străduit el să priceapă logica acelor formule și demonstrații, ajungea mereu în fața aceluiași perete alb și neted peste care nu putea trece. Acolo se termina totul și Gheorghiță închidea cartea cu foi gălbui, ascunzând-o cât mai adânc în ghiozdan. Odată, se gândi să îi dea foc, s-o privească cum se desfoaie și se înnegrește, linsă de flăcările portocalii. Dar își aminti că nu era a lui. O primise la începutul anului și tot la fel trebuia s-o dea în primire „în cele mai bune condiții” pentru ca un altul să-și sfărâme creierii cu ea.
Ora fatidică începuse. Toată lumea era aplecată peste foaia albă, scormonindu-și amintirile de resturile de explicații și formule ce mai rămăseseră din orele trecute, încercând să scrie „de un cinci”. Ca de obicei, Gheorghiță, își ștergea sudoarea rece ce îi acoperise fruntea, față în față cu pătrățelele foii de extemporal. Atunci auzi în urechi răsunându-i glasul pițigăiat al profesorului de istorie care povestea despre muncitorii din fabrici care stropeau cu sudoarea frunții lor strungurile neobosite, la care prelucrau prin așchiere planul cincinal. I se părea o tâmpenie căci oricât de multă transpirație ar fi curs peste foaia din fața lui, aceasta nu putea înlocui răspunsurile corecte pe care le aștepta profesoara. Nu îi rămânea decât să tragă cu ochiul la colega din fața lui și, printre codițele ei subțiri, să zărească frânturi din rezolvarea problemei. Asta și încercă să facă, dar fără succes. Viorica, cea cu ochii mici și răi, stătea ghemuită peste lucrare, păzind cu mare grijă comoara științei ei. Se străduise ore în șir să memoreze toate formulele și explicațiile profesoarei pe care le scria în timpul lecției cu o viteză uimitoare, neomițând nici o literă. Sacrificase joacă, plimbare, vizitele la prietena ei cea mai bună, chiar și ieșirea cu părinții la iarbă verde, numai ca să le învețe pe de rost. Să stea și alții să învețe, nu să bată maidanul și apoi să ceară pomană! Așa că Gheorghiță nu reuși să scrie decât câteva calcule pe care i se părea și le amintește din ora trecută. După un sfert de oră se dădu bătut. Extemporalul va fi ca și celelalte, un eșec. Nici măcar notă de trecere. Resemnat privea o muscă care se plimba pe bancă, frecându-și din timp în timp aripile. Deodată, ușa clasei se deschise scârțâind sinistru și intră directoarea școlii, făcând elevilor semn să nu se ridice. Profesoara lăsă deoparte cartea pe care o citea, privi oaspetele neașteptat peste ochelarii cu șnur, foarte mirată. După câteva cuvinte schimbate în șoaptă, Gheorghiță tresări, auzindu-și numele: „Gheorghiță Cercel, ia-ți ghiozdanul și mergi acasă!” Copilul se ridică înroșindu-se încurcat. Începu să-și adune cu greutate cărțile de pe bancă care i se păreau acum grele ca niște cărămizi. Colegii își întoarseră privirea spre el și îl petrecură până la ușă.
Pe drum spre casă își făcuse tot felul de scenarii, mai ales că, directoarea îl însoțise până la ieșirea din școală, ținându-l de umeri, fără să îi spună nimic. Era atât de tulburat încât nici nu observase culoarea roșie a semaforului și aproape fu agățat de un camion care trecea în mare viteză. Nu auzi nici scrâșnetul încruntat al frânelor și nici înjurăturile transpirate ale șoferului. Pășea mecanic, fără să se grăbească. Când intră în scara blocului, mintea i se goli de orice gând. În liniștea încremenită, se auzea doar șuieratul vântului care se strecura prin ferestrele crăpate ale holului. În fața ușii ezită: „Mai bine fug…” Dar mâna i se lipise pe clanță. Intră și ascultă: liniște. Inima i se ridicase între tâmple și îl lovea pe dinăuntru ca un ciocan. În sufragerie, le găsi pe surorile sale îmbrățișând pe mama lor într-un bocet surd, fără cuvinte. „Taică-tău e în bucătărie…” scânci mama lui. Deschise încet ușa bucătăriei înguste și-l văzu pe tatăl său atârnând de țeava de gaz ce străbătea pe lungime peretele. Era îmbrăcat într-o cămașă albă, curată, proaspăt bărbierit, așa cum nu-l mai văzuse de mult timp. Părea un manechin vinețiu, cu ochii întredeschiși, cu capul aplecat a lehamite, într-o parte, cu un surâs trist încremenit pe buze. Palmele îi erau desfăcute ca într-un gest de justificare: „Ce altceva puteam să fac?...”
Picioarele i se înmuiară și se prelinse pe perete. După câteva minute, răceala mozaicului îi pătrunse prin pantaloni și își veni în fire. Nu știa ce să simtă. Acolo, în fața lui, era atârnat un trup inert. Nici nu mai semăna cu tatăl lui. Și totuși, era tatăl lui, cel care îi dăduse viață. În clipă aceea simți că în ființa lui ceva se uscase, ceva încremenise într-un surâs amar, într-un rânjet strâmb. Soarta îi rânjea disprețuitor. Tatăl său, spânzurat. Orfan. Singur. Copil de sinucigaș. Blestemat! Da, așa se simțea: blestemat. Blestemat să poarte în suflet această povară a morții, blestemat să trăiască toată viața cu imaginea propriului părinte agățat ca o cârpă, de o sfoară de rufe, blestemat să nu mai viseze, să nu mai spere la nimic. Blestemat, ca un condamnat pe viață într-o celulă fără ferestre care nu mai așteaptă nimic. Blestemat să sfârșească la fel.
„S-a terminat. Dați-l jos!” spuse femeilor pe un ton poruncitor, cu o voce pe care nu și-o recunoștea, ca și cum altcineva vorbea dinăuntrul lui. Mama lui îl privi de parcă atunci îl vedea pentru prima dată. „Dați-l jos, am spus!” repetă Gheorghiță. „La telefon, cei de la miliție au spus…” bâigui una dintre surorile lui. Gheorghiță se întoarse în bucătărie, se urcă pe un scaun și cu un cuțit de pâine se apucă să taie frânghia. Cum stătea așa, cu mâna întinsă, fruntea lui atinse pentru o clipă fruntea rece a mortului și un curent electric îi străbătu șira spinării, înfigându-i-se dureros în stomac. Lăsă frânghia ciopârțită pe jumătate și coborî de pe scaun, trase găleata de gunoi de sub chiuvetă și vărsă. Simți că din stomac i se revarsă în spasme dureroase, toată răutatea și toată furia pe carele strânse în viața lui, toate umilințele și toată ura, scrijelindu-i esofagul.
Gheorghiță se șterse la gură cu mâneca își umplu un pahar cu apă și înghiți cu greu. Era golit, de parcă își vărsase sufletul. Așa l-au găsit cei de la miliție.
Apoi lucrurile începură să se anime. După ce au fost făcute fotografii, măsurători, trupul a fost dat jos și pus pe o targă. De sub cearceaful pătat și prea îngust, se vedeau mâinile țepene ale mortului, bălăngănindu-se în mersul săltat al brancardierilor. Sfoara de rufe atârna pe jos, într-o parte. Unul dintre milițieni le puneau întrebări pe care Gheorghiță nu le înțelegea. Mai târziu aflase ce se întâmplase în acea zi. Tatăl său fusese găsit beat la serviciu și trimis acasă. Ajuns mai devreme ca de obicei, bărbatul cu mintea tulbure, dădu în baie peste fiica lui care se pregătea să plece la școală. Acolo, în baie, nu îi era clar ce se întâmplase. Dar fata ieși pe jumătate dezbrăcată, alergând pe scări. „Incest.” Șopteau vecinii strânși pe scara blocului, cu mâinile la gură și clătinând din cap. Nu știa ce înseamnă acest cuvânt dar intuia că e ceva grav și nemaiîntâlnit.
Se strecură cu greu prin mulțimea curioșilor până la ambulanța care demară greu, lăsând în inima lui Gheorghiță o dâră de fum negru și înecăcios.
***
Va urma…