Afară s-a întunecat – ceasul de pe birou arată ora șapte. D-l Florică pune deoparte teancul de dosare și se pregătește să plece acasă. Mmm, parcă simte de pe acum căldura căminului și a supei calde pe care o să i-o servească soția.
Astăzi ar fi trebuit să rămână și Adrian și doamna Dorina ca să termine dosarele, dar amândoi se scuzaseră, unul pretextând o nuntă la care era invitat, iar femeia o ședință cu părinții la școală, unde, afirmase ea cu mândrie, era președinta comitetului de părinți și „nu se putea să lipsească tocmai ea”.
D-l Florică ridicase din umeri și n-avusese decât să rămână singur după program. În mod normal pe la patru și ceva era acasă, dar se întâmpla câteodată să dureze mai mult și întotdeauna își anunța soția în zilele în care întârzia, pentru ca aceasta să nu se îngrijoreze.
Își îmbrăcă haina și își luă geanta pe care o ținea de obicei sub birou, apoi ieși. Ajunse în curte și își aduse aminte că trebuia să anunțe portarul că pleacă, pentru ca acesta să încuie.
- Hai salut, nea Florică! strigă portarul, un omuleț scund și gras, cu obraji roșii și chelie, încă dinainte ca cel strigat să fi ajuns lângă gheretă.
- ’Ai că plec, zise d-l Florică. Du-te și-ncuie.
- Mata pleci acuma, oftă omulețul, da’ io stau până dimineață. De, tură de noapte, exclamă el, însă în mod ciudat, din glasul lui răzbătea un fel de mândrie.
- Munca, Marine. Dac-ar fi ușoară, s-ar îmbulzi lumea, răspunse Florică.
Deschise poarta ruginită și ieși. Răcoarea nopții îl înviorase și-și trase gulerul hainei mai sus pentru a se feri de aerul rece. Traversă strada și ajunse în sfârșit în stația de tramvai de unde, din același loc, lua tramvaiul în fiecare zi când se întorcea acasă. Mai erau acolo, sosite înaintea lui, vreo șase persoane. Se așeză lângă două doamne trecute de patruzeci de ani, care probabil se întorceau ca și el, de la serviviu; fără să vrea, auzi câtva fragmente din discuția lor și ciuli urechile.
- Închipuie-ți dragă că a venit Marian aseară de la fabrică și nici n-a terminat bine de mâncat că se pune în pat și-mi zice: „Hai Tanțo să ne jucăm de-a făcutu’ copiilor”. Eu, abia venită de la servici, frântă de oboseală, dă mâncare la copii, spală vasele, m-apucasem să limpezesc și câteva rufe că se umpluse coșul, na, nu-mi ardea mie. Zic: „Lasă-mă Mariane-n pace, că-s frântă. Pune mâna și culcă-te că mâine te scoli la cinci”. „M-aș culca eu, da’ nu singur”. „Da’ tu nu ești obosit de la muncă?” Zice: „Obosit, neobosit, am chef.” Ce era să-i fac? Cu animalu’ nu te pui. Mi-a zis că pe mine mereu mă doare capul și că se duce la alta dacă nu...
- Așa e, fată, ce să faci? Tre’ s-ai grijă, c-altfel pleacă bărbatu’ de lângă tine și e rău...că dacă s-a dus o dată se duce și-a doua oară...

D-l Florică nu era de acord. Și el fusese o dată la femei, mai mult așa, de curiozitate, ca să nu zică că n-a fost, dar pe urmă nu se mai dusese; cum să-și înșele el nevasta?
Între timp mai veniseră în stație doi tineri, care acum se sărutau de zor, fără să le pese de privirile celorlalți. Florică îi privi cu simpatie: „Așa da...” gândi el. „Cum mai pupam și eu fetele în tinerețe!”
Tramvaiul sosea, zguduind șinele metalice. D-l Florică se uită la ceas: exact șapte minute. Atât așteptase în stație. Avea mania aceasta de a se uita tot timpul la ceas și de a-și organiza viața în funcție de minutar. Când urcă în tramvai zări un scaun gol și se repezi la el, dar îl cedă curtenitor doamnei aceleia care povestise în stație despre soțul ei.
Noroc că nu mergea mult – vreo două-trei stații. Cinci minute și jumătate – atât făcuse pe drum. Băgă ceasul înapoi în buzunar și se opri în fața blocului în care locuia. La fereastra bucătăriei se vedea lumină. Intră în scară și chemă liftul: nu mergea nici de data aceasta. De fapt, nu mergea de trei săptămâni, dar în fiecare zi apăsa butonul roșu cu speranța că cineva îl reparase. Înjură în gând „țara de c...” în care locuia și o luă pe luă pe scări; ajunse sus frânt.
Acasă nu era decât soția. Copii aveau doi, dar erau mari – fata se măritase și era acum la casa ei, iar băiatul fusese luat la armată; mai avea trei luni și termina.
- Þi-e foame? îl întrebă soția din prag.
Ciudat, pe drum simțea că moare de foame, iar acum îi trecuse cu totul. Nu mai avea poftă de nimic.
- Sigur nu ți-e foame?
- Sigur, Maricico.
O chema Maria, dar lui îi plăcea s-o alinte cu diminutive. Păstrase obiceiul acesta din tinerețe.
- Te-am așteptat ca să-ți pun de mâncare, da’ dacă zici că nu vrei, mă duc până la Mihaela. M-a sunat să-mi zică că îi e rău.
Mihaela era sora ei, care era gravidă. Bărbatu-său era plecat în străinătate să câștige bani, iar ea stătea singură. Mai veneau pe la ea soră-sa, maică-sa și câte o vecină. Florică făcu o strâmbătură, parcă pentru a zice că așa-i trebuie, dac-a vrut bani.
Maria se îmbrăcă și ieși pe ușă.
- Ai grijă, Maricico, că s-a întunecat, îi mai strigă el, apoi se pomeni fluierând; rămăsese singur în casă.Ce putea să facă? Să se uite la televizor, așa cum făcea în fiecare seară. Nu era nimic interesant, așa că optă până la urmă pentru un talk-show politic insipid, care însă avea să-l ajute să adoarmă.
Pierduse firul discuției din emisiune, iar acum zgomotul vocilor celor care argumentau în contradictoriu nu mai constituia decât un fond pentru propriile sale gânduri.
„Ce viață de câine... să faci mereu aceleași lucruri, să vezi mereu aceleași locuri; același birou, același portar, aceeași stație de tramvai, același bloc, același lift care nu merge niciodată, aceeași nevastă care te-așteaptă acasă, aceleași emisiuni plictisitoare, același pat și dimineața o iei de la capăt.”
Viață de mașină inconștientă... D-l Florică nici nu mai știa de câți ani nu mai fusese într-un concediu cu soția, să se relaxeze și să mai schimbe peisajul. Nu-și permiteau, fiindcă o vacanță costă scump. Iar dacă stai doar două-trei zile, atunci de ce să te mai duci? Nici nu visa el în tinerețe să ajungă doar un amărât de funcționăraș; dar niciodată nu știi unde te duce viața.
I se făcuse și foame. Ce bună ar fi fost acum o fasole cu cârnați! Păcat cu nu avea voie – ținea regim. Înghiți în sec și făcu o grimasă adâncă: îl ustura în gât. Amigdalele îl dureau îngrozitor când înghițea. Ar fi vrut să-și facă un ceai, dar era prea multă osteneală.
Probabil răcise. Nu știe de unde, dar bănuia că se întâmplase de dimineață, când se dusese la serviciu și îi fusese foarte frig. De data aceasta chiar nu mai avea chef să se uite la televizor, nici să mănânce, ci doar să bage în pat la căldură. Patul era deja făcut; în fiecare seară Maria îl aștepta cu patul făcut. Își trase pijamaua pe ele, apoi se vârî în plapumă.
Gâtul îl durea însă din ce în ce mai tare. Se dădu jos din pat ca să ia o aspirină; nu aveau decât apă rece de la frigider, așa că turnă apă într-o cană și o puse pe calorifer, ca să se încălzească.
Până și respirația devenise un chin; de câte ori trăgea aer pe nas, gâtul parcă se irita și mai tare. Ah, un ceai fierbinte ce bun ar fi fost acum! sau o cană de lapte cald...
N-aveau lapte. Uitaseră s-o plătească pe femeia care-l aducea în fiecare dimineață și uite că nu mai venise. Dacă n-ar fi plecat Maricica la soră-sa... D-l Florică se gândi că el n-ar fi putut niciodată să-și părăsească nevasta gravidă și să plece în străinătate. „Mi s-ar rupe inima de grija ta” îi spunea el într-o zi Mariei, când vorbeau amândoi despre Mihaela și soțul ei.
Durerea asta de gât era ceva ciudat, ceva neașteptat. Era... o schimbare! Nu în fiecare seară când venea de la serviciu îl durea gâtul și nu în fiecare seară se culca singur și nemâncat. Se gândi până la urmă să-și pună un fular la gât și la gură, ca să nu i se mai pară aerul atât de rece. Nu găsi decât un șal lung al nevesti-sii pe care și-l înfășură în jurul gâtului; căldura îi făcea bine. Se mai încălzise și apa din cană, așa că putu să-și bea aspirina liniștit.
Stinse lumina și se vârî sub plapumă. La serviciu îi fusese foarte somn și era să pice cu capul pe dosare – aceleași dosare cu zeci de pagini pe care le clasa în fiecare zi – , iar acum nici nu putea să închidă ochii. Pipăi fularul din jurul gâtului și trase puțin de el, ca să-l mai slăbească; fiind foarte lung, capetele îi atârnau până mai jos de mijloc. D-l Florică tresări. Dacă avea să se spânzure cu fularul noaptea? dacă era sorocit ca el să moară în cea noapte, ca un nemernic, sufocat de șalul nevesti-sii?


Moartea... brr! Nu se mai gândise de mult la asta. Îi era frică de ea; copiii erau mari, el îmbătrânise, dar încă nu voia să moară. Inima încă îi mai bătea și ducea o existența – ce dacă mediocră? – dar totuși trăia, se mișca, făcea ceva. Avea un serviciu, duminica se ducea pe la fată, chiar dacă nu-l prea avea la suflet pe ginere, se mai ciondănea cu nevasta, iar se împăcau și tot așa.
Florică se gândi că toți oamenii care mor pe neașteptate n-au de unde să știe c-au să moară. În ajun nici nu visează că n-o să mai apuce ziua de mâine! Își fac planuri pentru a doua zi, își bârfesc vecinii „că iar și-au cumpărat frigider nou” (sau pat, sau șifonier, etc) și se-ntreabă „de unde are ăștia atâția bani”, se uită la televizor, se culcă și a doua zi nu se mai trezesc; nici nu știu când au murit. Și ce putea să fie moartea asta până la urmă? O liniște, o tăcere, o odihnă. N-avea de unde să știe.
Fularul încă mai era înfășurat în jurul gâtului. La noapte, cum avea un somn agitat, avea să se răsucească în pat și trăgând fără să vrea de capetele care atârnau, să se spânzure. Ei și? Ce dacă! Nu era mai bine să scape așa, dintr-o dată, de viața asta care era mereu la fel, de ziua de mâine care semăna cu cea de azi așa cum azi a semănat cu ieri? Ar fi putut să-și dea fularul jos, dar nu; nu avea rost. Dacă e să se întâmple, se va întâmpla oricum. O să înfrunte soarta cu fruntea sus.
Și într-un fel era curios; oare cum o fi să mori în somn? Și ce e dincolo? Să mori... Închise ochii, parcă scufundându-se într-un somn fără sfârșit. Un singur gând îi mai bâzâia prin colțurile minții: mâine, am să mă trezesc sau nu?
Era aproape miezul nopții și d-l Florică sforăia.


A doua zi de dimineață se trezi înainte ca ceasul să sune. Fularul zăcea, desfăcut, pe jos. Nici gâtul nu îl mai durea.
- Maricico, fă-mi cafeaua! strigă el vesel.
Se uită fericit la ceas; peste un sfert de oră trebuia să plece la serviciu.