ALEXANDRA DE ȘAPTE ZILE

Într-o comunitate de nudiști din înalta societate
Nu se poate intra fără cravată
- proverb etrusc -

Descoperisem instituția 2 Mai exact la terminarea facultății, gândind că primul sejur marin acolo avea să fie ultima expediție in corpore a nucleului colegilor de promoție. Nu avea să fie așa, dar nu aveam de unde să știu atunci.

În anii aceia repartizarea “în producție” se făcea centralizat, absolvenții facultăților aceluiași profil din toată țara erau adunați într-un anume centru universitar. În cazul nostru Clujul. Luasem ultimele foi de drum dus-întors la Cluj, iar acolo, în cele 3 zile ale circului repartiției, secretara facultății ne împărțise ultimele resturi de bursă. În hărmălaia trenului nocturn de întoarcere, ne purtam ca și cum viața de student ar mai fi durat o vecie, dar și ca și cum abia acum ne-am fi descoperit unii pe alții. Compartimentele erau practic goale, cu toții ne înghesuisem pe culoare, toată lumea flirta în demență cu toată lumea.

Nu departe de mijlocul drumului, oricum pe la mijlocul nopții, un grup masiv cobora în orașul natal. Prietenul meu Eugen, mare maestru al combinațiilor, apucase să organizeze o ultimă partidă de mare. În ultimul moment m-am hotărât să sar geamul și să ma alătur grupului: aveam să vizitez inopinat familia tatălui meu. Cu ultima pensie alimentară aveam să-mi finanțez ultima vacanță la mare. Ultima vacanță, mi-a rezonat în capul meu pătrat, titlul unui film cu sir Alec Guiness, de impecabil humor negru. De acum vacanțele urmau să se numească, mai grețos, concedii.

Cui ai lăsat-o pe Solweig, mă întrebă, vag malițios, o colegă, în drumul din gară către taxiuri. Pe cele mai bune mâini, ale lui Zoli, am răspuns, urcând sacul gen marinăresc pe umăr. Dacă i-ar veni ideea să-și depășească mandatul netrasat, îl face Nana arșice. Știam vag că logodnica mea nu va trăgea la mătușa rezidențială, ci la una mai tolerantă, pe strada aceleia din mătușile mele unde aveam să trag și eu, la reîntoarcerea, tranzitorie, în București.

Și iată-ne la 2 Mai. Logodnica mea ar fi dorit să ședem în gazdă cu Zoli, protectorul ei. Cum pe Eugen nu-l putea suferi, am aranjat menaj cu piratul. Mai hakaná de sfântul Zoli. O roșie n-a curățat banditul de Eugen timp de o săptămână, toată bucătăreala am împărțit-o cu Solweig, ceea ce a fost chiar distractiv. Serile ocupam cârciuma locală, Dobrogeanul, turiștii încă nu erau sindicalizați. Tactica era simplă: zbieram mai tare ca ceilalți.

Într-o bună zi, cer înorat, hulă, mi se zbătuse ochiul stâng de dimineață, vărsasem piperul, văzusem 3.14 popi, una peste alta mă uitam în vag, dincolo de valurile rele, acolo unde vântul rostogolește norii, o colegă îmi ecrana orizontul, Solweig bătea capul să mergem în cameră că e amețită și are nevoie de primul ajutor. Brusc, un pescăruș rade cei 3.14 metri de apă între rotunjimile colegei și linia nisipului, pescărușul țipă, colega țipă și dispare sub val. Un întreg sfert de secundă mă bucur tâmp că orizontul meu se curățase, iar Solweig încetase brusc să bată capul. Realizez că nici un băiat nu prinsese mișcarea, intru decis și imbecil în apă, ajung simultan cu un nou val la locul dispariției, mă scufund fără să gândesc, mă revăd imediat vertical, țigănos, ațos, cu trupul molatec, alb și plin de rotunjimi, al colegei, în brațe. Dar nu văd pe nimeni. Păi cum drakku să văd, nu mai am sifoanele, felinarele, pe nas. Marea și-a tras răscumpărarea. Așez trupul inert pe prosopul logodnicei mele, îi aplic tehnica văzută în filme, în fine, respiră. Eu nu știu nici acuma să înot.

Închipuiți-vă, domnilor președinți, că ați vedea mereu lumea printr-un binoclu nepus la punct. Cam așa vedeam eu fără sifoane. Lumină, umbre, iok contururi. Au fost zilele de glorie ale logodnicei mele. Până și la Dobrogeanul, unde era întuneric și oricum le știam mutrele colegilor și oricum n-aveam nevoie să le văd ca să știu că râdeau la bancurile mele, până și acolo mă călăuzea de mână. Eugen și Zoli se întreceau în miștouri, distribuite imparțial. Prietena cea mai bună a logodnicei mele, cu care abia dacă schimbasem două vorbe în atâția ani, avea grijă să-mi pună în mână loțiunea ei de plajă, oferindu-și spatele ca la sanatoriu, acuma nu era prea clar dacă deveneam competitiv fiind ca și nevăzător, sau voia să insinueze că numai așa puteam să-i țin minte trupușorul scheletic și mignon. Ultima vacanță părea a se desfășura pe ultimul țărm. Una peste alta, m-am lăsat dus de mână până-n pragul opticianului meu, pe aceeași stradă cu cele 3 mătuși, că uitai să precizez, și Eugen tot acolo trăsese. Omul pleca peste exact 2 zile în Israel. Cu cățel, cu purcel. Fusese singurul meșter capabil să-mi șlefuiască, spinozian, lentilele mele combinate, pentru care cu doar 5 ani în urmă așteptasem 9 luni o comandă din Germania răsăriteană. M-a privit a refuz, apoi figura logodnicei i-a spus pe semne ceva, ești nepoata lu’ madam Schapira, da, bine, poimâine-s gata, pentru prietenul tău despachetez sculele. Îl costă prețul obișnuit, plus 200% urgența, plus 314% taxa de despachetat, îi fac rabat 80% din total pentru madam Schapira.

Nu mai aveam nici un ban. Solweig și-a făcut curaj. Mergem la Luki. Ãsta era un supirant de-a lei, ne împrumutase odată magnetofonul Tesla pentru o excursie la munte, și-l demontase din fundu’ sufletului. I-a vândut lui Luki un album cu 73 de poze ale ei, pe care i le făcusem eu, bucată cu bucată, prin locuri unde i-ar fi fost voia să fi fost el, Luki, în locul meu. S-a dus singură la el. Nu voia cu nici un chip să mă lase să mă împrumut la mătușa mea. Așa am ajuns acasă la fel de văzător ca la plecarea din ultima vacanță adevărată.

Va să zică eram în raporturi întrucâtva dure cu 2 Mai. Vindicative, revanșarde chiar. Peste nu mai mult de doi ani, în mijlocul unei bătălii sentimentale, care amintea de cea ce la Leipzig, prin amploare și trădare, în mijloc de vară buimacă, dar olimpică, în plin amók, las frontul sentimental în grija Marelui Regizor, și nu mă mai opresc până la 2 Mai, unde auzisem că Eugen ar fi adunat iar o altă bandă de colegi.

Colegii se dovediră a fi exclusiv colege, nu aveam cine știe ce în comun, era snobilimea rezidentă pe lângă Primăverii, singura dată când le impusesem fusese când câștigasem, contra lui Pierre Goldenstein, șu-șu-ul lor, un pariu pe teme cinematografice, asta deja cu cam 5 ani în urmă. Propusesem perfid pariul, care-a fost primul film cu Alain Delon în România, toată lumea zicea Rocco și frații săi, eram sigur și că nimeni nu-și mai amintește de Lupii la stână, dar și că orgoliul lui Pierre îl va determina să recunoască. Deși, între timp, mamele a jumătate din ele, aflând că fusesem repartizat la așa un institut, în București, tot băteau capu, întâlnindu-mă ci-că întâmplător, ce deșteaptă e Tania, Vania, Manya ori Zyzanya, doar o cunoști, Laurențiu, cred că te și cam place, n-ai putea tu pune o vorbă la conducerea institutului, să plece fetele de la Cucuieții din Vale? A propos, ai reușit s-o aduci pe Solweig?

Uitai să vă povestesc, acu’s doi ani, la 2 Mai, depistasem, până să fiu văduvit de sifoane, o zonă de plajă, cu graniță imaginară, o enclavă, unde se practica nudismul mixt. Defel izolată, cum aveam să aflu cu prilejul următoarei olimpiade, în golful francezului, la Costinești, o convenție în vitrină, cu totul stranie pentru vremurile alea, din urmă cu o generație. Cum grupul nostru deliberase și decisese un loc de plajă disjunct, iar juma din timp eu jucasem pe înțeleptu’ din munte, dus de mânuță de micul negrișor în bikini, neobișnuitul falanster ne rămăsese stăin.

Iar acum Eugen trona în mijlocul clubului distins al fostelor colege montagnarde, căci ocupau sistematic ultimele bănci ale amfiteatrelor, cu aerul lor abstract. L-am văzut de departe. Banditul, în loc să mă întâmpine (doar se presupune că descinsesem din trenul răniților, nu-i așa?), a rămas unde era, silindu-mă să trec granița ultimilor textiliști. Cu o singură excepție, o grăsună creolă, cu carnația mată, mătăsoasă, pe care n-o știam defel, și care-și pieptăna cu deosebită grijă frizura impecabilă, cu o perie cum nu mai văzusem în cartierul meu de bercenar (ca băștinaș al căruia mă socoteam un soi de mercenar mai dur, uitând că mi’s rănit în războaiele sentimentale), cu excepția acelui animal de rasă deci, întreg clanul snobilimii feminine, cu Zoïa Kosmodemyanskaya-n CV, mă filma ca pe un exemplar necunoscut de bondar auriu. Cu coada ochiului, cu ceafa, cu urechile, cu spatele delicat, ca să zic așa, adică cu toată discreția, cu toată atenția și cu toată cinstea. Aveam să trec testul sau nu? Cine știe ce istorii crude și insolite le va fi povestit procletul meu prieten Eugen? Ceea ce m-a hotărât să înfrunt zidul zgrumțuros al inhibiției nu fu spectrul de culori ale părului pubian al dragelor mele snobilite. Ci veracitatea zvonurilor despre uluitoarea pilozitate ce da către atavism a fostului meu asistent, de la catedra de specialitate, mai răsărit cu 2-3 ani decât progenitura nomeklaturii dejiste în a cărei jumătate feminină se ascundea acum. Era mai ușor să-i evaluezi cele câteva rariști (coate, urechi) lipsite de superba blană neagră. L-am salutat cu un gest leneș, studiat, la fel de abstract, în timp ce-mi scoteam, cât mai à la Gypsy Lee Rose, slipul oricum minuscul. Alea jacta fuit.

M-am prins iute că cea mai bună metodă de luptă împotriva inhibițiilor era să transgresezi de cât mai multe ori granița invizibilă. Am făcut-o ce zeci de ori, sub toate pretextele posibile, în primele 90 de minute de la integrare. Ducesele, nici bonjur nici du-te de-a dur(a). După ce devenisem, măcar prin noul pașaport, asimilat, nu mi-au mai dat nici o atenție. Doar Tania, cu profilul ei slav, cu transparența albăstruie a carnației imună la soare, dori să afle „ce mai face Solweig”. Excelent, dar nu se plânge, am încercat eu s-o fac pe Titi duru. Face un copil, viitor cetățean israelian. Asta mirosisem cu nu mai mult de 13 zile în urmă, vizitând-o, înarmat cu ditamai Zoli pe post de cod de intrare, producând unui soț, altfel cumsecade, unele vagi neliniști (ce mai vrea și ăsta?). Nici Solweig, nici soțul ei, cu atât mai puțin Zoli, nu descifrau motivul ascuns al vizitei mele: era un idiot pariu personal: dacă Solweig dă măcar o replică în cod, atunci eu voi câștiga bătălia sentimentală în care eram angajat și oarecum înconjurat. Dacă se face că plouă, am pus-o de mămăligă. Habar n-am de ce-o fi roșit Tania și era prima oară că aveam prilejul să verific pe viu până la ce altitudine se congestionează capilarele epiteliale, când femeia roșește. Fix până la jumătatea sânișorilor. Deși abia atunci căpătai unele vagi bănuieli că Tania ar putea fi un înger deghizat de curând în femeie și n-a învățat încă la ce servește sexul de împrumut.

Eugen își adusese 2-3 colegi de la institutul lui și acroșase o cehoaică din alea de porneau de-a latul Europei cu autostopul și fără nici un bagaj. Numa’ că asta, altfel meritorie, a încercat cacialmaua să-și aducă haita de prieteni ca replică la invitația unuia din flăcăii lui Eugen de a oferi o plimbare cu Dacia proprie. I have a car, not a bus, a mai încercat flăcăul să pareze, dezgustat. După ce se foiseră apoi ca nucile-n căldare, reușind să mă agaseze și pe mine, flăcăii cedaseră steagul, retrăgându-se strategic dincolo de linia chiloțarilor. Irealul nud de cehoaică dispăru și el, isprăvindu-și micul rol în povestire. Nimeni nu i-a plâns.
Între timp, aflând că prințesa necunoscută fusese adusă de cea mai antipatică dintre utecistele mele colege, care reușea, nu știu cum, să-și păstreze aerul de secretară cu propaganda (dacă i-ai fi spus asta te-ar fi scuipat), și așa, goală-goluță, am manevrat în așa fel ca ea și nu altcineva să mă prezinte tentantei grăsune. Aflu că vine de la Paris și că renumitul Alexandre, coaforul cel mai în vogă ultimii 3.14 ani, e autorul operei de artă a părului ei incredibil de egal tăiat. Deloc surprinzător, nu-i deloc afectată, dimpotrivă. Departe, foarte departe de a fi genul meu, se detașa atât de tranșant de colecția de trupuri altfel deloc neglijabile, încât pariasem între timp, mai mult ca să-mi domin jena, că vorbește omenește.

Omenește? Vorbea cu naturalețea unei prințese. Pe la mijlocul dupăamiezii îmi surprinse privirea lunecând abstract peste trupurile colegelor, plecată departe, departe, acolo unde vântul rostogolește norii, un reflex de curiozitate o duse în răspăr pe axa privirii mele, penetră hublourile ce-mi țineau loc de ochelari, ricoșă pe melancolia pe care speram ca grosimea sticlei s-o ascundă, ricoșă pe ce credeți, pe degetele mele nervoase, care ce credeți că făceau? Pianotau pe coastele transparente ale Taniei. Ce cânți acolo, băiete? Tu n-auzi cum sună trupul Taniei, de ce mă întrebi? Tania, acum iarăși palidă, număra un colier de scoici ca pe mătănii. O rugasem să joace rolul pianului, pentru rolul principal feminin e mult prea frumoasă. Cântă mai rar, băiete. Poftim, prințesă: ta-dii-ta-da-dada, ta-dii, tadada, ta-dii, ta-da-di-da-di-daaa-daa... Cred că am prins ceva, hai, încă odată. Tu chiar nu auzi cum sună trupul Taniei, da, cum să auzi, n-ai nimic de lesbi, tu știi doar să cânți tu, da’ nu-i de nasu’ oricărui pianist de mahala să cânte din tine, prințesă. Uite, ta-dii... Și atunci se produse minunea: prințesa dolofană intonă, sincron, cu o neașteptată voce de alto: You must remember this, a kiss is stil a kiss…, iar trupul Taniei, până atunci de fapt reținut, inhibat chiar, frisonă de la un capăt la altul și o scoică se sparse între degetele ei delicate. O lucire fugară, dar victorioasă, trecu prin ochii negri ai apetisantei străine. Tania simți ezitarea degetelor mele, se suci cu 180 de grade și, înainte ca degetele să-mi cadă pe pubis, mi le îndepărtă aponderal, se ridică și intră în mare, alergând. Bănui că sânișorii i se roșiseră până mai jos de bumbi, dar nu putui verifica, nici eu, nici soarele ce da spre apus…

Băiete, uite și tu ce mic ți-e prosopul, nici mâinile nu-ți încap, poți să te așezi lângă mine, e loc destul. Și ce trebuie să fac în schimbul favorului, prințesă, să alung muștele? Nu mare lucru, băiete. Doar să mă admiri. Cu ochii cu care ai admira o operă de artă, nicidecum cu cei ai unui cimpanzeu în rut. Sunt în vacanță și nimic nu-i mai plicticos decât lipsa de civilizație.

Într-adevăr, remarcasem tensiunea parșivă de sub aerul abstract al enclavei nudiștilor. La textiliști te mai puteai săruta, încaltea, între o înghețată și un porumb fiert, aici eticheta era mai riguroasă decât la curtea regelui soare. Cea mai firavă intimitate era strict prohibită. Pianotând As time goes by la baza coastelor Taniei, de fapt îi ignoram, într-un tacit comun acord, funcția atractivă a oricărei suprafețe a trupului. A treia măsură, luând note înalte, cobora de fapt pe fesă, Tania se gândea la ce dorea, eu îmi lăsasem oricum gândurile să vagabondeze. Acolo unde vântul rostogolește norii. Eram Grouchy, hotărât ca o săptămână întreagă să nu mărșaluiesc către canonada îndepărtată a Waterloo-ului meu. Descurcă-se bravul Cambronne cu viguroasa lui replică în fața încăpățânatelor careuri engleze, în fața cavaleriei lui Blucher. Victorie, înfrângere, cui îi pasă, la urma urmei? Lupta contează, asta te ține viu!

M-am mutat, așadar, pe imperialul cearșaf al pariziencei, realizând că, în superbia ei, nici n-are nevoie de nume. Căci de-ar fi avut, l-aș fi reținut. Am început să mă joc cu aparatul de fotografiat. Ascunde-l, băiete. Ascunde-l sau pleacă. Sau dovedește-mi că îți meriți locul la curtea mea itinerantă. Cum? Arată-mi poze. În care fetele din cadru să nu se hlizească precum la bâlci, să arate a statui vii, a opere de artă, nu a hălci de carne pe care ochiul tău le privește hămesit prin obiectiv. Încă n-ai învățat protocolul curții mele? Și dacă-ți fac eu altă curte, cu protocol ad hoc? Nu te obrăznici, băiete. Te-am chemat la curtea mea pentru că ai și început să înveți să te porți, spre deosebire de masculul ăla care crede că Dacia lui e capcană de prins jucării sexuale, spre deosebire de fraierii care-au dat bir cu fugiții, nu mă fă să regret, îmi cauzează la ten. Nu te mai ascunde în spatele lentilelor, ești așa de transparent! Ia spune, cum o cheamă pe iubita ta? Cea de care ai fugit acum, nu cea despre care se bârfește pe aici că tocmai s-a măritat, aia măcar avea un nume frumos. Pe iubita mea o cheamă umbra sau lumina. Băiete drag, cântecul ăsta o să se cânte abia peste câțiva ani. Bun, să lăsăm. Despre ce vrei să vorbim? Vrei să-ți povestesc despre Alexandre?

Pygmalion la zi, Alexandre trebuie să fi mângâiat fiecare fir de păr, înainte de a mânui foarfeca lui vrăjită, cum ar ședea altfel așa de aliniat, lan de cereală fantastică, neagră, bătut de briza jucăușă. Când povestea de ședințele bilunare cu Alexandre, prințesa cicolatie visa, narcisiac, cu pleoapele abia întredeschise, lăsând liberă o privire leneșă de carnasieră. O panteră rasată, dodoloața alejandră, sub pielea mată, mătăsoasă, cu parfum de mosc, paciulli și umbră de oază, mușchii modulau gesturi rotunde, moi. Nu vă gândiți, domnilor președinți, la un ritual de seducție, parizianca n-ar fi avut de făcut decât să-și frece degetul mijlociu de cel mare, cu gestul cu care bădăranii de americani cheamă chelnerul și 87% din suflarea bărbătească a plajei, începând cu textiliștii, s-ar fi sculat de lângă neveste, iubite ori cuceriri de ocazie să ia bonuri de ordine. Dar ea era în vacanță, voia doar să treiere, cu largi mișcări de crowl, valurile leneșe ale bătrânului timp. Iar pajul ideal îi fu băiatul ăsta melancolic și miștocar, ale cărui priviri lunecau pe trupurile snoabelor lui colege, găsindu-le amuzat zeci de defecte pe centimetru pătrat de nuri afanisiți, pentru a nu se mai întoarce de dincolo de orizont… de acolo unde vântul rostogolește norii…

Băiete, poate pentru tine n-o fi așa de important, dar dacă te porți cumsecade, te așteaptă premiul nudistului perfect, după ședința de seară la Dobrgeanul. Hai, vino la marginea cearșafului, să-ți desenez pe nisip itinerarul până la camera mea. O să ajungi acolo mai pe ocolite, nu chiar în văzul areopagului, și numai după ce mă plicitisesc de cârciumă. Și ce înseamnă la tine să mă port cumsecade, dacă eu nu vreau să cad, dacă vreau să rămân în picioare? M-ai întrebat de numele iubitei. Ai descifrat cântecul lui Sam, pianotat pe fundu’ transparent al Taniei, vrei să ți-l scriu cu vectorul privirii pe țâțe? Dacă ți se întăresc sfârcurile te dai singură afară de la curtea ta?
Domnilor președinți, doar nu vă închipuiți că mi-am permis să-i vorbesc așa modelului gauguinian. Devenisem drakkului îndeajuns de curios, nu neapărat premiul, cât strălucirea lui mătăsoasă, oare o murmura “oh, Alexandre!” la o adică?

Rigoarea draconică a protocolului de curte cerea reprimarea din rădăcini nu doar a oricărui gest de tandrețe a doua zi dimineață. Ci a oricărei respirații conotative. Alexandra, decisesem totuși să-i spun așa, n-aș fi întrebat nici supus la tortura extrem orientală cu fâșii de calc vibrând pe bolduri înfipte sub unghii, care-i era numele civil, o luă, narativ, printre buchiniștii din Montmartre, deschizând virtual albume cu stampe japoneze în pai de orez, cu miniaturi erotice, eu recursei la o experiență livrescă, mielul fript haiducește, din romanul lui Filimon. Tania își mutase prosopul în latura opusă a enclavei. Cam asta era conversația publică, intercearceafuri. Mâine zi, Alexandra povesti deliciile noului restaurant Phou Thai, îmi arătă și o poză luată din stradă, cu firma și surâse, precizând că la deschidere se simțise foarte mândră că-i româncă, nici unul din prietenii ei nu avea acces la calamburul formulei thailandeze, când le explicase fusese pe loc numită regina balului, iar gălbejitul și spilcuitul patron îi ceruse o poză s-o pună în ramă și-i oferise un pahar de arak pe seară, gratis, tot sezonul, așa reclamă n-avea să mai găsească el. Eu mă revanșai cu ciorba pescărească, pe asta chiar o trăisem, cu doar 4 ani în urmă, la Caraorman, spectacol dat de căpitanul remorcherului care ne plimba pontonul dormitor de colo-colo prin Deltă. Apoi Alexandra își mai făcu odată numărul, pretinzând că dacă mă port cumsecade, adaugă un bonus la premiu, oferindu-mi o lecție gratuită de tehnică thailandeză după ședința tradițională la Dobrogeanul. Da’ tu de unde mama drakkului ai luat lecții, doar nu de la patronul bistrot-uloui Phou Thai. Mais bien sur que non, se scăpă hawaiiana mea de șapte zile, de la Alexandre, de la cine credeai? Alexandre ăsta e așa universal? Oh, a luat premii la toate festivalurile de coafură din Bangkok, Rangoon și Kuala Lumpur, anul trecut, voi aicea nu citiți ziare? Altfel, prințesa refuza să vorbească în franceză, e doar în vacanță, n’est ce pas?

M-am cam enervat, am scos din desagă Un August pe un bloc de gheață, apărută de curând. Poftim, să-ți rămână o amintire de la București, autorul de de naționalitate bucureștean, de meserie nuvelist, e o carte montată din știri de ziar, scrie și de concursurile de coafură din Paris.

Eram oare deja plicitisit de premierea repetată? Să fim serioși, ar fi o ipocrizie infantilă să pretind. Dar voiam ca Alexandra să ducă în Montmartre știrea de ziar că nu suntem babuini.

Vă veți întreba, domnilor președinți, de ce vă frustrez de scenele nocturne. Mai întâi că nu cred în ruptul calului (sic!), că ați fi voyeriști. Cred că preferați propria experiență descrierii celei a mele. Apoi, nu implic, din principiu, în istorii publice de un anume grad de intimitate, terțe personae fără a le solicita acordul. De unde să fac eu rost de Alexandra? Iar dacă n-ar depinde decât de un anuar universal, credeți oare că aș fi curios cum arată ea acum? Ei, bine, nu sunt curios defel. Transparentă ca Ulanova, sunt sigur că Tania ar putea arăta mai bine, dar ce-aș putea discuta cu Tania? Cu Solweig, chiar de-o fi o stafidă semicheală, aș avea de discutat, dar nici măcar nu știu care-i e numele actual. Cât despre iubita de atunci, care mă aruncase în plină campanie desperată, mai bine să nu vorbim. Una peste alta, pur și simplu nu mi-ar ședea mie bine să scriu cum se scrie acum. Rămân la formula George Sand pe internet, pe care o vrăjitoare ce m-a reinventat ca scriitor mi-o atribuise odată. Singurul amănunt pe care n-aș vrea să-l omit e că Alexandra, cu personalitatea ei ușor accentuată, ținea s-o contrazică pe Marilyn și nu dormea îmbrăcată în două picături de Chanel, ci într-o superbă cămașă de noapte de borangic, cu alesături, moștenire imemorială pe partea feminină a liniei ei genetice. Și-și păstra veșmântul, dând ritualurilor premiale ori pedagogice un straniu aer de comuniune cu lutul ce le născuse stirpea princiară.

Alexandra îmi premise s-o fotografiez, cu singura condiție să găsesc un unghi din care să nu i se vadă țâțele enorme, rotunde, măslinii, semănând a urcioare aburinde cu apă de izvor. Sau a palpitânde fructe ale pământului paradisiac. Caută unghiurile, băiete, caută. Și roagă-te ca urmașul tău la curtea mea itinerantă, de vacanță, să fie nu la fel de bine crescut ca tine, asta-i condiție sine qua non, ci să știe povesti ca tine.

Apoi, în ultima zi, o chemă pe Tania lângă noi. Fosta mea colegă veni oarecum à contre coeur. Tania, sa nu renunți niciodată când iți place ceva. Băiatul ăsta îți place, taci și nu mă contrazice, ți se citește pe bumbișori și altă dată nu-l mai prinzi vulnerabil. Uite cum își culege curelele armurii din nisipul curții mele itinerante, de vacanță. N-a fost nici o clipă aici, mereu era în același timp în alte câteva locuri, în orbitalul lui quantic, trebuia să profiți. Tania roși pentru a doua oară, de data asta nu numai până la jumătatea sânișorilor, trupul ei transparent, de balerină rusă, nu prinsese nici o picătură de bronz, o privi pe Alexadra, apoi privirea-i albastră și nevinovată îmi mângâie furtiv obrazul, se ridică, își dădu cu degetele prin pletele blonde, se întoarse și fugi în mare. Silueta ei delicată, cu fesișoare semitransparente, concentră, o clipă scurtă, razele trimumfătoare ale apusului, apoi se destrămă. N-am mai văzut-o.

De altfel, nici pe Alexandra. Promisiunea de a-i scrie în românește, despre cancanuri bucureștene, nu mi-am ținut-o. Plajele de nudiști aveam să le mai frecventez o singură dată, pe timpul următoarei olimpiade, de data asta în golful francezului. Dar asta-i cu totul altă poveste, chiar eu, eroul ei, voi fi atunci deja altul.
17 august 2004

Citiți volumul Nisip peste bordul nacelei, de același autor.