Judecătorul: Acuzat, în calitatea dumneavoastră de pretendent la statutul de om, aveți sau nu sentimentul că trebuie să vă supuneți unor reguli, fie ele de natură morală, juridică sau civică?
Acuzatul: Da, domnule judecător.
Judecătorul: Ce anume dă valoare acestor reguli, în viziunea dumneavoastră: propria conștiință, care vă spune că trebuie să aderați la ele, sau valorea lor în sine?
Acuzatul: Propria mea conștiință, domnule judecător. Altminteri, ele nu au nicio valoare.
În sală este rumoare. Judecătorul lovește nervos cu ciocănelul de lemn în masă, restabilind liniștea.
Judecătorul: Deci, dumneavoastră susțineți că regulile, legile, reglementările de orice natură, au valoare numai fiindcă propria dumneavoastră conștiință le-o conferă. Corect?
Acuzatul: Da, domnule judecător.
Judecătorul: Prin urmare, dacă forul dumneavoastră interior nu ar da valoare unor astfel de legi, nu ar exista, în accepțiunea dumneavoastră, niciun temei pentru a le respecta?
Judecătorul: Nu, domnule judecător. Nu ar fi moral, poate, nu ar fi nici drept, nici frumos, nici util, dar, dacă propria mea conștiință nu m-ar împiedica, de pildă, să ucid pe cineva, atunci nicio reglementare de orice natură nu m-ar putea împiedica să o fac, atâta vreme cât îmi asum consecințele. De aceea, singurul lucru care dă valoare legilor de orice fel este conștiința mea, în absența căreia nu există nimic.
Judecătorul: Vă dați seama că, pentru ceea ce ați făcut, dacă se va dovedi fără putință de tăgadă că dumneavoastră sunteți autorul, legea îmi dă dreptul, mai mult, mă obligă chiar, să vă condamn la moarte?
Acuzatul: Îmi dau seama de asta, domnule judecător. Am însă, împotriva puterii dumnevoastră, o armă cu mult mai puternică. Nu, nu e cazul să fie bănuiți de ceva rău paznicii, arma pe care o am nu poate fi folosită ca să pricinuiască vreun rău cuiva.
Judecătorul: Și despre ce armă vorbiți?
Acuzatul: Despre posibilitatea de a refuza faptul că această instanță există, întrucât, dacă nimic din mintea mea nu va susține altceva, dumneavoastră și întregul complet de judecată, veți dispărea cu toții înainte de miezul acestei zile.
Din nou fu rumoare în sală, de data aceasta însă, una mai curând zeflemitoare, decât acuzatoare.
Judecătorul (amuzat el însuși): Să dispărem așa...hocus-pocus?
Acuzatul: Da, domnule judecător. În ceea ce nu cred, nu mă poate atinge, iar ceea ce cred devine real, întrucât îl ating cu sufletul.
Judecătorul: Frumos, poetic, domnule acuzat! Dar iată că orele sunt înaintate, peste exact...își consultă ceasul...un sfert de oră, ar trebui să dispărem, cu tot cu sală. Auditoriul râde. Totuși, nu mă pot opri să nu văd în dumneavoastră un visător. Un visător cu ceva cunoștințe de filosofie socratică și presocratică, aflată undeva, în penumbra sofismelor. În logica dumneavoastră, dacă mi-aș spune cu toată ființa că nu îmi e sete, nici cald, aș putea traversa deșertul pe jos, fără teama deshidratării sau aș putea să mă cațăr pe un munte înalt mergând în mâini, fără a mă zgâria măcar. Așa e?
Acuzatul: Așa este, domnule judecător.
Judecătorul: Au fost, în istorie, oameni concreți care au făcut așa ceva?
Acuzatul: Bineînțeles, domnule judecător. Oamenii care au crezut în Moise, în Iisus Hristos, în Buddha, în Mahomed.... Sunt oameni care au făcut minuni. Oameni care au vindecat oameni de boli incurabile, oameni care au rezistat în arenele păgâne în fața leilor, oameni care au călcat peste șerpi veninoși sau au hrănit fiare sălbatice cu mâna, fără a păți nimic. Și erau oameni, nu erau zeități.
Judecătorul: Și nu e posibil, după părerea dumneavoastră, să fie vorba de legende, având în vedere că astăzi nu mai există nimeni care să facă așa-ceva?
Acuzatul: Ba da, domnule judecător, există mulți oameni care fac asta zilnic.
Judecătorul: Dați-mi un exemplu, vă rog!
Acuzatul: Dumneavoastră, domnule judecător.
Judecătorul: Eu?!
Acuzatul: Da, domnule judecător. Dumneavoastră credeți, de pildă, că lumea în care funcționați, e singura realitate posibilă. Dumneavoastră vi s-a inoculat această idee de când erați mic și tot de atunci aveți ideea de dreptate absolută. Tot de acolo aveți și problemele cu vederea, domnule judecător, fiindcă adevărul stă în fața domniei voastre și dumneavoastră nu-l vedeți. Din acest motiv v-ați despărțit și de soția dumneavoastră, întrucât, peste ideea de dreptate absolută, peste nevoia de a cataloga oamenii și de a-i judeca, nu mai avea loc și ideea de iubire. Din acest motiv, fetița dumneavoastră a murit la vârsta de patru ani, pentru că dumneavoastră nu o vedeați, nici în clipa când o țineați pe genunchi, întrucât aveați în minte doar dosare, spețe și pricini de judecată omenească. Din același motiv, domnule judecător, aveți artrită, întrucât ideile dumneavoastră nemișcate au coborât în corp, imobilizându-l. De aceea aveți, în fiecare seară, dureri de cap, fiindcă prin intermediul lui ați judecat și palpitații la inimă, care încearcă, disperată, să vă amintescă faptul că există și pentru altceva decât pentru a pompa sângele în corp. Dumneavoastră sunteți un bun exemplu de modelare a lumii după propriul eu. Doar că, domnule judecător, eul dumneavoastră e numai minte. Ca atare, el nu există decât în lumea ideilor. Ce nu atingeți cu sufletul, domnule judecător, nu este viață, ci iluzie, cum e și cazul cu acest complet de judecată.
Se lăsă o tăcere scurtă. Judecătorul era puțin descumpănit de informațiile pe care le avea acuzatul, gândindu-se mai mult la cum a făcut rost de ele, decât la adevărurile pe care le conțineau. Nu avu însă, din orgoliu, puterea să întrebe de unde știe.Izbucni:
Judecătorul: Sunteți un naiv, domnule acuzat! Sunteți un visător care-și închipuie că poate negocia cu judecătorul punctele lui slabe, transferându-le cumva asupra instanței! Instanța este sacră, domnule acuzat! Instanța e supremă, e ultima rațiune de a fi pe Pământ! Fără dreptate, am pieri cu toții! Fiat justitia, pereat mundus!
Acuzatul: Nu, domnule judecător. În câteva minute, dumneavoastră și sistemul dumneavoastră de justiție, cu toate valorile sale, împreună cu sala aceasta, veți înceta să existați, dacă nu vă dați seama că e greșit ceea ce spuneți. Nu justiția vă va salva acum.
Judecătorul: Dar ce?
Acuzatul: Sufletul. Dacă puteți să atingeți cu sufletul tot ceea ce vă înconjoară, să simțiți că toate sunt un singur lucru, atunci veți renaște, dacă nu, domnule judecător, atunci, pentru dumneavoastră, pereat mundus.
Râsetele se porniră la unison, apoi se auziră tot mai slab, pe măsură ce lumina albă, strălucitoare, inunda locul. Când dispărură cu toții, era o dimineață însorită de vară, iar, în mijlocul pajiștii, nu se mai afla decât călătorul (fostul acuzat) și o femeie de vârstă mijlocie, pe expresia căreia era fericire, beatitudine și nicio urmă de mirare.
Călătorul: Dumneata ai crezut.
Femeia: Doamne, cred, ajută necredinței mele!