Tataia trage să moară. Moartea e o scară din funii, cum am vazut la circ. Simți doar o amețeală plăcută și un acrobat din cer te prinde de mână. Mă ține strâns. „Hai, Sergiule mamă, hai că nu mai e mult!” Tata mormămaie ceva. Nu-l aud. Mă gândesc dacă mașinii i-o fi frig acolo, în nămetele în care am lăsat-o. Zăpada sclipește ca un milion de diamante mici. Ba nu un milion, un catralion. Așa a zis Vali, un catralion e cel mai mult și mai mult. Mi-e somn. Simt genunchii ca pe niste bureți. Sficuri reci de zăpadă viscolită ne taie fețele. Închid ochii.

E peste mine. Dana mă zgârie cu unghiile ei mici. „Na, să te saturi să-mi mai bagi în sân!” Chicotește, trântită lângă mine, în zăpadă. Se ridică, face un bulgăre mare și mi-l aruncă în față. Orbesc.

Deschid ochii. Luminițe gălbui și un monstru cu zeci de capete. Cineva, nu, mai multe șoapte: „Se duce înaintea ălui bătrân. Doamne păzește!”. Șoaptele cresc, devin voci, urlete. Tata țipă: „Dincolo, dincolo, ieșiti!” Tata e Făt-Frumos și se bate cu balaurul. Balaurul fuge și în urma lui rămâne miros de zăpadă amestecată cu pământ.

„Pământ! Pământ ați vrut, hoților!”. Tataia se ceartă cu cineva de pe tavan. Noi nu-l vedem. Mă sperii. Cineva vrea să-i facă rău. „Lasă că-l bat eu, tataie!” Mama mă smucește de mână: „Du-te la tine în pat! Ai febră!” și își pune dosul palmei pe fruntea mea. Nu vreau! Vreau sa văd când pleacă tataia, vreau să văd acrobatul cu scara. Tataia se ridică, se proptește în coate, își bălăngăne gâtul subțire și cade la loc, pe pernă. Ochii i se fac mari, mari. Apoi nimic. Pe tavan nu mai e nimeni și nicio scară n-a coborât din cer. Mama aprinde o lumânare.

Întuneric. Stăm strânși unul în altul. Nu ne mai e frig.