DRAGONUL Șl PRINÞESA

I
Cu doi ani înaintea evenimentelor de la Barracas, într-o sîmbătă din luna mai 1953, un tînăr înalt și ușor încovoiat se plimba pe una din aleile parcului Lezama.
Se așeză pe o bancă, în apropiere de statuia lui Ceres și rămase acolo, fără să mai facă nimic altceva decît să se lase în voia gîndurilor. „Ca o barcă în derivă pe un lac întins, în aparență liniștit, dar tulburat de curenți din adîncime", își spuse Bruno cînd, după moartea Alejandrei, Martin îi povesti, confuz și fragmentar, unele întâmplări legate de evenimentul respectiv. Și nu numai că își spunea astfel, dar îl și înțelegea, și încă în ce fel! căci acel Martin de șaptesprezece ani îi aducea aminte de propriul lui trecut, de Bruno cel de demult, pe care îl mai întrezărea uneori prin ceața celor treizeci de ani ce trecuseră de atunci, ani îmbogățiți și pustiiți de dragoste, dezamăgiri și moarte. Cuprins de melancolie, și-1 închipuia în vechiul parc, în lumina asfințitului întîrziind pe statuile modeste, peste leii de bronz, meditativi, peste aleile acoperite de frunze măcinate de o moarte blîndă. Era la ceasul cînd încep să se audă murmure firave, cînd marile zgomote se sting, asemeni conversațiilor prea aprinse în camera unui muribund; atunci, șipotul frntînii, pașii unui om ce se îndepărtează, lăr-muiala păsărilor ce nu și-au găsit încă locul în cuib, strigătul îndepărtat al unui copil, încep să aibă o stranie gravitate. In acele clipe se petrece un eveniment misterios: se înserează. Și totul se schimbă: copacii, băncile, pensionarii care aprind un foc cu frunze uscate, sirena unui vapor pe Cheiul de Sud, ecourile îndepărtate ale orașului. E ceasul cînd totul se cufundă într-o existență mai profundă, mai enigmatică și, tot-
11
odată, mai de temut pentru ființele singuratice care în ceasul acela stau tăcute și gînditoare pe băncile din piețele și parcurile din Buenos Aires.
Martin culese de pe jos o bucată dintr-un ziar aruncat, o bucată de forma unei țări: o țară inexistentă, dar posibilă. Mașinal, citi cîteva rînduri în care era vorba de Canalul de Suez, de niște comercianți ajunși în închisoarea din Villa Devoto, de ceea ce spusese Gheorghiu la sosire. Pe cealaltă parte, pe jumătate mînjită de noroi, se vedea o fotografie: Peron vizitează teatrul Discepolo. Mai jos, un fost combatant își omora soția și alte patru persoane cu lovituri de topor.
Aruncă ziarul: „Aproape niciodată nu se întîmplă nimic", i-ar fi spus Bruno, la cîțiva ani după aceea, „nici chiar atunci cînd ciuma decimează o regiune din India". Vedea din nou fața sulemenită a mamei sale, spunînd: „te-ai născut prin-tr-o neglijență". Curajul, da, domnule, curajul îi lipsește după aceea; că de nu, ar fi sfîrșit într-o hazna.
Maicahaznă.
Cînd dintr-o dată — spuse Marti'n — am avut senzația că cineva stătea în spatele meu și mă privea.
Cîteva clipe rămase nemișcat, nemișcarea aceea plină de așteptare și de încordare ce se naște în dormitor atunci cînd, în întuneric, ți se pare că auzi un scîrțîit ciudat. Pentru că simțise de multe ori senzația aceea în ceafă, dar era numai jenantă sau dezagreabilă; pentru că (explica el) se considerase întotdeauna urît și de rîsul lumii, și se simțea jenat numai la gîn-dul că cineva l-ar studia sau l-ar privi din spate, din care pricină se așeza pe locurile din spate în tramvai și în troleibuz sau intra în sala de cinema după ce luminile s-au stins. Dar în clipa aceea simți ceva deosebit. Ceva — ezită ca și cum ar fi căutat cuvîntul potrivit —, ceva neliniștitor, ceva asemeni scîrțîitului aceluia suspect pe care-1 auzi, sau crezi că-1 auzi în adîncul nopții.
„Cineva încearcă să intre în vorbă cu mine", zise el ce gîn-dea zbuciumîndu-se.
Senzația de a se ști privit făcu, ca de obicei, să-i sporească și mai mult complexele: se vedea urît, deșirat, stîngaci. Pînă și cei șaptesprezece ani ai săi i se păreau grotești.
12
Dar nu ești așa", îi va spune cu doi ani mai tîrziu fata care în momentul acela stătea în spatele lui; o perioadă imensă — îsi spunea Bruno — pentru că nu se măsura în luni, și nici măcar în ani, ci, așa cum se întîmplă cu cei asemenea lui, prin catastrofe spirituale, prin zile pline de o singurătate absolută și de-o tristețe de nedescris; zile ce se lungesc și se deformează asemenea unor fantasme întunecate pe pereții timpului, „în nici un caz nu ești așa cum crezi", și-1 privea ca un pictor care-și studiază modelul, trăgînd nervos din veșnica ei țigară.
„Așteaptă", zicea.
„Ești ceva mai mult decît un băiat bun", zicea.
„Ești un băiat interesant și plin de profunzime, pe lîngă faptul că aparții unui gen rar întîlnit."
— Da, desigur — admitea Martin, zîmbind amar, pe cînd se gîndea „acum vezi că am dreptate" —, pentru că toate astea ți se înșiră cînd nu ești băiat bun, și toate celelalte nu contează.
„Nu ți-am spus să aștepți?!", îi răspundea ea iritată.
„Ești înalt și slab ca un portret de El Greco."
Martin mormăi.
„Dar taci odată!", continuă ea furioasă, asemenea unui savant întrerupt ori distras de la muncă în clipa cînd e pe punctul de a descoperi mult dorita formulă finală. Și trăgînd din nou cu sete din țigară, cum făcea de obicei în clipele ei de concentrare, și încruntînd tare din sprîncene, adăugă:
„Știi ce? Ca și cum ai rupe-o brusc cu asceza asta spaniolă, ți se însăilează pe chip niște buze senzuale. Și pe urmă mai ai și ochii ăștia umezi. Taci! Știu că nu-ți place deloc ce-ți spun, dar lasă-mă să termin. Cred că femeile trebuie să te găsească atrăgător, indiferent de ce crezi tu. Și trebuie să le placă și expresia ta. Un amestec de puritate, de melancolie și de senzualitate înfrînată. Dar totuși... un moment. Ai un fel de neliniște în priviri sub fruntea asta care seamănă cu un balcon exterior. Dar nu știu dacă de fapt asta e ceea ce-mi place la dumneata. Cred că e altceva... Poate faptul că la dumneata spiritul domină trupul, ca și cum ai fi întotdeauna în poziție de drepți. Ei, poate că nu tocmai a plăcea o fi cuvîntul potri-
vit, poate mă surprinzi, mă uimești, ori mă iriți, nu știu nici eu... Spiritul dominînd trupul e ca un fel de dictator auster.
E ca și cum l-ai pune pe Pius al XH-lea să supravegheze un bordel. Lasă, nu te șifona, știu că ești o ființă angelică. Și apoi, cum îți spuneam, nu știu dacă asta e ceea ce-mi place la dumneata, sau ceea ce urăsc mai mult."
Făcu un mare efort pentru a nu-și desprinde ochii de la statuie. Declarase că în clipa aceea îl năpădiseră un fel de frică și fascinație. îi era teamă să se întoarcă și în același timp îl îmboldea o dorință nebună de a o face. își aduse aminte că odată, în defileul de la Humahuaca, pe marginea Gîtlejului Diavolului, pe cînd contempla abisul negru de la picioarele lui, o forță irezistibilă îl împinsese pe neașteptate să sară peste prăpastie. în clipa aceea i se întîmplase ceva asemănător: era ca și cum s-ar fi simțit împins să sară peste o genune întunecată „către celălalt mal al existenței sale". Și atunci, forța aceea inconștientă dar irezistibilă îl făcu să-și întoarcă puțin capul.
Abia o zări și își și îndepărtă privirea de la ea, ațintindu-și din nou ochii asupra statuii. Se temea de oameni: i se păreau imprevizibili, dar mai ales perverși și josnici. Statuile, în schimb, îl făceau să simtă o fericire calmă, aparțineau unei lumi ordonate, frumoase și limpezi.
Dar îi era cu neputință să vadă statuia: îi stăruia în minte imaginea fugară a necunoscutei, pata albastră a rochiei ei, părul negru lins și lung, paloarea feței, privirea îndreptată spre el. Erau doar niște tușe fugare, ca într-o schiță făcută la repezeală de un pictor, fără nici un detaliu care să indice vreo vîrstă anume sau vreun tip determinat. Dar știa — accentua cuvîn-tul — că ceva foarte important se întîmplase în viața lui: nu atît prin ceea ce văzuse, cît prin mesajul pătrunzător pe care îl primise în tăcere.
— Dumneata, Bruno, mi-ai spus adesea că aproape niciodată nu se întîmplă nimic. Cineva trece prin strîmtoarea Dar-danele, un domn oarecare își asumă responsabilitatea de a fi președinte al Austriei, ciuma decimează o regiune din India, și pentru tine însuți nimic din toate astea nu are vreo importanță. Chiar dumneata mi-ai spus că e groaznic, dar adevărat, în schimb, în clipa aceea am avut senzația netă că se întîmplase ceva. Ceva menit să-mi schimbe cursul vieții.
14
Nu putea spune cîtă vreme trecuse, dar după un răstimp ce îi păru îndelungat simțise că fata se ridică și pleacă. Atunci, pe cînd se îndepărta, o privise: era înaltă, avea o carte în mîna stîngă și un fel de mers nervos și energic. Fără să-și dea seama, Martin se ridicase și o pornise în aceeași direcție. Dar, conștient dintr-o dată de ceea ce făcea, închipuindu-și că ea ar putea întoarce capul și să vadă că o urmărește, se opri temător. Si o văzu îndepărtîndu-se, pe strada Brasil, către Balcarce.
Curînd dispăru din raza vederii lui.
Se întoarse încet la bancă și se așeză.
— Dar — îi spuse el — deja nu mai eram același om. Și nici n-o să mai pot fi vreodată.
II
Trecuseră cîteva zile agitate. Pentru că știa că o va revedea, era sigur că ea va reveni în același loc.
în tot timpul ăsta nu făcu altceva decît să se gîndească la fata necunoscută și în fiecare seară se așeza pe banca aceea, cu același amestec de teamă și de speranță.
Pînă într-o zi cînd, crezînd că totul fusese o nerozie, se hotărî să meargă la Boca în loc de a se mai așeza încă o dată, ca un caraghios, pe banca din parcul Lezama. Era deja pe strada Amiralul Brown, cînd începu să se îndrepte din nou către locul obișnuit; mai întîi încet și parcă nehotărît, timid; apoi din ce în ce mai grăbit, terminînd prin a alerga, ca și cum ar fi putut întîrzia la o întîlnire fixată de mai înainte.
Da, era acolo. O văzu de departe îndreptîndu-se spre el.
Fata se apropie, și cînd fu alături de el, îi spuse:
— Te așteptam.
Martin simți că i se moaie picioarele.
— Pe mine? — se miră el, înroșindu-se.
Nu îndrăznea s-o privească, dar își putu da seama că era îmbrăcată cu un pulover negru, cu guler înalt și cu o fustă tot neagră sau poate de un albastru foarte închis (nu putea preciza, și de fapt nu avea nici o importanță). I se părea că avea ochii negri.
Ochi negri? — comentă Bruno.
15
Nu, era limpede: i se păruse. Și cînd o văzu pentru a doua oară, își dădu seama cu uimire că ochii ei erau de un verde închis. Poate că prima impresie se datora faptului că era cam întuneric, sau faptului că timiditatea îl împiedica s-o privească în față, sau și mai probabil, ambelor motive deodată. Tot la a doua întîlnire își putu da seama că părul acela lung și lins, pe care îl credea atît de negru, avea în realitate reflexe roșietice. Mai tîrziu îi completă portretul: avea buzele groase și gura mare, chiar foarte mare, cu niște cute îndreptate în jos, la colțuri, exprimînd parcă amărăciune și dispreț.
„Să-mi explice mie cum arată Alejandra, își spuse Bruno, ce trăsături are și cum îi sînt cutele din colțul gurii." Și se gîn-di că tocmai acele cute disprețuitoare și o anume strălucire tenebroasă a ochilor deosebea fața Alejandrei de a Georginei, pe care o iubise cu adevărat. Căci acum înțelegea. Pe ea o iubise de fapt, deoarece în momentul cînd își închipuise că s-a îndrăgostit de Alejandra, o căuta în realitate pe mama ei, asemeni călugărilor de demult, care încercau să descifreze textul inițial sub zugrăveala nouă, sub cuvintele șterse și înlocuite. Și această prostie fusese cauza unor triste neînțelegeri cu Alejandra, încercînd uneori o senzație asemeni aceleia pe care ai putea s-o simți în clipa cînd, ajuns după mulți ani de absență în casa din copilărie, ai încerca să deschizi o ușă pe întuneric și ai da peste un perete. E limpede că fața ei era aproape la fel ca a Georginei: avea același păr negru cu reflexe roșietice, aceiași ochi gri-verzui, aceeași gură mare, aceiași pomeți mongoloizi, aceeași piele mată și palidă. Dar acel „aproape" era atroce, cu atît mai mult cu cît era subtil și imperceptibil, fiindcă în felul acesta înșelăciunea era mai adîncă și mai dureroasă. Pentru că — se gîndea el — oasele și carnea nu sînt de ajuns pentru a alcătui o figură, și de aceea, fața e infinit mai puțin fizică decît trupul: ea se definește prin privire, prin rictusul gurii, prin cute, prin toate mijloacele prin care sufletul se dezvăluie prin intermediul cărnii. De aceea, în clipa cînd cineva moare, trupul i se transformă dintr-o dată în ceva deosebit, atît de deosebit încît putem spune că „parcă nu ar fi aceeași persoană", deși e plămădit din materia și din oasele din care fusese plămădit și cu o secundă înainte de clipa misterioasă în care sufletul părăsește trupul și acesta rămîne la fel
16
de mort ca o casă din care pleacă pentru totdeauna ființele care locuiau în ea și, mai ales, care s-au iubit și au suferit în ea Căci nici pereții, nici acoperișul, nici numărul etajelor nu deosebesc o casă de alta, ci ființele care o însuflețesc cu conversațiile lor, cu rîsetele, cu iubirile și urile lor; ființe care îmbibă casa cu ceva imaterial dar adînc, cu ceva tot atît de puțin material ca zîmbetul pe un chip, deși transpare din obiecte fizice, cum sînt covoarele, cărțile sau culorile. Dar tablourile pe care le vedem pe pereți, culoarea în care au fost vopsite ușile și ferestrele, modelul de pe covoare, florile întîlnite în camere, discurile și cărțile, chiar dacă sînt obiecte materiale (căci și buzele și sprîncenele sînt corporale), sînt, fără îndoială, manifestări ale sufletului; deoarece sufletul nu se poate arăta privirii noastre decît prin mijlocirea materiei și asta e o slăbiciune a sufletului, dar și o curioasă subtilitate.
— Cum? cum? — întrebă Bruno.
„Am venit să te văd", povesti Martin că îi spusese Ale-jandra.
Se așeză pe iarbă. Și se pare că Martin făcuse o mutră foarte mirată pentru că fata adăugă:
— Nu crezi în telepatie? M-ar mira, pentru că pari exact tipul care crede. Data trecută, cînd te-am văzut pe bancă, eram sigură că o să întorci capul. Și n-a fost așa? Vezi, și acum eram sigură că o să-ți aduci aminte de mine.
Martin nu spuse nimic. Și de cîte ori se va repeta aceeași scenă: ea ghicindu-i gîndurile și el ascultînd-o în tăcere! Avea senzația exactă că o cunoaște, senzația aceea de a fi cunoscut pe cineva într-o viață anterioară, senzație care e față de realitate cum sînt visele față de starea de veghe. Și avea să treacă multă vreme pînă cînd să înțeleagă de ce Alejandra îi părea vag cunoscută și atunci Bruno zîmbi iar pentru el însuși.
Martin o privi uluit: părul negru în contrast cu pielea mată Și palidă, trupul înalt și colțuros; avea în ea ceva ce-ți aducea aminte de modelele din revistele de modă, dar, în același timp, emana o asprime și o profunzime neîntîlnite de obicei la asemenea femei. Rar, aproape niciodată, vedeai o trăsătură îndulcită, una din acele trăsături pe care le socotim tipic feminine Și mai ales materne. Avea un zîmbet aspru și sarcastic, un rîs violent, cum violente îi erau mișcările și caracterul în general:
17
„Mi-a fost greu să învăț să rîd — îi spuse într-o zi —, dar nu rîd niciodată din adîncul inimii".
— Dar — adăugă Martin privind spre Bruno, cu voluptatea încercată de îndrăgostiți cînd vor să-i facă pe alții să recunoască însușirile ființei iubite —, nu-i așa că bărbații și chiar femeile întorceau capul după ea?
Și cînd îl aproba, zîmbind în sinea lui în fața acelui orgoliu nevinovat, Bruno se gîndea că așa era într-adevăr, că oriunde și oricînd ar fi apărut, Alejandra stîrnea atenția bărbaților și chiar a femeilor. Deși din motive diferite, pentru că pe femei nu le putea suferi, le ura, susținea că sînt o specie demnă de dispreț și că numai cu unii bărbați puteai menține prietenia; și femeile, la rîndul lor, o urau la fel de mult și din motive exact contrare, lucru ce nu trezea în Alejandra decît cea mai disprețuitoare indiferență. Deși fără îndoială că o urau, nu fără a înceta să admire în secret chipul acela pe care Martin îl numea exotic, dar care de fapt era un tip paradoxal de argen-tiniancă, pentru că tipul respectiv e frecvent în țările Americii de Sud, fiind un amestec de trăsături de rasă albă, cu pomeții și ochii de mongoli ai indienilor. Și ochii aceia adînci, neliniștiți, gura mare și disprețuitoare, amestecul acela de pasiuni și sentimente contradictorii pe care îl puteai bănui în trăsăturile ei (neliniște și plictiseală, violență și un fel de abandon, senzualitate aproape feroce și un fel de scîrbă pentru ceva nedefinit și adînc), totul făcea ca ea să aibă o fizionomie pe care nu o puteai uita.
Martin recunoscu și el că deși nu se petrecuse nimic între ei, deși vorbise cu ea doar o singură dată, și despre fleacuri, nu ar mai fi putut să-i uite chipul toată viața. Iar Bruno se gîndi că era adevărat, căci era frumoasă, dar ceva mai mult decît atît. Sau, mai bine zis, nu puteai fi sigur că era frumoasă. Era vorba de altceva. Și cînd mergeai alături de ea, îți dădeai seama că atrăgea foarte mult bărbații. Avea un anume aer distrat și concentrat în același timp, ca și cum ar fi fost cufundată în gînduri sau ar fi privit în ea însăși, și e sigur că oricine ar fi întîlnit-o s-ar fi întrebat: cine e femeia asta, ce caută, la ce se gîndește?
Acea primă întîlnire fu decisivă pentru Martin. Pînă arunci femeile fuseseră pentru el ori ființe pure, virgine și eroice, ca
18
în legende, ori ființe superficiale și frivole, clevetitoare și josnice, egolatre și șarlatane, perfide și materialiste („ca mai-că-sa", îi ghici Bruno gîndul). Și, dintr-o dată, întâlnea o femeie ce nu intra în nici unul din tiparele cunoscute, tipare pe care pînă atunci el le crezuse unice. Noutatea asta 1-a frămîntat multă vreme, era surprins de femeia asta care, pe de o parte, părea să aibă unele din virtuțile modelului eroic ce-1 pasionase atît de mult în timpul lecturilor din adolescență și, pe de altă parte, emana o senzualitate proprie, credea el, a unei clase pe care o detesta. Și nici măcar acum, după moartea Alejandrei, si după ce avusese cu ea o relație atît de intensă, nu izbutea să dezlege această mare enigmă. Se întreba adesea ce-ar fi făcut la a doua întîlnire, dacă ar fi ghicit că ea era așa cum au arătat-o mai pe urmă evenimentele. Ar fi fugit oare? Bruno îl privi în tăcere. „Chiar, ce-ar fi făcut?" Martin îl privi la rîndul lui, cu o atenție concentrată, și după un răstimp, spuse:
— Am suferit atîta alături de ea, încît de multe ori am fost gata să mă sinucid.
„Și, totuși, chiar dacă aș fi știut dinainte ce o să mi se în-tîmple, aș fi alergat spre ea."
„Te cred", se gîndi Bruno. „Și care alt bărbat, tînăr sau în toată firea, prost sau deștept, n-ar fi făcut la fel?"
— Mă fascina — adăugă Martin — ca o prăpastie întunecată și, dacă mă aducea în pragul disperării, era tocmai pentru că o iubeam și pentru că aveam nevoie de ea. Cum ne-ar putea aduce în pragul disperării cineva care ne este indiferent?
Stătu gînditor o vreme și apoi se întoarse la veșnica lui obsesie: se încăpățîna să-și aducă aminte (ori încerca s-o facă) momentele petrecute cu ea, asemenea îndrăgostiților ce recitesc vechea scrisoare de dragoste păstrată lîngă inimă, chiar dacă ființa care a scris-o s-a îndepărtat pentru totdeauna; și, la fel ca în scrisoare, amintirile se scorojeau îmbătrînind, fraze întregi se pierdeau în cutele sufletului, cerneala se veștejea mcet-mcet și, odată cu ea, cuvintele frumoase și magice din care se năștea vraja. Și atunci trebuia să-și forțeze memoria
a fel cu cei ce-și chinuie vederea, apropiind mai mult de ochi nrrtia zdrențuită și îngălbenită de vreme. Da, da: ea îl între-
ase pe unde stătea, în vreme ce smulsese o buruiană si înce-
19
puse să-i ronțăie tulpina (de asta își aducea aminte limpede). Și apoi îl întrebase cu cine locuia. Cvi tata, îi răspunsese el. Iar după o clipă de nehotărîre, adăugă că mai era și mai-că-sa. „Și ce face taică-tău?" îl întrebă atunci Alejandra, întrebare la care el nu răspunse imediat, însă pînă la urmă zise că era pictor. Dar cînd rostise cuvîntul „pictor", vocea îi fusese nesigură, oarecum fragilă, și se temuse că vocea lui o să-i atragă atenția, la fel ca mersul cuiva pe un acoperiș de sticlă. Și cum Alejandra se întoarse spre el și-1 privi, era limpede că ceva deosebit răzbătuse din cuvîntul acela.
— Ai roșit — observă ea.
— Eu? — întrebă Martin.
Și așa cum se întîmplă totdeauna în asemenea situații, se înroși și mai tare.
— Dar ce-i cu tine? — insistă ea, încetînd să mai ronțăie.
— Nimic, ce să fie?
Se făcu un moment de tăcere, după care Alejandra se lungi iar pe iarbă, cu fața în sus, continuînd să ronțăie din tulpină. Iar Martin, în timp ce urmărea cu privirea cum se încăierau două rotocoale de puf, se gîndea că el nu avea de ce să se rușineze de eșecul tatălui său.
Sirena unui vas se auzi dinspre Chei, și Martin se gîndi că era Coral Sea, Mas Marqnesas. Dar spuse:
— Alejandra e un nume rar.
— Și maică-ta ce face? — continuă ea cu întrebările. Martin se așeză și începu să smulgă niște fire de iarbă. Dădu
peste o pietricică și părea că încearcă să vadă de ce natură e, ca un geolog.
— N-ai auzit ce te-am întrebat?
— Ba da.
— Te-am întrebat de maică-ta.
— Maică-mea — răspunse Martin cu voce joasă — mai-că-mea e o hazna.
Alejandra se ridică pe jumătate, sprijinindu-se într-un cot și privindu-1 cu atenție. Martin, fără să-și ia privirile de la pietricică, tăcea, cu maxilarele încleștate, repetînd în sinea lui hazna, maicahazna. într-un tîrziu adăugă:
— Am fost întotdeauna o povară. De cînd m-am născut.
20
Se simțea ca și cum cineva i-ar fi injectat în suflet miasme veninoase, o putoare injectată la mii de atmosfere. Din an în an tot mai plin de amar, sufletul i se dilata în mod primejdios amenințînd în fiecare clipă să lase porcăria să țîșnească prin crăpături.
__Toată ziua bună ziua o auzi țipînd: de ce n-oi fi băgat
de seamă!
Era ca și cum toată josnicia maică-sii s-ar fi strîns în sufletul lui, gata să țîșnească, se gîndea el, pe cînd Alejandra îl privea lungită pe o parte. Și vorbe ca foetus, buric, alifii, pîntece, avort i se învălmășeau în minte, ca niște scursori lipicioase și puturoase deasupra unor ape stătute și putrede. Și atunci, ca și cum ar fi vorbit cu sine însuși, povesti mai departe că multă vreme crezuse că nu-1 alăptase din pricină că nu avusese lapte, pînă cînd, într-o zi, maică-sa urlă că nu-1 alăptase ca să nu se deformeze, și-i mai explicase că făcuse tot ce se putea ca să avorteze, în afară de chiuretaj, pentru că ura suferința, tot atît pe cît îi plăcea să ronțăie bomboane și caramele, să citească reviste sau să asculte muzică ușoară. Ba chiar susținea că-i place muzica serioasă, valsurile vieneze și prințul Kalender. Că, din nefericire, nu se mai putuse face nimic. Așa că-și putea închipui cu cîtă bucurie îl văzuse venind pe lume după ce se căznise luni de zile să scape de el, sărind coarda ca boxerii și izbindu-se cu pumnii în burtă, din care cauză (îi explica maică-sa țipînd) ieșise pe jumătate pocit, și era o minune că nu-1 lepădase la hazna.
Tăcu, se mai uită o dată la pietricică, și apoi o aruncă departe de el.
^ — Se vede că de aia — adăugă el — totdeauna cînd mă gmdesc la ea îmi vine în minte cuvîntul hazna.
Și rîse din nou cu rîsul acela ciudat.
Alejandra se uita la el, uimită că-i mai venea să rîdă. Dar vazîndu-i lacrimile, înțelese desigur că, de fapt, ceea ce auzise ea nu era rîs, ci (cum susținea Bruno) sunetul acela straniu scos de unele ființe în momente cu totul neobișnuite și pe care, Ui lipsă de ceva mai potrivit, te căznești să-1 botezi rîs sau puns: pentru ca izvorăște dintr-un amestec monstruos de Iu-
cruri destul de dureroase pentru a stîrni plînsul (și încă un plîns de nealinat) și din întîmplări destul de grotești pentru a dori să se schimbe în rîs. Se ajunge astfel la ceva hibrid și groaznic, poate la cea mai îngrozitoare manifestare de care este în stare o ființă omenească; și poate și cea mai greu de alinat din pricina amestecului complicat care îi dă naștere. De multe ori încerci în fața acestei manifestări sentimente contradictorii, ca în fața unor cocoșați sau schilozi. Pe umerii lui de copil, durerile se îngrămădiseră unele peste altele, ca o povară mereu mai mare și peste puterile lui (și grotescă, în același timp), astfel că simțea că trebuie să se miște cu grijă, pășind întotdeauna ca un echilibrist nevoit să treacă peste o prăpastie mergînd pe sîrmă, dar purtînd o greutate scîrboasă și urît mirositoare, ca și cum ar fi cărat enorme poveri de gunoi și excremente, maimuțoi gălăgioși, mici paiațe care țipau și nu mai stăteau locului și care, pe cînd el se căznea să treacă prăpastia fără să cadă, prăpastia neagră a existenței lui, îi dădeau cu tifla și stîrneau acolo sus, peste poverile de gunoaie și excremente, o infernală hărmălaie de insulte și sarcasme. Era un spectacol care (după părerea lui), avea menirea să stîrneas-că în spectatori un amestec de tristețe și de enormă, monstruoasă veselie, atît era de tragicomică; de aceea socotea că nu avea dreptul de a se lăsa numai în voia plînsului, nici chiar în fața unei ființe ca Alejandra, o ființă pe care i se părea că o așteptase un secol, și socotea că are datoria, datoria aproape profesională a unui clovn căruia i s-a întîmplat cea mai mare nenorocire, de a converti plînsul acela într-o strîmbă-tură hazlie. Totuși, pe măsură ce se spovedea Alejandrei prin acele cîteva cuvinte-cheie, simțise ca un fel de eliberare și pentru o clipă crezu că strîmbătura lui de rîs putea în sfîrșit să se transforme într-un plîns nestăpînit, convulsiv și duios în același timp; prăbușindu-se asupra ei de parcă ar fi izbutit, în sfîrșit, să treacă prăpastia. Și, Doamne Dumnezeule, așa ar fi făcut, așa ar fi vrut să facă, dar n-o făcu: își lăsă doar capul în piept, întorcîndu-se ca să nu i se vadă lacrimile.
22
UI
Dar, cîțiva ani mai tîrziu, pe cînd vorbea cu Bruno despre întîlnirea aceea, Martin nu-și mai amintea decît fraze răzlețe, cîte o expresie, cîte o mîngîiere, sirena melancolică a acelui vapor necunoscut: erau ca niște fragmente de columnă si dacă îi rămăsese vreuna în memorie, poate din pricina uimirii ce i-o produsese, era o frază pe care ea i-o spusese atunci, privindu-1 cu atenție:
__Tu și cu mine avem ceva comun, ceva foarte important.
Cuvinte pe care Martin le ascultase cu uimire, pentru că, se întreba, ce ar fi putut avea el în comun cu ființa aceea minunată?
într-un tîrziu, Alejandra îi spuse că trebuia să plece, dar că odată, cu alt prilej, o să-i povestească multe lucruri și — ceea ce lui Martin i se păru și mai ciudat — că avea nevoie să i le povestească.
Cînd se despărțiră, îl mai privi o dată, ca și cum ea ar fi fost un medic iar el pacientul, adăugind cîteva cuvinte pe care Martin n-avea să le uite niciodată:
— Deși, dacă mă gîndesc bine, n-ar trebui să te mai văd niciodată. Dar am să te văd, pentru că am nevoie de tine.
înnebunea numai la gîndul că s-ar fi putut să nu se mai întîlnească niciodată cu fata aceea. Ce-i păsa lui de motivele care o puteau face pe Alejandra să nu mai vrea să-1 vadă? El voia s-o vadă.
— Oricînd, oricînd — spuse el cu patimă. Ea zîmbi și-i răspunse:
— Da, pentru că ești cum ești, trebuie să te văd.
Și Bruno se gîndi că lui Martin i-ar trebui probabil încă mulți ani pentru a înțelege sensul ascuns al vorbelor ei. Și se mai gîndea că dacă pe vremea aceea ar fi fost mai matur și ar fi avut mai multă experiență, l-ar fi mirat să audă asemenea vorbe din gura unei fete de optsprezece ani. Dar, de asemenea, foarte curînd i s-ar fi părut normale, pentru că ea se născuse matură sau se maturizase încă din copilărie, cel pu-Pn intr-un anumit sens; pentru că în alte privințe îți făcea im-Presia că nu se va maturiza niciodată: era ca și cum o puștoai-
' mdrăgind încă jocul cu păpușile, ar fi fost în același timp
23
în stare să judece cu o înfricoșătoare înțelepciune de bătrîn; era ca și cum evenimente îngrozitoare i-ar fi dat brînci spre maturitate și apoi spre moarte fără să aibă vreme să uite de tot copilăria și adolescența.
Pe cînd se despărțeau, după ce făcuse cîțiva pași, își aduse aminte că nu își dăduseră mtîlnire. Se întorsese și alergă după ea să-i spună:
— Nu-ți face griji — îl liniști ea. De-acum am să știu întotdeauna cum să dau de tine.
Fără să se gîndească la vorbele acelea de necrezut, și fără a îndrăzni să insiste, Martin făcu cale întoarsă.
IV
După întîmirea aceea așteptă zi după zi s-o vadă din nou în parc. Apoi săptămînă după săptămînă. Și, în sfîr-șit, de astă dată fără speranță, luni în șir. Ce i se întîmplase? De ce nu venea? S-o fi îmbolnăvit? Nici măcar nu știa cum o cheamă. Parcă ar fi înghițit-o pămîntul. De mii de ori își reproșa neghiobia de a nu-i fi cerut să-i spună măcar numele întreg. Nu știa nimic despre ea. Era de necrezut cît de bleg se arătase. Ajunsese chiar să creadă că totul fusese o halucinație sau un vis. Oare nu adormise de mai multe ori pe banca din parcul Lezama? Poate că visase toate acele lucruri, dar cu atî-ta forță, încît pe urmă i se păruseră trăite aievea. înlătură însă ideea asta, gîndindu-se că se întîlniseră de două ori. Apoi ajunse iarăși la concluzia că asta nu însemna că n-ar fi putut fi vorba de un vis, doar în cursul aceluiași vis putuse visa că o în-tîlnise de două ori. Nu avea nici un obiect de-al ei care i-ar fi îngăduit să iasă din încurcătură, dar pînă la urmă se convinse că totul se întîmplase aievea, și că pur și simplu ceea ce se întîmpla dovedea că era într-adevăr imbecilul care se crezuse întotdeauna.
La început suferi mult, gîndindu-se la ea zi și noapte. încercă să-i deseneze figura, dar ieși ceva neclar, întrucît în cursul celor două întîlniri nu îndrăznise decît rareori s-o privească în față; de aceea, schițele îi rămîneau neclare și fără viață, se-mănînd cu multe din desenele lui de mai demult, pline de
24
ele fecioare ideale și legendare cu care trăise în suflet. Dar Aesi desenele lui erau insipide și neclare, amintirea întîlnirii
ea era vie și avea senzația că fusese alături de cineva foarte puternic, cu trăsături foarte distincte, nefericit și singuratic ca el. Totuși, chipul ei se pierdea într-o ceață subțire. Și era
si cum, în timpul unei ședințe de spiritism, o materializare difuză și fantomatică ar fi ciocănit dintr-o dată, deslușit, în
masă.
Cînd era tocmai pe punctul de a pierde orice speranță, își aducea aminte de cele două sau trei fraze-cheie pe care le rostise ea în timpul întîlnirii: „Cred că n-ar trebui să te mai văd niciodată. Dar am să te revăd, pentru că am nevoie de tine." Si, mai pe urmă: „Nu-ți face griji. De acum înainte o să știu totdeauna cum să dau de tine."
Erau fraze — se gîndea Bruno — pe care Martin le înțelegea numai într-o lumină favorabilă, socotindu-le izvorul unei fericiri de nedescris, cel puțin pe vremea aceea, fără să-și dea seama de tot egoismul lor.
Și apoi e clar — povestea Martin ce gîndea pe vremea aceea — ea era o ființă deosebită și de ce adică o fată ca ea ar trebui să-1 vadă pe el a doua zi sau săptămîna următoare? De ce adică n-ar fi putut trece săptămîni și chiar luni fără ca ea să simtă nevoia să-1 vadă? Gîndurile astea îl făceau să se mai învioreze. Dar pe urmă, în clipele de descurajare, își spunea. „N-am s-o mai văd niciodată. A murit, poate chiar s-a sinucis, pentru că părea disperată și neliniștită." își aducea aminte atunci de propriile lui gînduri de sinucidere. De ce Alejan-dra n-ar fi trecut prin ceva asemănător? Oare nu-i spusese tocmai că aveau trăsături comune, că exista ceva adînc care-i făcea să semene? Oare cînd vorbea de asemănare nu se gîn-dise la obsesia asta a sinuciderii? Dar, reflectînd, ajungea la concluzia că dacă ar fi vrut să se omoare, ar fi venit să-1 caute înainte de a trece la fapte, și i se părea de neconceput ca ea să-1 fi înșelat în privința asta.
v-ite zile pustii se scurseră pe banca aceea din parc! Trecu
oata toamna și veni iarna. Se sfîrși iarna, începu primăvara
(apărea cîteva clipe, friguroasă și grăbită, ca oricine care se
„ra doar cît să vadă cum merg lucrurile, iar apoi, cu din ce
m ce mai multă stăruință și de fiecare dată pentru mai mult
timp) și încetul cu încetul seva porni să circule cu mai mare căldură și energie prin copaci iar frunzele începură să înmugurească; pînă cînd, în cîteva săptămîni, ultimele rămășițe ale iernii se retraseră din parcul Lezama înspre alte îndepărtate ținuturi ale lumii.
Veniră apoi primele călduri ale lui decembrie. Copacii jaca-randă1 se colorară în violet iar crengile de tipa2 se încărcară de flori portocalii.
Și pe urmă aceste flori porniră să se veștejească și să cadă, frunzele începură să ruginească, măturîndu-le primele vîn-turi ale toamnei. Iar atunci — spuse Martin — își pierdu definitiv speranța că o va mai vedea vreodată.
V
„Speranța" de a o vedea din nou (se gîndi Bruno cu melancolică ironie). Și mai apoi își spuse: nu cumva vor fi fiind toate speranțele oamenilor la fel de grotești ca aceasta? Fiindcă, dată fiind natura lumii, ne punem speranța în împrejurări care, de îndată ce au loc, nu ne aduc decît frustrare și amărăciune; motiv pentru care pesimiștii se recrutează dintre foștii plini de speranță, întrucît pentru a avea o viziune neagră asupra lumii trebuie ca mai înainte să fi crezut în ea și în posibilitățile ei. Și încă mai ciudat și mai paradoxal e faptul că pesimiștii, o dată ce au rămas deziluzionați, nu sînt în mod constant și sistematic disperați, ci, într-un anume fel, par ori-cînd dispuși să-și reînnoiască speranța, cu toate că se ascund sub învelișul de mîhniți universali, în virtutea unei anume pudori metafizice; de parcă pesimismul, pentru a se menține puternic și mereu viguros, ar avea nevoie, din cînd în cînd, de un nou impuls, declanșat de o nouă și brutală deziluzie. Și chiar și Martin (se gîndea, văzîndu-1 acolo, înaintea lui), chiar și Martin, pesimist din fașă, ca orice ființă extrem de
1 în sp. jacarandâ, arbore tipic Americii tropicale, cu flori albastre, cultivat în parcuri și grădini (n.t.).
In sp. tipa, arbore sud-american, cu înălțimea de aproximativ douăzeci de metri, avînd flori galbene și fructe cu semințe negre (n.t.).
26
ră si pregătită să aștepte Lucruri Mari de la oameni în sperai si de la Omenire în general, nu încercase să se sinucidă din cauza maică-sii, cloaca aia? Nu arăta lucrul acesta, oare, & așteptase altceva, fără îndoială ceva minunat de la această femeie? însă (iar faptul acesta era încă mai uluitor) nu își recăpătase, după un dezastru atît de mare, încrederea în femei, cînd s-a întîlnit cu Alejandra?
Aici ajunsese acest unic însingurat, și el unul printre alții atît de numeroși din orașul acesta de însingurați. Fiindcă Bue-nos Aires era un oraș în care se prăseau repede, așa cum de altfel se întîmpla în toate uriașele și înspăimîntătoarele babilonii.
Se poate întîmpla însă (se gîndi) ca la prima vedere să nu-i observi, și asta, fie datorită faptului că măcar o bună parte din ei la prima vedere nu par că sînt, fie că, în multe cazuri, nu vor să pară. Sau altfel, datorită faptului că o mulțime de oameni ce pretind că sînt, sporesc și mai mult confuzia în această problemă, f ăcîndu-ne să credem în cele din urmă că nu există însingurați adevărați.
Fiindcă, evident că dacă un om nu are picioare sau nu are amîndouă mîinile, știm cu toții, sau credem că știm, că omul acesta e un neputincios. Și în aceeași clipă acest om începe să fie mai puțin neputincios, deoarece l-am observat și suferim pentru el, îi cumpărăm pieptănașe inutile și fotografii în culori cu Carlitos Gardel. Iar atunci, acest mutilat care nu are picioare sau mîinile amîndouă încetează de a mai fi parțial sau total categoria de însingurat total la care ne gîndim, așa incit ajungem să ne încerce numaidecît un nelămurit sentiment de ciudă, poate din pricina nenumăraților absolut însingurați care, tot în aceeași clipă (neavînd îndrăzneala sau siguranța și nici spiritul de agresiune al celor adevărați, cu pieptănașe și portrete în culori) își îndură tăcuți și cu demnitate supremă soarta de autentici nenorociți.
1 recum oamenii tăcuți și singuratici care nu cer nimănui nimic și care nu vorbesc cu nimeni, șezînd gînditori pe băn-C1 e din marile piețe și parcuri ale orașului: unii, bătrîni (cei
ai mulți în mod evident neputincioși, așa încît e cazul să ne Preocupe mai puțin și tot din aceleași motive ca și vînzătorii
Pieptănașe), bătrînii cu bastoane de pensionari care văd
lumea trecînd ca o amintire, bătrînii care meditează iar în felul lor poate că își pun din nou marile probleme pe care si le-au pus gînditorii importanți în legătură cu sensul general al existenței, cauzele și sensurile tuturor lucrurilor: a căsătoriilor, copiilor, vaselor de război, luptelor politice, banilor, regilor și curselor de cai sau de automobile; acești bătrîni care privesc vag sau par că privesc porumbeii ciugulind bobite de ovăz sau de porumb sau neobositele vrăbii, sau, în general, feluritele tipuri de păsări ce descind în piață sau trăiesc în copacii marilor parcuri. In virtutea unui cunoscut atribut pe care îl are universul, de independență și superpoziție: astfel că, în vreme ce bancherul își propune să realizeze cea mai formidabilă operație în valută forte ce s-a făcut vreodată în Rio de la Plata (distrugînd în tăcere Consorțiul X sau temuta Societate Anonimă Y), o pasăre mititică, la depărtare de o sută de pași de Puternica Oficină, umblă țopăind pe gazonul Parcului Columb, în căutarea unui fir de pai pentru cuibul ei, a unei bobite rătăcite de grîu sau de ovăz, a unui viermișor bun de mîncat pentru ea sau pentru puișorii ei; în vreme ce, în alt strat încă mai mărunt și într-un fel mai străin de toate (nu de Măritul Bancher ci de bastonul prizărit al pensionarului), vietăți mai minuscule, mai anonime și tainice, duc o viață independentă și uneori chiar extrem de activă: viermi, furnici (nu numai cele mari și negre, ci și cele iniei roșcate și chiar și altele mai mititele care aproape că nu se văd) și o sumedenie de alte gîngărrii, mai mărunte, de felurite culori și cu obișnuințe de tot felul. Toate aceste vietăți trăiesc în lumi diferite, departe unele de altele, exceptînd cazurile Marilor Catastrofe, cînd Oamenii, înarmați cu Aparate fumigante și Fărașe, pornesc Lupta împotriva Furnicilor (luptă, în treacăt fie zis, absolut inutilă, dat fiind că întotdeauna se încheie cu victoria furnicilor), sau cînd Bancherii își dezlănțuie Războaiele lor pentru Petrol; astfel îneît, nenumăratele Gîngănii, care pînă în clipa de față trăiau pe întinsele cîmpuri sau în tihnitele sublunii ale parcurilor, sînt nimicite cu bombe și gaze; pe cîtă vreme altele, mai norocoase, din rasele nesmintit învingătoare ale Viermilor, dau de chilipir și prosperă cu nemaipomenită iuțeală, în timp ce sus, deasupra lor, Furnizorii și Fabricanți de Armament înfloresc.
Dar e miraculos, deși mai puțin în vremuri de schimbare " de confuzie, cum atîtea specii de vietăți pot să se nască, să
dezvolte și să moară, fără să se cunoască, fără să se urască
u sa se prețuiască, în aceleași ținuturi din univers; aidoma nenumăratelor mesaje telefonice care, după cum se spune, not fi trimise printr-un singur cablu fără să se amestece sau să se deranjeze, mulțumită unor mecanisme ingenioase. Așa că (se gîndea Bruno) avem în primul rînd oamenii ce stau gîn-ditori în piețe și parcuri. Unii se uită în pămînt, fiind absorbiți minute sau chiar ceasuri în șir de numeroasele și anonimele activități ale animăluțelor deja menționate: cercetînd furnicile, analizînd diferitele specii, calculînd ce poveri sînt în stare să transporte, în ce fel colaborează cîte două sau cîte trei între ele pentru muncile mai anevoioase etc. Adeseori, luînd un bețigaș, o rămurică uscată din cele care se găsesc cu ușurință pe jos prin parcuri, oamenii aceștia se distrează abătînd furnicile din drumurile lor istovitoare, izbutesc să o facă pe cîte una mai amețită să se urce pe bețigaș iar apoi să fugă pînă în vîrful lui unde, după niște mici acrobații făcute cu băgare de seamă, se întoarce înapoi și aleargă pînă la capătul opus; și tot așa, făcînd de pomană o mulțime de drumuri, dus și întors, pînă cînd omul singuratic se satură și, din milă sau, de cele mai multe ori din plictiseală, lasă bețiga-șul jos, prilej cu care funica se grăbește să-și caute tovarășele, poartă o scurtă și agitată discuție cu primele pe care le întîl-nește în cale pentru a-și explica întîrzierea sau pentru a întreba despre Mersul General al Muncii în absența ei, și numaidecît își reia treaba, reîncorporîndu-se în lungul și zbuciumatul șir egiptean. In vremea aceasta, omul singuratic și gînditor se întoarce la meditația lui generală și cam rătăcitoare fără a-și fixa îndeajuns atenția asupra a ceva anume: privind cînd la un co-pac, cînd la un copil ce se joacă primprejur, și amintindu-și, mulțumită acestui copil, zilele pe care le petrecuse odinioară, ce par acum de necrezut, în Pădurea Neagră sau pe vreo stră-uța din Pontevedra ce coboară spre sud; în vremea aceasta ocnn i se mai întunecă puțin, accentuînd acea strălucire lăcrimoasă pe care o au ochii bătrînilor și care niciodată nu se știe fpi Se "atorează unor cauze pur fiziologice sau dacă, într-un
'6Ste consecința amintirii, nostalgiei, sentimentului de frus-
29
trare sau ideii de moarte sau a acelei vagi dar irezistibile melancolii care întotdeauna ne face pe noi, oamenii, să ne gîndim la cuvîntul SFÎRȘ1T așezat la capătul unei povești ce ne-a pătruns prin misterul și tristețea ei. Ceea ce e totuna cu povestea fiecărui om, căci există oare ființă omenească a cărei poveste să nu fie în definitiv tristă sau misterioasă?
Dar nu întotdeauna oamenii șezînd și singuratici sînt bă-trîni sau pensionari.
Adeseori sînt oameni relativ tineri, indivizi de treizeci sau patruzeci de ani. Și, lucru ciudat și demn de a fi supus meditației (gîndi Bruno), sînt cu atît mai patetici și mai însingurați cu cît sînt mai tineri. Fiindcă ce poate fi mai înspăimîntător decît un băiat șezînd și gînditor pe o bancă din piață, copleșit de gîndurile lui, tăcut și străin de lumea ce îl înconjoară? Adeseori, bărbatul sau băiatul e un marinar; uneori e poate un emigrant ce și-ar dori să se întoarcă în patria sa și nu poate; de multe ori, sînt oameni ce fuseseră părăsiți de femeia pe care o iubeau; alteori, oameni ce nu sînt făcuți să trăiască, sau care și-au lăsat casa pentru totdeauna sau meditează asupra propriei lor singurătăți și asupra propriului lor viitor. Sau poate fi un băiețel cum e și Martin, care începe să înțeleagă cu spaimă că absolutul nu există.
Sau mai poate fi un om care și-a pierdut fiul și care, întor-cîndu-se de la cimitir, se pomenește singur și simte că viața nu mai are pentru el nici un rost, gîndindu-se că în timpul acesta tot acolo există oameni care rîd sau sînt fericiți (deși numai momentan fericiți), pe cînd fiul lui se află sub pămînt, într-un sicriu mititel potrivit cu micimea trupului său care poate că în sfîrșit, renunțase să mai lupte împotriva unui dușman cumplit și mult prea puternic. Și acest om șezînd și gînditor meditează din nou, sau acum întîia oară, la rostul lumii, în general, căci nu reușește să înțeleagă de ce a trebuit să moară astfel copilul lui, de ce trebuie el să plătească păcatul altora săvîrșit cîndva, printr-o suferință atît de grea, cu inima lui micuță copleșită de sufocare sau de paralizie, luptînd cu disperare, fără să știe de ce, împotriva umbrelor negre ce pornesc a se abate asupră-i.
Iar omul acesta, într-adevăr, este un însingurat. Și, lucru ciudat, poate că nu e sărac, ba e posibil chiar să fie bogat, și
30
tea fi chiar Marele Bancher ce plănuia formidabila Ope-rie în valută forte, la care se referise înainte cu dispreț și iro-^ Disprețul și ironia (acum îi venea ușor să înțeleagă) care, ^întotdeauna, erau exagerate și în definitiv nedrepte. Căci există om care în ultimă instanță să merite disprețul și iro-• ? dat fiind că mai devreme sau mai tîrziu, cu sau fără valu-r forte, îl găsesc nenorocirile, moartea fiilor sau fraților lui, propria'-i bătrînețe și propria-i singurătate dinaintea morții. Aiungînd în cele din urmă să fie mai însingurat decît oricine altcineva; din același motiv pentru care e mai lipsit de apărare soldatul surprins fără cămașa lui de zale decît omul mărunt și pașnic care, pentru că n-a avut-o niciodată, nu-i simte lipsa niciodată.
VI
E drept că de pe la unsprezece ani nu mai intra în nici una din dependințele casei, și cu atît mai puțin în cămăruța care era un fel de sanctuar al mamei lui. Era locul unde, după ce ieșea din baie, ea își petrecea vremea ascultînd radioul și împopoțonîndu-se ca să iasă în lume. Cît despre taică-su, nu-i mai cunoștea obiceiurile din ultimii ani și-1 știa închis în atelierul lui; ca să ajungi la baie nu era obligatoriu să treci prin cămăruța cu pricina, dar nu era nici imposibil. Să se fi bucurat, oare, la ideea că soțul ei ar fi putut s-o găsească astfel? II ura, oare, atît de mult încît să-i fi venit ideea de a-1 umili pînă într-atîta?
Totul era cu putință.
Neauzind radioul își zise că nu era acasă, pentru că nu și-o putea închipui stînd acolo în liniște.
In semiîntuneric, dublul monstru se zvîrcolea pe divan cu ardoare și furie.
Aproape un ceas după aceea umblă buimac prin cartier, ca un somnambul. Apoi se întoarse în camera lui și se lungi P pat. Se uita în tavan, apoi privirea iui lunecă pe pereți, opnndu-se la o ilustrație din Billiken1 pe care o prinsese acolo
' Revistă pentru copii (n.t.).
?
iiif
31
cu pioneze încă din copilărie: îl înfățișa pe Belgrano1 punîn-du-i pe soldați să jure pe steagul albastru și alb, la trecerea rîului Salado.
Steagul neîntinat2, se gîndi el.
îi reveniră în minte cuvinte-cheie din existența lui de pîng atunci: frig, curățenie, zăpadă, singurătate, Patagonia.
Se gîndi la vapoare, la trenuri, dar de unde bani? își aduse aminte atunci de camionul acela mare care se oprea la garajul de lîngă stația Sola și care-i reținuse odată atenția prin inscripția magică: TRANSPORTURI PATAGONICE. Dacă or fi avînd nevoie de un peon, de un ajutor, de cineva bun la toate?
— Desigur, piciule, — îi răspunse Bucich, cu chiștocul stins în colțul gurii.
— Am optzeci și trei de pesos — zise Martin.
— Lasă-te de prostii — îi tăie Bucich elanul, dîndu-și jos salopeta soioasă.
Părea un uriaș de la circ, dar puțin încovoiat și cărunt. Un uriaș cu aer candid de copil. Martin se uita la camion: în lungul caroseriei, cu litere de-o șchioapă, stătea scris: TRANSPORTURI PATAGONICE; iar în spate, cu litere aurii: DE L-AI VEDEA, BÃTRÎNICO!
— Hai — rosti Bucich, mereu cu chiștocul stins în gură. Pe asfaltul ud și lunecos se reflecta o clipă un roșu lăptos.
Urma apoi un fulger violaceu, pentru a lăsa iarăși locul roșului lăptos: CINZANO-AMERICANO-GANCIA; CINZANO-AMERICANO-GANCIA.
— S-a făcut frig — observă Bucich.
Burnița? Era mai degrabă o pîclă de picături foarte fine, invizibile, plutind în văzduh. Camionagiul mergea cu pași mari alături de el. Era candid și puternic: ca un simbol a ceea ce Martin căuta în exodul acela spre sud. Se simți în siguranță și se lăsă în voia gîndurilor. Am ajuns, zise Bucich. CHICHlN, pizza și băuturi. Noroc, salută Bucich. Noroc, îi răspunse Chi-chin, punîndu-i în față sticla cu rachiu LLAVE. Două păhă-
1 Unul dintre primii conducători ni forțelor de eliberare nrgenti" mană de sub stăpinirea spaniolă (ni.).
2 Vers dintr-un cîntec patriotic pentru școlari (/;.(.).
• pustiu mi-i ortac. Mi-a făcut plăcere, plăcerea e de partea ea' nu se lăsă Chichin, care avea pe cap o șapcă și niște bre-, colorate peste cămașa de un albastru-violet. Ce-ți face baba?, întrebă Bucich. Merge, îi răspunse Chichin. I-au făcut liza? rja. Și? Chichîn dădu din umeri. Parcă nu ai ști cum cu analizele astea. Să mergi departe, spre sudul rece și curat, mndea Martin, privind portretul lui Gardel în frac, cu zîm-betul lui puțin pieziș, de băiat dat naibii, dar bun ca pîinea caldă, și cocarda albastră și albă pe Masseratti-ul Fangio, femei goale încadrate de Leguisamo1 și Americo Tesorieri2, și cu boneta pe cap, rezemîndu-se de bara porții, prietenul Chichin, cu elogii și multe poze ale lui Boca purtînd titlul CAMPIONI! și Torito de Mataderos cu tricoul de antrenament în poziția lui clasică de apărare. Am sărit coarda, am făcut de toate în afară de chiuretaj, ca boxerii, îmi dădeam chiar lovituri în burtă, sigur că de aia ai ieșit pe jumătate pocit, rîzînd cu ură și dispreț, am făcut de toate, că doar nu era să-mi deformez corpul de dragul tău, și asta i-a spus-o de cînd el avea unsprezece ani. Și Tito?, întrebă Bucich. Vine acum, spuse Chichin, și luă hotărîrea să se ducă să locuiască la mansardă. Și duminica? întrebă Bucich. De unde vrei să știu eu, răspunse Chichin furios, îți jur că nu-mi fac sînge rău pe cînd ea asculta mai departe bolerouri, depilîndu-se, ronțăind caramele, lăsînd peste tot hîrtii lipicioase, sînge rău pentru nimic, spunea Chichin, nici cît negru sub unghie, o lume murdară și cleioasă în vreme ce spăla cu furie înăbușită un pahar oarecare și repeta, fă-mi plăcerea să fugi către o lume curată, rece, cristalină pînă cînd, lăsînd paharul și proțăpindu-se în fața lui Bucich strigă: să piardă în halul ăsta?! cizmele! pe cînd camionagiul clipea, privind problema cu atenția cuvenită și comentînd daravera, chiar așa în vreme ce Martin auzea mai departe bolerourile, simțind izul acela greu de baie și creme dezodo-nzante^ aerul încins și stătut, baia încinsă, trup încins, maică-sa încinsă, patul încins, mamă-pat, patcoș, pulpele lăptoase spre par-te« de sus ca într-un bîlci oribil, aproape aceeași formă ca în clipa and el ieșise din hazna fiind sortit haznalei, ori aproape așa, și
^Celebru jocheu (n.t.). tina °lgheter de la Boca iunior, cea mai importantă echipă din Argen-
33
atunci intra tipul mărunțel și nervos care zicea Noroc! și Chi-chin răspundea: Humberto J. D'Arcângelo vă salută, bună Puchito, pustiu mi-i ortac, mi-a făcut plăcere, plăcerea e de partea mea zise scrutîndu-l cu ochișorii ăia ca de pasăre, cu expresia aceea speriată, pe care Martin o va vedea mereu la Tito, ca și cum ar fi pierdut ceva foarte prețios și ar căuta peste tot, cerce-tînd totul repede și neliniștit.
— Tîrfa cea mare pereche cu un diavol roșu.
— Zi-i, dă-i înainte. Spune-i ăstuia.
— îți spun sincer: tu, cu camionul, ieși basma curată din toate.
— Dar eu — repeta Chichin — eu nu-mi mai fac sînge rău. Mă doare undeva de ce spune lumea. Jur pe amintirea mamei. Cu stîrpitura asta. Fă-mi plăcerea. Dar povestește-i ăstuia, povestește-i.
Humberto J. D'Arcângelo, pe care lumea îl știa de Tito, hotărî sus și tare:
— Mare porcărie.
Se așeză la o masă de lîngă fereastră, scoase Critica, pe care o avea întotdeauna deschisă la pagina sportivă, o puse furios pe măsuță și scobindu-și măselele cariate cu scobitoarea pe care o avea mereu între dinți, aruncă o privire întunecată spre strada Pinzon. Mic și îngust în umeri, cu costumul lui uzat, părea că meditează la soarta lumii.
După o vreme, se întoarse spre tejghea și spuse:
— Duminica asta a fost o tragedie. Am pierdut ca niște tîm-piți, a cîștigat San Lorenzo, au cîștigat milionarii și pînă și Ti-gre a cîștigat. Vreți să-mi spuneți unde o să ajungem?
Se uită țintă la prietenii lui, ca și cum i-ar fi luat de martori, apoi își întoarse privirea iarăși spre stradă, și, scobindu-se în dinți, spuse:
— Nu-i ordine în tara asta.
VII
Nu se poate, se gîndea el, cu mîna pe traista marinărească, nu se poate. Totuși, era tușea, tușea aceea și foșnetul cunoscut.
34
Mulți ani mai tîrziu, își spunea, amintindu-și de momen-1 acela: ca doi locuitori singuratici pe două insule apropiate, dar despărțit de prăpăstii fără sfîrșit. Iar la cîțiva ani după asta, cînd tatăl lui putrezea în groapă, înțelegînd că amantul acela suferise cel puțin la fel de mult ca și el și că, poate, de pe insula aceea la care nu putea ajunge, deși era atît de aproape, insula aceea pe care trăia (pe care supraviețuia), tatăl îi făcuse, poate, uneori, un gest tăcut dar patetic, cerîndu-i sprijin, sau măcar înțelegere și dragoste. Dar lucrurile astea le înțelesese numai după ce trecuse prin multe încercări și cînd era prea tîrziu, asa cum se întîmplă aproape întotdeauna. încît acum, în prezentul acesta prematur (ca și cum timpul s-ar fi complăcut în a depăși scurgerea lui obișnuită, pentru ca oamenii să aibă închipuiri la fel de grotești și de primitive ca imaginile de pe tablourile făcute de niște amatori pentru cei lipsiți de experiență: fel de fel de Othello care încă n-au apucat să iubească), în prezentul acesta care ar fi trebuit să fie viitor, apărea în mod fals tatăl lui, urcînd scările pe care nu mai pășise de atîția ani. Cu spatele la ușă, Martin simți că se strecura ca un intrus: îi auzea gîfîiala de tuberculos, așteptarea nesigură. Și cu o cruzime deliberată, se făcu că nu-1 vede. E limpede, mi-a citit scrisoarea și vrea să mă rețină. Și adică de ce să-1 rețină? Ani și ani abia dacă schimbaseră cîteva cuvinte. Se zbătea între resentiment și părere de rău. Resentimentul îl îmboldea să nu se uite la el, să-i ignore intrarea în cameră sau, ceea ce era și mai rău, să4 facă să înțeleagă că voia să-1 ignore. întoarse totuși capul. Da, întoarse capul și-1 văzu așa cum și-1 imaginase: ținîndu-se cu amîndouă mîinile de balustradă, istovit de efort, cu șuvița de păr cărunt căzută pe frunte, cu ochii puțin ieșiți din orbite și cuprinși de febră, cu urma aceea de zîmb'et palid și vinovat care îl plictisea atît de mult pe Martin, spunîndu-i „acum douăzeci de ani aveam aici atelierul", aruncînd apoi o privire cir-C^i - ?rin mansardă, simțind parcă aceeași senzație ca un calator îmbătrînit și dezamăgit, întors în satul natal după ce g Vazuț țari Și oameni care-i aprinseseră imaginația și-i stîrni-era năzuințele în tinerețe. Și apropiindu-se de pat, se așeză j^ margine, ca și cum nu s-ar fi crezut îndreptățit să ocupe ai mult loc sau să stea prea comod. Rămase apoi destulă
35
vreme tăcut, respirînd greu, dar nemișcat, ca o statuie fără viață. Cu voce stinsă, spuse:
— A fost o vreme cînd eram prieteni. Gînditori, ochii i se luminară, privind în depărtare.
— Mi-aduc aminte, odată, în parcul Retiro... Aveai... știu eu, patru sau cinci ani... da, da... cinci ani... voiai să te plimbi singur în micile automobile electrice, dar eu nu te-am lăsat, mă temeam că o să te sperii din cauza izbiturilor.
Rîse blînd, nostalgic.
— Apoi, pe cînd ne întorceam acasă, te-ai urcat într-o tră-surică, pe un loc viran de pe strada Garay. Nu știu de ce, mi te amintesc întotdeauna pe spate, în momentul în care, de fiecare dată, erai pe punctul de a trece prin fața mea. Vîntul îți umfla cămășuța, o cămășuță cu dungi albastre. Se înserase deja, abia că se mai vedea.
Rămase gînditor, și apoi întări, ca și cum ar fi fost vorba de ceva important:
— Da, era o cămășuță cu dungi albastre. îmi aduc aminte foarte bine.
Martin tăcea întruna.
— Pe vremea aceea credeam că, o dată cu trecerea anilor, vom ajunge să fim camarazi, că vom ajunge... la un fel de prietenie...
Zîmbi iar, cu zîmbetul lui vinovat, ca și cum speranța aceea ar fi fost ridicolă, o speranță în legătură cu un lucru la care el nu avea nici un drept. Era ca și cum ar fi comis un furtișag, folosindu-se de faptul că Martin era incapabil să se apere.
Martin îl privi, cu coatele pe genunchi, cocoșat, cu ochii ațintiți înspre un punct îndepărtat.
— Da... acum totul e altfel.
Luă în mînă un creion de pe pat și-1 examina cu o expresie meditativă:
— Să nu crezi că nu te înțeleg... Cum am fi putut fi prieteni? Trebuie să mă ierți, Martincito...
— N-am ce să-ți iert.
Dar tonul cu care-i răspunse îi contrazicea spusele.
— Vezi? Mă urăști. Și să nu crezi că nu te înțeleg. Martin ar fi dorit să adauge: „nu-i adevărat, nu te urăsc /
dar era monstruos de sigur că-1 ura. Ura asta îl făcea să se sim-
36
tă și mai
nenorocit, și-i accentua singurătatea. Cînd o vedea
maică-sa boindu-se și ieșind în stradă fredonînd vreun bo-f ura fată de ea se transmitea asupra tatălui și, pînă la ur-6 s se oprea la el, ca și cum el ar fi fost adevăratul destinatar.
'— Martin, desigur, înțeleg că nu poți fi mîndru de un pictor ratat.
Ochii lui Martin se umplură de lacrimi.
Dar lacrimile rămîneau în suspensie peste marea lui rîcă, asemenea unor picături de ulei în oțet, fără să se amestece.
Þipă:
__Nu spune asta, tată!
Tatăl lui îl privi mișcat, uimit de reacția lui.
Aproape fără să-și dea seama ce spune, Martin strigă, plin de ură:
— Asta-i o țară scîrboasă! Aici nu reușesc decît nerușinații! Tăcut, tatăl îl țintui cu privirea. Apoi, dătinînd din cap dezaprobator, spuse:
— Nu, Martin, să nu crezi că e așa.
Contemplă creionul pe care îl avea în mînă și, după o clipă, continuă:
— Să fim drepți. Sînt un biet amărît și un ratat definitiv și, pe bună dreptate; nu am nici talent, nici putere. Ãsta e adevărul.
Martin începu să se retragă iar spre insula lui. îi era rușine de patetismul acestei scene și resemnarea tatălui îl făcea să se înăsprească din nou.
Tăcerea se făcut atît de apăsătoare și de neplăcută, încît tatăl se ridică să plece. înțelesese probabil că hotărîrea lui era irevocabilă și mai ales că prăpastia dintre ei era prea mare și pentru totdeauna de netrecut. Se apropie de Martin și puse mina dreaptă pe brațul lui: ar fi vrut să-1 îmbrățișeze, dar cu ce drept ar fi făcut-o?
—- Bine... — murmură.
Oare Martin, dacă ar fi știut că astea sînt ultimele cuvinte
Pe care le aude din gura tatălui său, i-ar fi spus ceva duios?
m fi noi, oare, atît de aspri cu semenii noștri — comenta
s- . ° ^acă am- Ști cu adevărat că într-o bună zi vom muri
Ca nu vom mai putea schimba nimic din ceea ce am spus?
37
îl văzu pe taică-său întorcîndu-se și îndreptîndu-se spre scară. Și văzu de asemenea cum, înainte de a dispărea, în. toarse capul, cu o expresie pe care, după moartea lui, Martin și-o va aduce aminte cu deznădejde.
Și cînd îi auzi tușea, pe cînd cobora scările, Martin se trînti pe pat și plînse. Abia la cîteva ore după aceea avu puterea să-și termine de aranjat traista marinărească. Cînd ieși din casă era două noaptea și în atelierul lui taică-său era încă lumină.
„E acolo — gîndi. în ciuda a tot ce i se întîmplă, trăiește, mai trăiește încă."
O luă spre garaj și se gîndi că ar fi trebuit să aibă o puternică senzație de eliberare, dar nu era așa: o greutate surdă îi încetinea pașii. Mergea din ce în ce mai încet. Apoi se opri, nesigur. Oare ce dorea, la urma urmei?
VIII
S-au petrecut multe pînă cînd am revăzut-o... la mine acasă... n-am mai vrut să stau acolo, m-am gîndit să plec în Patagonia, am vorbit cu un camionagiu, unul Bucich, nu ți-am vorbit niciodată de Bucich?, dar în dimineața aceea... în fine, nu m-am dus în sud. Dar bineînțeles că nu m-am mai întors acasă.
Tăcu, stînd să-și aducă aminte.
— Am văzut-o în același loc din parc, dar de curînd, în februarie 1955. Mă duceam acolo de cîte ori puteam. însă nici o clipă n-am crezut că am reîntîlnit-o din cauza acestei așteptări în același loc.
— Atunci?
Martin se uită spre Bruno și-i răspunse:
— Am întîlnit-o pentru că ea voia să mă întîlnească. Bruno nu părea să priceapă.
— E limpede, dacă se afla la locul respectiv, venise pentru că voia să te întîlnească.
— Nu, nu asta voiam să spun. S-ar fi întîmplat la fel în ori' ce altă parte. înțelegi? Ea știa unde și cum să mă întîlnească,
38

B voia. Asta voiam să spun. Faptul că am așteptat acolo, banca aceea, luni de zile, a fost încă una din naivitățile mele. peTăcu gînditor, și apoi adăugă, privind spre Bruno ca și cum r fi cerut o explicație.
— Si tocmai de aceea, pentru că sînt convins că m-a căutat toată puterea voinței ei și în mod deliberat, mi se pare inexplicabil că după aceea... în felul în care a făcut-o...
Nu-si dezlipi ochii de Bruno și acesta rămase cu privirea ațintită la fața aceea slăbită și suferindă. ' — Dumneata înțelegi?
__Oamenii sînt niște ființe logice. Totuși, e aproape sigur
că același motiv care a îmboldit-o să te caute a îndemnat-o
și să...
Era cît pe ce să spună „să te părăsească", dar se opri la timp și se corectă: „să te îndepărteze".
Martin îl mai privi o clipă, apoi se cufundă din nou în gîn-durile lui, rămînînd tăcut o bucată de vreme. Apoi povesti cum reapăruse.
Era aproape noapte și nu se mai vedea destul de bine ca să poată corecta în continuare șpalturile, de aceea se uita la copaci, rezemat de spătarul băncii. Deodată adormise.
Visa că plutea cu o barcă părăsită, cu pînzele distruse, pe un rîu mare, în aparență liniștit, dar puternic și plin de mistere. Era seară. Priveliștea era pustie și tăcută, dar în pădurea ce se înălța ca un zid pe malurile marelui rîu îți dădeai seama că se desfășura o viață tainică, bîntviită de primejdii. Brusc, o voce care parcă venea dintr-un desiș îl înfiora. Nu reușea să deslușească ce spunea vocea aceea, dar știa că i se adresează lui. Vru să se ridice în picioare, dar ceva îl împiedica. Se zbătu, desigur, să se trezească, pentru că vocea enigmatică Și îndepărtată se auzea din ce în ce mai tare, și (acum își dădea seama), îl chema plină de neliniște, parcă ea s-ar fi aflat mtr-o mare primejdie și el, numai el, ar fi fost în stare s-o salveze. Se trezi speriat, neliniștit, si aproape sărind de pe bancă.
Era ea.
scuturase ca să se trezească, si acum îi spunea, cu rîsul ei aspru: '
— Da' scoală-te o dată, lenesule!
39

Speriat, speriat și deconcertat de contrastul dintre vocea îngrozită și neliniștită din vis și Alejandra aceea nepăsătoare care stătea în fața lui, nu izbutea să scoată un cuvînt.
O văzu adunînd niște șpalturi căzute pe jos în timp ce adormise.
— Cu siguranță că patronul tipografiei nu e Molinari —. comentă ea rîzînd.
— Ce tipografie?
— Cea care-ți dă de lucru, nătărăule.
— E tipografia Lopez.
— Oricare o fi, dar e sigur că nu e Molinari.
Nu pricepea nimic. Și așa cum i se va întîmpla de multe ori în relațiile cu ea, Alejandra nu-și dădu osteneala să-i explice. Se simțea — recunoștea Martin — ca un elev leneș în fața unui profesor ironic.
Aranja șpalturile și treaba asta mecanică îi dădu răgazul să-și revină cît de cît din emoția acelei întîlniri pe care o dorise cu atîta ardoare. Ca de multe ori după aceea, tăcerea și incapacitatea lui de a susține o conversație erau compensate de Alejandra care, totdeauna, sau aproape totdeauna, îi ghicea gîndurile.
îi ciufuli părul, așa cum fac oamenii mari cu copiii.
— Þi-am spus că o să te revăd, îți amintești?, dar nu ți-am spus cînd.
Martin își ridică ochii spre ea.
— Þi-am spus cumva că o să te revăd în curînd?
— Nu.
Și astfel (explică Martin), începu îngrozitoarea poveste. Totul fusese inexplicabil. Cu ea nu puteai ști niciodată nimic Se întîlneau în locuri atît de absurde ca holul Băncii Provinciei sau pe podul Avellaneda. Și la orice oră, și la două noaptea, de exemplu. Totul era imprevizibil cu ea. Niciodată nu puteai prevedea sau explica ceea ce se întîmpla: nici clipei cînd era pusă pe glume, nici izbucnirile ei de mînie, nici zilele cînd se întîlneau și ea nici măcar nu deschidea gura, pil™ cînd deodată se hotăra să meargă acasă. Nici lungile perioade în care dispărea. „Cu toate acestea — adăugă el — a f°s cea mai frumoasă perioadă din viața mea." Dar el știa că nu putea dura, pentru ca totul era frenetic și — oare mai spusese
40
odată? — ca un șir de SOnde arzînd într-o noapte fur-aSfâ asă. Cu toate că uneori, foarte rar, desigur, părea că pe-
tUn° oiăhiri de el clipe de tihnă, ca si cum ea ar fi fost bolnavă trece aiaiun *- care treaptă, își privește camarazii, și le cere mult ajutor celor care se luptă la fel ca el: Frias, poate Lacasa. îl aude pe Lacasa că-i spune lui Billinghurst: „Ne vor părăsi, sînt sigur", privind spre comandanții escadroanelor din Corrente.
„Sînt gata să ne trădeze", își spun cei din escadronul din Buenos Aires.
Da, Hornos și Ocampo, care călăresc împreună. Și ceilalți îi privesc și îi bănuiesc de trădare sau de intenția de a-i părăsi. Și cînd Hornos se desparte de tovarășul lui și se apropie de general, toți au același ghid, Lavalle ordonă popas și vorbesc între ci. Ce vorbesc, despre ce discută? Și apoi, cînd marșul reîncepe, se aud zvonuri contradictorii și teribile: i-au adus învinuiri, au vrut să-l convingă de ceva, l-au anunțat că-l părăsesc. Și se mai spune că Lavalle ar fi spus: „Dacă nu aș mai avea nici o speranță, n-aș încerca să continui lupta, dar guvernele de la Saltă și Jujuy ne vor ajuta, ne vor da oameni și muniții, ne vom întări în munți; Oribe va trebui să-și ocupe o mare parte din armată cu noi, Lamadrid va rezista la Cuyo".
Și atunci, cînd cineva șoptește „Lavalle a înnebunit de tot", stegarul Celedonio Olmos scoate sabia să apere acea ultimă parte din turn și se năpustește spre cel care vorbise dar îl opresc prietenii, iar celălalt e făcut să iacă și e beștelit, pentru că mai presus de tonte (spuneau), mai presus de toate trebuie să rămînă uniți și să evite ca generalul să vadă sau să audă ceva. „Era ca și cum (se gînden Frias) ca și cum generalul ar fi dormit iar ei i-arfi păzit st""""; somnul lui plin de himere. Ca și cum generalul ar fi fost un copi_ nebun, dar pur și iubit iar ei ar fi fost frații lui mai mari, tatăl ? mama lui, si i-ar fi vevlieat somnul".
Și Frias și Lacasa și Olmos privesc spre șeful lor, temuw că s-a trezit, dar acesta, din fericire, doarme mai departe, /'"-Șosa, sergentul lui, sergentul invariabil și etern, imun /