agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2922 .



Si daca ielele ar exista...
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Bianca Cela ]

2006-07-04  | [This text should be read in romana]    | 



- Ce credeti, domnilor ca sunt ielele? Frumuseti feminine ca atrag domnii ca voi intr-un labirint senzual? Nu, domnilor. Nici pe departe. Sunt nimeni altele dacat ideile. Da, domnilor, ideile! Mereu omul depune incomensurabile eforturi pentru a-si depasi conditia, pentru a fi deasupra naturii umane ce-l tine captiv intr-o lume a concretului. Asa ca evadeaza in absolut, abstractizand tot ceea ce cunoaste. Si totusi, lansez o provocare gandirii domniilor voastre. Nu cumva omul se pierde in abstract? Nu cumva devine captiv ideilor, asa cum spunea prietenul nostru Camil Petrescu? Si atunci ce rezolva? Iese dintr-o captivitate ca sa intre in alta. Si care ar fi solutia? Unde sunteti, voi, domnilor, liberi cu adevarat? Oare… undeva la mijloc, imbinand armonios idealul cu concretul? Voi unde va simtiti cu adevarat liberi, domnilor? Ca si acolo la mijloc oare nu poti ramane din nou prins? Vorbiti, dragii mei domni studenti… pardon, si domnisoare… Vorbiti, nu va lasati bietul profesor sa se piarda in ideea de libertate absoluta.
Cu un talent oratoricesc desavarsit, domnul profesor Horia Tanasescu reusea sa-si captiveze toti tinerii ascultatori, ce adesea ramaneau neclintiti, ascultandu-l cu ochii mariti , sorbindu-i fiecare cuvant. Domnul Tanasescu ii purta cu fiecare discutie pe culmi nebanuite, fara sa ii ghideze spre a gandi intr-un anumit mod, ci lasandu-i in confuzie, determinandu-l pe fiecare sa calatoreasca spre profunzimea gandirii sale, pentru ca raspunsurile se nasc din intrebari, iar intrebarile din confuzie. Dupa cum spunea si Descartes: Dubito ergo cogito, cogito ergo sum, sum ergo Daeus est ( Ma indoiesc deci gandesc, gandesc deci exist, exist deci si Dumnezeu exista). Astfel pentru a ajunge pe calea spre adevarurile ce dau sens vietii trebuie sa gasesti un punct de pornire numit indoiala.
Domnul profesor isi putea asuma meritul de a le fi oferit studentilor sai acest punct de pornire.
Horia Tanasescu era un barbat relativ inalt, destul de solid, la vreo saizeci de ani, cu figura incadrata intre parul bogat, carunt si tuns scurt si barba aproape alba ce-i dadeau un aer profetic, facandu-l sa para un antic intelepr elen. Aceste elemente aveau darul de a-i indulci fizionomia, caci ochii sai negri erau ageri si patrunzatori, iar buzele sale subtiri deveneau chiar taioase atunci cand se incrunta. Dar chiar si in acele momente, el nu se impunea prin teama, ci prin sarcasm si ironie, manipuland cu o usurinta extraordinara orice student naiv. Ar fi putut foarte bine sa se fi facut avocat, procuror, politician – vocatia sa era evidenta. Insa domnul Tanasescu a preferat sa nu se piarda in jocurile corupte ale politicii sau justitiei romane, ramanand fidel siesi, pastrandu-se pe sine departe de o lume a mastilor. Si mai ales a vrut sa isi indeplineasca dorinta de a-i ajuta si pe ceilalti sa constientizeze cine sunt, unde sunt, unde se duc… Si astfel, in prezent, numele Horia Tanasescu se regaseste pe lista cadrului didactic al Facultatii de Filosofie din Bucuresti.
- Asadar dragilor, ma lasati pe mine sa ma bat singur cu o idee? Cu ideea asta de libertate… Presupun ca domniilor voastre gandirea v-a cam pus o limita. Va limitati in a nu va gandi la absolut. De ce va opriti, domnilor… pardon… si domnisoare, de ce va opriti la libertatea concreta, palpabila? Depasiti limita! Ganditi! De-aia sunteti oameni, ganditi! Va ofer libertatea absoluta de a gandi! rasuna sarcastic si cu pasiune vocea domnului Tanasescu.
Apoi tacu pentru cateva momente si observa cu multumire ca a obtinut exact ceea ce isi propusese: o sala de catelusi pierduti in ploaie, ce cauta nedumeriti un adapost. Fiind spre sfarsitul cursului, nici nu spera sa obtina opinii ale invataceilor sai. Le lasa timp destul pana la urmatorul curs. Poate pana atunci catelusii gasesc adapost. Insa, fiinca timpul nu ii expirase total isi propune sa adanceasca indoiala, determinandu-si auditoriul sa incerce pana data viitoare sa isi foloseasca intelectul la un randament maxim.
- Of, vad ca degeaba, dragilor, degeaba… Si totusi eu nu ma las pana cand voi nu veti incepe sa ganditi. Asa ca, fie ca vreti sau nu eu va lansez o noua intrebare: In clipa asta sunteti liberi? Ganditi-va la mai multe puncte de vedere: social, intelectual, spiritual… Mda… Ma gandeam eu ca inca mai aveti nevoie de timp pentru a pune rotitele in functiune… Sa va dau un exemplu: domnul David Iancu. Domnul David Iancu in aceste clipe se considera liber din toate punctele de vedere. Este liber sa se abandoneze unei reverii si se simte si mai liber sa priveasca cum cad petalele de corcodus peste pletele unei simpatice domnisoare… Nu-i asa, domnule Iancu?
- Aaaa… nuuu… domn’ profesor! Priveam in gol…
- Si cu gandirea cum ramane? Eu ce ti-am sugerat sa faci, domnule? In ora mea nu se aplica principiile din yoga, nu se elibereaza mintea, ci se gandeste, se cugeteaza asupra adevarurilor existentiale…
- Pai… da… asa…
- Poftim? Ce spui acolo?
- Ca… eu… gandeam.
- Atunci uimeste-ne, domnule!
- Aaaa… nu… Nu cred ca pot sa va spun…
- La ce te gandeai?
- O tampenie, dom’ profesor! O tampenie fara sens…
- Are legatura cu subiectul?
- Oarecum…
- Adica e legata tampenia ta fara sens de libertate?
- Aaaa… nu…, nu cred.
- Domnule, te incurci in propriile cuvinte. Fii mai coerent si exprima-ti o idee, ca ma zapacesti.
- Ce idee?
- Despre libertate… Sau nu, nu neaparat… Zi-ne la ce te gandeai.
- Of… nu cred ca…
- E legat de fata la care te uitai pe geam atat de interesat?
- Ah, nu, dom’ profesor. Chiar nu am observat-o. Priveam prin ea, si ma gandeam…
- La ce? La libertate?
- Nu, la iele…
- La iele ?!?
- Da, dom’ profesor, v-am spus ca e o tampenie, dar… daca ielele ar exista?
- Ce daca? Era retorica intrebarea?
- Nu stiu… Nu, nu cred, dom’profesor. Si totusi… DACA ielele ar exista?
- Mda… daca ielele ar exista? relua domnul Tanasescu pe un ton blajin, dar ganditor, hipnotizat parca de aceasta intrebare absurda.

Tot drumul spre casa, profesorul de filosofie a condus distrat si pierdut in propriile cugetari. Insa cel mai persistent gand era de fapt acea intrebare surprinzatoare ce o pusese un student boem, pierdut si el in propriile idei.
Ajuns in locuinta sa de burlac tomnatic, Horia Tanasescu incerca tot posibilul sa scape de intrebarea obsesiva. Dar tot ceea ce facea nu reusea decat sa adanceaca misterul. A incercat sa reciteasca pentru a nu stiu cata oara un celebru volum de filosofie, insa se ratacea printre randuri, privirea ii devenea fixa, iar ochii goi.
In mintea sa rasuna ca un ecou, din ce in ce mai puternic : “Si daca ielele ar exista?”. Barbatul s-a ridicat nervos, a trantit cartea pe biroul sau din lemn de cires si s-a cufundat intr-un fotoliu visiniu, model clasic, ascultand ritmurile armonioase ale lui Johan Strauss. Dar nici de aceasta data vocea tanarului student nu ii dadea pace. Nelinistea se adancea si Horia chiar nu avea vreo putere asupra gandului ce-i trezea nelinisti, asa ca intr-un final se hotari sa renunte la orice alta activitate si sa cugeteze asupra unei intrebari aparent stupide. Deschise cutiuta cu tutun fin si isi umplu cu meticulozitate pipa, gest aproape ritual pe care il facea ori de cate ori avea nevoie de calm. Apoi continua ritualul de relaxare turnandu-si intr-un pahar de cristal un conaic de cea mai inalta calitate. Dupa ce adauga doua cubulete de gheata si aprinse un betisor parfumat indian se cufunda din nou in fotoliul visiniu, imbratisat de miresme de tutun aromat si mosc verde. Lua o gura de coniac, inchise ochii si se lasa purtat de acordurile uneia dintre melodiile sale preferate – “Balada pentru Adeline”, cantata la pian de celebrul Richard Clayderman. Reaparu enigmatica intrebare: “Si daca ielele ar exista?”.
“ Si daca ielele ar exista, David? De ce oare ma chinuie pe mine acum o simpla frantura de gandire poetica? Asa e, David Iancu chiar aduce un pic a Eminescu, cu zulufii aia castanii ce-i cad pe umeri… Dar baiatul ala oare o fi prost sau un geniu? Of, numai de-as putea citi gandurile. Trebuia mai bine sa fi ales Psihologia si acum il descifram pe David asta… Care sunt oare, David, ielele tale? Ce fantasme te bantuie pe tine, baiete?”
Brusc, lui Horia ii strafulgera prin minte o idee. Se uita la ceas sa vada daca inca mai poate fi pusa in practica. Ceasul indica ora zece fara un sfert.
“ Cam tarziu…”
Asa si era, afara era complet intuneric, insa ideea sa era singura metoda de a pune capat framantarilor si de a evita o insomnie. Si cat de penibil se simtea in aceste momente reputatul profesor…
“ Om batran… n-am ce face altceva mai bun decat sa ma las cuprins de framantari studentesti… Si totusi… daca ielele ar exista? Si totusi…”
Si totusi in adancul sufletului sau Horia imbratisa cald aceste tulburari filosofice, deoarece il faceau sa se simta din nou tanar, din nou liber.
Era decis sa duca la final planul. De sub cartea ce-o aruncase ceva mai devreme se zarea telefonul mobil. Se repezi si incepu a-l butona in graba, cautand in agenda numarul de telefon al vreunui student ce ar fi putut sti numarul lui David.
“ Serban… Traistan… Tudora… Voinea… Voinea! Am gasit! Nu era Voinea cu David in cafeneaua “Dalila” zilele trecute? Ba da, ei erau, ei si cu doua fete…”
- Alo? raspunse o voce de baiat tanar
- Alo? Voinea?
- Da, Voinea la telefon. Cine…
- Scuza-ma te rog de deranj… Sunt Horia Tanasescu.
- Profu! Aaaa… pardon, ma scuzati, dom’ profesor. Dar nu ma asteptam. Ce-i cu dumneavoastra la ora asta? Adica, ma scuzati, vroiam sa va intreb de fapt: cu ce va pot fi de folos?
- Auzi, mai Voinea, tu esti prieten cu Iancu?
- Cu David Iancu, domnule? Pai, da… desigur…
- Si ai putea te rog sa imi dai un numar de telefon la care il pot gasi?
- Sigur ca da… Ah… nu! Ma scuzati, domnule profesor, dar i-am pierdut numarul de mobil… Dar am aici unul de fix… Nu sunt sigur ca e al lui. Va foloseste totusi la ceva? Puteti incerca la acest numar daca doriti…
- Dicteaza-l, te rog.
Profesorul asculta atent si nerabdator, rosti in graba un “la revedere” si mai arunca o ultima privire spre ceasul mare de pe perete, care arata zece fara cinci. Nu era o ora tocmai rezonabila si ezita in a suna la numarul aflat. Se temea sa nu deranjeze, sa nu para deplasat fata de parintii studentului.
- Alo? raspunse de aceasta data o voce groasa, ragusitta de femeie varstnica.
- Buna seara. Familia Iancu?
- Nu, raspunse femeia pe un ton rece si ursuz.
- Va rog sa ma scuzati de deranj, dar mi s-a spus ca la acest numar il pot gasi pe David Iancu…
- Pe David? Da, aici sta, se imblanzi un pic vocea de la telefon. Dar lumea il cauta pe mobil. Curios ca sunati la ora asta pe numarul asta…
- Va rog inca o data sa imi acceptati scuzele, sunt profesorul sau si trebuie sa discut ceva cu baiatul…
- Da, da, il chem.
Peste cateva momente in sfarsit profesorul era bucuros sa auda glasul bland si zapacit al studentului sau.
- Buna seara…
- Buna seara, domnule Iancu.
- Domnu… domnul profesor? Domnul Tanasescu? Cu ce ocazie?
- Cursul de azi si modul in care ai raspuns…
- Poftim?
- Asculta. Vreu sa stiu un lucru, Iancule. Te rog sa ma lamuresti, ca daca nu o sa am fel de frisoane intelectuale.
- Cu cea mai mare placere… cred.
- Vreau sa stiu de ce te intrebi asta.
- Ce?
- Care sunt ielele tale, David?
- A… asta… curios… Ielele sunt aceleasi pentru toti. Nu sunt ielele mele.
- Aceleasi… Ce vrei sa spui?
- Nu stiu, dom’ profesor… daca as sti… si daca ar exista…
- Ce? Ce sa existe?
- Ielele…
- Ielele… relua mecanic Horia. Ielele…
Nu stia exact de ce, dar se speria pe sine cat de fascinat era de aceasta idee. Pana acum ielele reprezentau idei. Dar acum cauta idei care sa reprezinte iele. Oare cum ar fi? … daca ar exista… Si daca…?
- Numai de ne-am putea conversa acum mai mult, domnule Iancu… David… Intrebarea aceea nu-mi mai da pace.
- Vai, dom’ profesor… de-ati sti…
- Ce? Ce sa stiu? Spune-mi, te rog.
- Odata ce v-ati prins in plasa nu mai scapati, domnule profesor… rostea tanarul cu jumatate de voce. Cate as avea sa va spun…
- Spune-mi! zise Tanasescu pe un ton imperativ aproape.
- Daca vreti putem vorbi intr-o zi in cafeneaua “Dalila”.
- Cand?
- Oricand, domnule. Eu pot si acum…
- Pai si parintii tai? Mama ta?
- Mama mea? Nu, eu stau in gazda la o femeie. Plec si vin cand vreau. Sa ne vedem, m-ar ajuta si pe mine sa am cui povesti…
- In jumatate de ora, la “Dalila” e bine?
- Da.

Printre rotocoalele stravezii de fum se zareste un chip de copilandru, incadrat in plete castanii ondulate si lungi ce-i dau un aer angelic. Insa ochii tanarului sunt departe, are aceeasi expresie ca si in timpul cursului domnului Tanasescu… pierdut, dezorientat. Soarbe absent dintr-un ceai negru si se lasa prada gandurilor aberante, absurde, stupide… Doar ritmul energic de jazz din fundal il mai trezeste din cand in cand la realitate, mai soarbe o gura din ceai, apoi gandurile ii zboara ca si petalele albe si rozalii purtate de vantul primavaratic. Ochii sai umezi sunt pe cale de a lasa libera o picatura cristalina si dureroasa, insa David este trezit la realitate de o voce puternica dar calma:
- Ce dac-ar exista iele, domnule Iancu?
- Asta ma intreb si eu, dom’ profesor… si poate mai mult…
- Adica?
- Adica… exista?
- Iele? Sau idei?
- Nu stiu…
- Of, iar ma zapacesti, baiete. Exprima-te coerent!
- Iele. Raman la intrebarea mea: dac-ar exista?
- David, vreu sa iti spun ca am atatia ani de experienta ca profesor si niciodata nu mi s-a intamplat sa ma incurce un student mai mult… Sunt blocat, atras ingrozitor de intrebarea asta… Vreau sa imi spui mai multe, baiete, vreau sa stiu cum gandesti…
- Mi-e teama sa va spun…
- De ce?
- Mi-e teama ca ideile astea absurde va vor prinde si pe dumneavostra. Si odata incurcat in ele nu mai poate nimeni evada. Ideile astea sunt periculoase, ca o plasa ce se tese pe zi ce trece tot mai strans si mai dens, acoperindu-i din ce in ce mai mult pe cei care cad in ea. Eu am cazut si acum ma tem…
- Ma risc… Spune-mi.
- Atunci va recomand o cafea tare, ca vom sta aici pana la zori.
Tanasescu asculta sfatul tanarului si in acelasi timp scoase din buzunarul sacoului o tigara de foi. Ii placea aceasta cafenea. Era printre putinele locuri in care puteai purta discutii pe teme spirituale, filosofice fara a fi deranjat, intrucat atmosfera calma, relaxanta te imbia sa iti eliberezi sufletul si sa dai frau liber fluxului de idei, fie rationale, fie aberante. Profesorul simtea ca avea multe de invatat de la baiatul din fata sa. Il privea si nu putea vedea decat concretizarea ideii de libertate… intruparea acestei idei in fiinta unui tanar boem. Pe chipul lui angelic nu vedea nici o constrangere, nici o masca, doar libertate… de a gandi, de a fi trist, de a varsa o lacrima pentru florile de mar desprinse de pe ramurile inmugurite… Si totusi… poate se insela… Poate baiatul era mai constrans decat un sclav si mai neputincios ca o crenguta firava in fata furtunii furioase de vara. Asa ca profesorul se decise sa isi elibereze mintea de orice idee preconceputa si sa asculte… Sa asculte povestea baiatului si sa descopere ce s-ar intampla daca ielele ar exista…
- Mi s-a intamplat ceva cam bizar in timpul unei excursii in Muntii Bucegi dar imi este teama ca nu ma mai veti considera in deplinatatea facultatilor mentale si ca poate ideea va va fascina si pe dumneavoastra mult prea mult si veti fi apoi ca mine… pierdut undeva in intuneric… Serios, domnule profesor… nu am mai avut curajul de a povesti nimanui, dar dumneavoastra pe langa incredere mai imi inspirati si altceva… Dumneavoastra aveti ceva, un instinct puternic care v-a tarat pana la mine si v-a spus ca trebuie sa aflati povestea…
- Asa e, David. Nu stiu de ce, dar simt ca acum asta trebuie sa fac. Sa fiu aici si sa te ascut. E inexplicabil, iar eu ar trebui sa imi pot explica treburi din astea. Doar sunt profesor de filosofie, ce naiba… Dar de data asta nu pot. Intrebarea ta a nascut in mine o atractie mai presus de puterile mele. Te rog nu te teme. Am sa las prejudecatile deoparte si am sa accept orice realitate, am sa-ti accept povestea chiar daca depaseste barierele realitatii pe care o cunoscusem pana in acest moment, chiar daca se duce departe, chiar daca ma duce in locuri necunoscute. Nu ma tem de necunoscut, spune-mi orice.
- Hmm…, zambi David ironic si cu un aer matur, de parca in aceste clipe rolurile se schimbasera iar el era profesorul cunoscator si Tanasescu un biet invatacel confuz. Cu totii ne temem de necunoscut, tineri sau… mai… maturi, ca dumneavoastra…
- Matur? Frumos cuvant pentru a descrie ca de fapt sunt un om batran, tinere. Un mos pe care inca il mai tulbura enigmele.
Chelnarul ii aduce domnului profesor cafeaua, creand astfel atmosfera propice in care aceasta sa poata asculta povestea cu iele. La miezul noptii, intr-o zi frumoasa de aprilie nu se mai auzea nimic in afara vantului linistit ce mai fura in zborul sau cateva petale de flori sau acordurile de aceata data mai potolite de jazz din cafenea.

- Asadar… Acum vreo luna de zile eram cu cativa prieteni in Muntii Bucegi. Cu totii am pornit fara tinta si ne lasam purtati parca de vant in expeditiile noastre. Nu ne gandeam inainte deloc la detalii precum unde mancam, unde vom dormi, etc. Lasam totul la voia intamplarii. Stiti ca se spune ca cine se aseamana se aduna… eram doar cative studenti poeti si liberi. In fine, ajunsi acolo, am mancat ceva in graba si am pornit intr-o drumetie ce avea sa dureze cateva ore bune. Scopul era insa sa ajungem pe seara la o cabana undeva prin munti, uitata de lume. Drumul ne-a stors de energia cu care pornisem de acasa si dupa ce am mancat bine am cazut cu totii intr-un somn profund, desi nu era mai tarziu de noua seara. Dar aerul de munte era asa de curat si ne chema intr-un somn placut si linistitor.
Am fost trezit de niste batai insistente in usa. Imi disparuse tot somnul. Cand m-am uitat la ceas, era miezul noprii, iar toti dormeau dusi… Dar eu ma simteam ciudat. Parca bausem trei cafele. Eram treaz si aveam o stare de luciditate care chiar ma speria un pic. Langa usa se afla o fereastra. Mi-era totusi teama sa deschid usa unui strain, asa in mijlocul pustietatii. Dar cand m-am uitat pe geam, nu era nimeni la usa. “Probabil mi s-a parut. O fi fost unul din acele vise care par atat de reale…” gandeam eu si ma hotarasc sa ma intorc in camera si sa ma apuc de citit, oricum nu mai puteam dormi…
Dar alte batai in usa m-au intors din drum. Ma uit pe fereastra si din nou nimic. Asa ca am luat o gura de tarie pentru curaj si am iesit afara. Tot nimeni. Si totusi… ceva se schimbase, nu pot explica prea bine ce, deoarece nu are vreo legatura cu perceptiile senzoriale, pur si simplu SIMTEAM…. altfel . Apoi incetul cu incetul se transmitea si la nivelul senzorial.
O boare de vant aducea cu sine o esenta puternica si proaspata de brad. Am inchis ochii pentru cateva clipe si m-am lasat sedus de acea mireama. Apoi totul era difuz, incetosat, parca padurea fumega. Cautam disperat cabana, insa nu mai reuseam a o distinge. Asa ca mi-am imaginat ca probabil era un vis si m-am abandonat, in speranta de a simti intens tot ceea ce aceasta halicinatie mi-ar fi putut oferi.
Un firicel luminos de fum mi-a trecut prin fata ochilor. Mirosea puternic a rasina de brad. Mi se parea ciudat acest aspect… fumul sa miroasa a brad, insa am incetat in a mai imi pune intrebari inutile. Cand m-am uitat mai bine, mai multe astfel de firicele se impleteau in armonie si creau diverse modele in vazduh. Nu stiu daca doar mi se parea, dar vedeam forme de flori, arbori, pasari, animale, toate desenate de fum in aer. M-am lasat bezmetic condus de aceste stranii fire ce teseau un fel de plasa ce devenea din ce in ce mai densa.
Urma de fum m-a condus in dreptul unui lac. Stralucea in bataia razelor de luna si oglidea in el toata puritatea si falnicia universului montan. Era un spectacol cu adevarat frumos. Varfurile brazilor nu mai incercau sa atinga doar inaltul cerului, ci parca se cufundau si cautau profunzimea de dincolo de apa cristalina. Poate ca era un semn ca observasem acest lucru, sa caut si eu in adancime si sa nu ma mai las pacalit de lumina orbitoare a cerului albastru. Pentru ca noi, oamenii suntem atat de naivi. Ne lasam inselati de un albastru senin si ramanem la el. Ne temem sa ne desprindem privirea si sa aruncam un ochi dincolo de suprafata netulburata a unui lac de munte, sa parasim oglindirea cerului si sa ne afundam in negrul din adancuri. Dar asta e deja filosofie…
Oricum era noapte, iar eu nu mai puteam fi inselat de culoarea limpede a cerului. Era intunecat, asa ca imi era totuna ca priveam in sus sau in oglinda apei. Era atat de netulburata… apa. Asa ca m-am apropiat ca sa imi pot zari chipul mangaiat de lumina candelabrului noprii. In spatele meu insa parca mai era un chip… o fata. O fata imbracata in alb si cu parul lung, castaniu… Am tresarit ca electrocutat, insa din nou nimeni.
“Mi se pare… Totul mi se pare. Nu e nimic real”, gandeam eu din nou. Si totusi, firicele de fum ma inconjurau din nou si deveneau din ce in ce mai luminoase, de parca nu mai erau alcatuite din materie, parca se transformau in suvoaie de energie pura, parca erau vii, un fel de spirite. M-am speriat de acest gand si totul a devenit ca inainte.
M-am asezat pe o buturuga cu ochii inchisi. Nemiscat, am inceput sa simt frigul intepator al muntelui. Cand am deschis ochii, frigul disparuse. Imi era bine. Oare chiar era frig? M-am abandonat din nou in intuneric si fiorul se intensifica. Tremuram. “ Ce frig e… De fapt, nu, nu e frig… E frig? Nu, asta nu e frig, e altceva…” Am ramas o vreme cu ochii inchisi si ceea ce simteam a devenit suportabil, nu ma mai deranja, ajunsese sa fie chiar o racoare ce-mi provoca un sentiment placut. Apoi am auzit un cantec serafimic, nepamantean, de ma temeam ca am parasit aceasta lume si am ajuns in rai. Nu imi doream sa mai deschid ochii, ma temeam sa nu dispara. Daca l-ati fi auzit, domnule profesor…
Nu cred sa mai fi auzit asa ceva vreodata in viata… Era de o armonie cosmica, suprema. Parca ar fi fost cantecul astrilor, cantecul muntilor, al brazilor, un cantec venit din inaltul ceresc, sau din adancimi nebanuite… divin.
… dar straniu. Asa ca de frica sa nu ma pierd pe aceasta melodie hipnotica am deschis incet ochii. Nu, era inca prezent, mai intens, mai clar… Firicelele de fum calatoreau in directia din care se auzea si melodia. Am luat urma acestora si ochii mei au vazut ceva mai presus de imaginatie. Nu am indraznit sa ma apropii prea mult, am ramas in picioare, paralizat de uimire, cu ochii aintiti spre spectacolul ce mi-a fost dat sa vad.
Era un fel de poienita, inconjurata de brazi perfect echidistanti, dispusi in cerc. Luna parca inadins lumina acel cerc enigmatic, sumbol al perfectiunii si armoniei astrale. In mijloc se afla un fel statueta naiva, ce parea un totem din vremuri stravechi. Din cate mi-am dat seama era reprezentarea unui cap de lup. Statueta era asezata pe un fel de piedestal de piatra, impodobit cu cetini verzi de brad si flori albe. De jur imprejurul sau se ridicau parca de nicaieri rotocoale de fum straveziu, imaterial, ce purtau intr-un dans ritual un grup de vreo noua frumoase zeite.
Fantomaticele fiinte faceau un cerc in jurul acelui mic altar al lupului si se roteau fara oprire tinandu-se de maini.
- Si daca ielele ar exista…, interveni ganditor Tanasescu in mijlocul povestitii de care era captivat.
- Da, daca ielele ar exista ar fi acele fete… Parca erau toate in transa si se miscau conduse de spirite ale padurilor carpatine. Sau poate spiritele erau chiar ele.
Imi aduc aminte ca erau extraordinar de frumoase, dar distante, ingrozitor de distante. Am facut cativa pasi inspre ele, insa ceva nu ma lasa sa merg mai departe. Eram prins acolo. Nu puteam decat sa le privesc si sa le admir libertatea cu care faceau toate miscarile, si parca miscarile lor erau calculate cu precizie de o forta ce le controla ca pe niste marionete neputincioase. Melodia cantata cu vocile lor departe de a fi umane palea din ce in ce, iar miscarile lor deasemenea, deveneau mai lente, mai senzuale, ca ale unor feline salbatice.
Ciudat este ca desi foloseau cuvinte in imnurile inchinate divinitatii, eu nu distingeam vreun cuvant cunoscut. Ba mai mult, limba pe care o foloseau nu semana cu niciuna pe care s-o mai fi auzit, insa aveam un sentiment ca inteleg aceasta limba undeva adanc in sufletul meu, si ca probabil se afla ingropata in fiecare sub secole de uitare.
Si nu ma mai puteam opri din a le privi. Erau incredibil de frumoase, niste creaturi fara asemuire printre muritori, creaturi ce-si pastreaza etern frumusetea… frumusetea prizoniera a muntilor, brazilor si apelor carpatine. Aveau gratia caprioarelor, eternitatea cetinilor verzi de brad, sinceritatea izvoarelor limpezi, erau niste flori rare, deosebite, inconjurate de stancile aspre si vantul taios de munte – ca si florile de colt.
Aveau pielea alba si neteda, parca de portelan. Parul le era castaniu, drept si toate il aveau lung, pana aproape de genunchi. Pe cap avea fiecare cate o coronita din crengute verzi de brad si flori imaculate, la fel cu cele de pe piedestalul de piatra. La spate, din coronite porneau fasii subtiri de voal alb-transparent, ce cadeau si ele pana aproape de genunchi. Erau imbracate intr-un fel de robe lungi, albe, prin care li se conturau trupurile firave. Erau rochii simple, cu maneci deosebit de lungi, ce se terminau in fasii transparente de voal ca si cele din par, lasandu-le insa umerii liberi. Deasemenea, rochia lasa dezgolit gatul si o parte din piept, incheindu-se in fata cu un snur tot alb, ce se continua cumva pana la nivelul taliei, in jurul careia se infasura de cateva ori, apoi era legat la spate si lasat sa atarne pana in pamant. Rochiile erau foarte lungi si ele si se terminau ca si manecile in fasii de material parca zdrentuit. Nu stiu daca erau iele, sau vrajitoare pagane, dau un lucru stiu sigur: simple fete nu aveau cum sa fie.
Dupa ce cantecul lor deveni mai potolit, se asezara toate in cerc, foarte aproape de lup. Acum cantau un fel se imn tragic, si toate priveau spre cer, tinand mainile intinse. Fara sa se opreasca din cantat, au luat cate un vreasc subtire si fiecare a suflat in el, facand sa se aprinda o flacara. Apoi s-au asezat in genunchi cu capetele plecate soptind aceeasi melodie dureroasa. Din departare incepusera sa se auda strigate de lupi. Ele insa nu se speriau, ci isi inganau melodia neincetata, acompaniata de urletele ingrozitoare ale lupilor.

Profesorul Tanasescu era mut de uimire. Se astepta la o poveste mai ciudata, intuitia ii spusese asta, insa ceea ce auzea era dincolo de orice si-ar fi inchipuit. Ielele… mai auzise postile unor sateni insa nimic nu l-a mai impresionat in aceeasi masura. David era un baiat educat, cult si cu un intelect superior. Nu avea cum sa accepte niste basme populare, nu l-ar fi crezut in stare sa creada povestile spuse in folclor prin viu grai. Pesemne ca ceea ce auzea chiar se intamplase, fie in realitate fie intr-un vis fantastic. Isi mai comanda o cafea si astepta cu nerabdare finalul povestirii. Dar inainte de aceasta se rezema de spatarul scaunului comfortabil si inchise ochii cateva clipe, incercand sa vizualizeze ceea ce i s-a descris in detaliu.
- Va simtiti bine, domnule profesor?
- Da, da… Lasa-ma cateva momente, te rog.
O briza cu iz de padure montana il facea sa se afunde in intunericul gandirii sale. Deja simtea locurile descrise de baiat, simtea chiar o racoare specifica si auzea in departare un strigat disperat de lup.
- Sa merg mai departe cu povestirea?
- David? Unde esti, tinere? Unde esti?
- Va simtiti bine?
- Nu stiu. Unde sunt?
Horia statea pe o buturuga de brad, iar in jurul sau isi inaltau crengile vesnic verzi falnicii brazi. In spate se intindea netulburata o oglinda de apa in care profesorul putea admira superba priveliste nocturna. Se afla acum in locurile descrise de David, era intr-o padure de brazi undeva in munti…
“E real? Fascinant…”
Inca mai putea auzi ecoul vocii tanarului, insa acesta disparuse, ramase in cafeneaua “Dalila”. Domnul Tanasescu era acum singur in aceasta misterioasa poveste si nu isi putea explica nimic din ceea ce vedea sau simtea.
“David? Daviiiid!!! Unde sunt? Of, nu mai are sens. M-am pierdut si eu intr-o poveste cu fapturi supranaturale.”
Horia, deznadajduit si singur, se ridica in picioare si incepu sa se plimbe fara un scop prin padure. Se opri langa lac si se apleca sa isi vada chipul oglindit si expresia confuza. Dar in spatele sau mai aparu un chip alb, nepamantean, cu ochii mari si transparenti – exact ca in istorisirea baiatului.
Cand se intoarse – nimic. Totul era pustiu, fata se evaporase. Era diferit insa de ceea ce auzise de la David – nu era fumul de care acesta ii povestise si nu auzea alt cantec decat cate un strigat de lup, cantecul greierilor sau susurul izvoarelor. Era doar muzica naturii.
Se indeparta de lac si porni pe un drum fara vreo destinatie precisa. Altceva nu ii venea in minte sa faca. Se plimba haotic intr-o padure bantuita de spiritele celor de mult apusi.
Dupa o vreme, pasii il purtara in locul de care i se povestise – cercul imprejmuit de brazi cu un altar in mijloc. Locul insa parea pustiu, iar statueta era aproape in totalitate acoperita de muschi si panze de paianjen. Insa intr-adevar, dupa ce inlatura ceea ce o acoperea descoperi capul unui lup – asemanator celor de pe stindardele dacilor. Nu mai era nici urma de flori sau cetini verzi pe piedestal. Tot locul parea un fel de sanctuar stravechi, un loc in care se controleaza energii spirituale, iar in aer inca persista de-a lungul vecurilor un aer fermecat de magie pagana. Inexplicabil, se aseza in genunchi si inalta o ruga unui zeu de mult uitat, dar pe care inca il mai gasea undeva in adancul sufletului.
Simti deodata o mana rece pe spinare si un fior de groaza ii strabatu tot trupul. Cand deschise ochii era ea – o naluca, o inchipuire, si chiar daca ar fi fost asa si-ar fi dorit sa nu mai plece vreodata de pe acest taram fermecat si sa ramana mereu cu frumoasa fantasma.
In ochii ei caprui se regaeau suferinte seculare ce se repetau la nesfarsit si de care nu se putea elibera. Era de fapt un biet spirit prins in aceste locuri pe veci. Nu era umana, frumusetea ei era un fel de frumusete astrala, o stralucire pala, distanta, de care nu te poti apropia si care ramane etern o enigma pentru om.
- Cine esti? intreba Horia pe un ton bland.
Ea ii intinse o mana sa se ridice, iar apoi ii puse un deget pe buze in semn sa taca. Horia clipi si fata disparu din nou.
- Unde esti? Nu pleca… te rog…
- Ssssst… se auzi soptind o voce suava de dupa niste brazi. Figura ii era tista iar privirea fixa pe statueta. Apoi isi muta privirea pe Horia si ii intinse o mana, lasand maneca lunga sa fluture in adierea dulce a noptii. El ramase nemiscat, insa de data aceasta ea se apropie pe nesimtite. Faptura fantomatica incerca sa ii spuna ceva, insa nu stia cum sa ii transmita. Asa ca isi duse o mana pe piept, dupa care cu aceeasi mana arata spre el. Repeta gestul inca o data, reusind sa ii transmita lui Horia ca era vorba despre un fel de “eu si cu tine, noi doi”, iar apoi cu o voce melodioasa sopti:
- Kap…no… batai…
- Poftim?
Se apropie, mai repeta gestul o data si sopti din nou:
- Kapnobatai…
Citindu-i nedumerirea de pe figura, fata incerca sa se explice. Inchise ochii si, cu gesturi gratioase intinse o mana in fata, dupa care o ridica in dreptul buzelor sale pline si sangerii. Sufla cu miscari lente in palma deschisa, iar mai apoi in jurul mainii sale firave se impleteau acele firicele de fum imaterial, luminos. In jurul lui Horia se ridica o ceata densa, iar firicelele de fum il inconjurau si ii dadeau fiori. Erau ei doi in mijlocul unui sanctuar ce fumega. Ea parca controla fumul. Tinea intr-o palma un fel de sfera de fum, pe care o plimba dintr-o mana in alta, o preschimba intr-un suvoi lung pe care si-l infasura in jurul trupului, dupa care lua forma unei flacari pe care o tinea in ambele palme larg deschise, cu degetele rasfirate, in dreptul pieptului. Apoi sopti din nou:
- Kapnobatai…
- Kap…no…?
- Kapnobatai…, si lua mana lui calda intr-a sa si mai sopti o data misteriosul cuvant.
- Of… ce vrei de la viata mea, fiinta? Imi vrei viata, trupul, sufletul? Ce vrei de fapt?
- Kapnobatai… Kogaion…
- Numai de-as sti ce inseamna toate acestea…
- Kapnobatai…, si ii trecu prin fata mana fumeganda. Kogaion…, si il apuca de barbie pentru a-i indrepta privirea spre o stanca ce se afla ceva mai departe.
- Tu vrei sa ma faci sa inteleg, nu-i asa?
- Kogaion… si intinse mana spre aceeasi stanca.
- Ce e Kogaion?
Il privi infricosata cum rosteste cuvantul si ii puse degetul rece pe buze.
- Sssst… de parca numai ea avea dreptul sa rosteasca acel cuvant, probabil sacru in universul ei. Rostit de oricine altcineva ar fi fost un sacrilegiu.
Cateva picaturi de ploaie se coborara din inaltul cerului pentru a spala padurea tacuta si trista. Parca cerul incepuse sa planga, sa verse lacrimi pentru spiritele ce ramasesera in veci captive acestei paduri si pentru civilizatii si cuvinte stinse… Tanasescu isi dorea ca ploaia rece sa ii spele si lui gandurile, sa il aduca din nou in lumea lui anosta si sa il ia din aceasta halucinatie nocturna. Isi dorea sa scape de aici, sa fie din nou el, in cafeneaua “Dalila”, sorbind din cafeaua neagra si fumand din tigara de foi. Si totusi, tot ce mai era rational in el, toata logica pe care si-o construise cu grija in atatia ani, gandirea sa limpede, totul fu tulburat de o dorinta venita din adancul sufletului, suflet in care nu stia daca sa creada sau nu, pe care il ingropase sub gandiri ce nu erau ale lui, ci ale filosofilor pe care ii admira atata. Si aceasta frantura de intuitie nu il mai lasa sa paraseaca padurea. Daca lasa la o parte tot ceea ce invatase pana acum, daca renunta in a mai vedea lumea asa cum a fost invatat sa o vada, acum putea intr-adevar sa o VADA… si sa creada in ceea ce vede. Judecata ii era umbrita de firicele de fum si o frumusete nemuritoare.
Era posibil? Sa mai simta dragostea la varsta lui? Sa simta dragoste pentru o creatura care nici macar nu stie daca exista? Sau era doar atras spre neant de un spirit rau dintr-o padure bantuita? Prea multe intrebari, prea multa ratiune… Nu era nimeni care sa ii raspunda, nici macar el nu mai era el. El nu isi mai putea explica. Dorinta de a ramane aici vesnic cu fiinta care il atragea nespus era mult prea puternica. Si nu isi putea explica daca asta era dragoste sau nu… Si numeni nu putea. Era singur. Si totusi nu. Nu mai era singur. Era EA. Simtea ca a atins o noua culme in viata sa, ca a gasit noi sensuri ale vietii, un nou scop… ea… Asa ca a incetat sa se mai agate de amintiri din realitatea ce-i fusese dat atatia ani sa o cunosca si s-a lasat invaluit in aceasta noua realitate, cu alte valori, cu alte sensuri, cu alte scopuri, cu alte frumuseti. Si-a eliberat sufletul de sub caramizile grele pe care singur si le aranjase cu grija atatia ani si a inceput sa simta…
Dar ea nu mai era acolo. Ploaia a sters-o, a facut-o sa dispara.
“ Dar acum eram pregatit pentru a intelege, pentru a iubi… Nu ma intereseaza daca existi sau nu. Vreau sa vin cu tine catre Kogaion.”
- Ssssst… se auzi o soapta de mai departe. Era ea, dupa niste brazi, pe poteca ce ducea spre locul pe care il aratase mai devreme.
- Citesti ganduri?
- Ssssst… Dupa care intinse o mana si sopti din noi aceleasi cuvinte mistice. Kapnobatai… si facu sa se ridice din nou ceata in jurul lui Horia. Kogaion… si isi atinti privirea spre stanca aceea.
Horia renunta la tot si isi indrepta pasii spre frumoasa zana. Aceasta il lua de mana si il ghida pe drumul de fum ce ducea catre Kogaion.
Se oprira la intrarea intr-o pestera intunecoasa. Ea ii lasa mana pentru o clipa si se aseza in genunchi in fata pesterii. Ii facu semn sa faca acelasi lucru. Horia se supuse. Fata, cu mainile spre cer incepu a canta in surdina o melodie a carei armonie ar fi putut ordona si stelele din univers. Probabil era un imn, un imn in care ii cerea zeului sau sa ii permita sa intre in pestere. Horia a auzit de multe ori cuvantul “Kogaion”. Probabil ca ajunsesera. Pestera era Kogaion. Altceva nu prea a mai retinut, decat cateva cuvinte pe care isi amintea sa le mai fi auzit in alte dati, desi nu mai stia axact unde si cand si ce semnificau: “Bandis”, “Derzelas”, “Preistoros” – nume de zeitati? Ceva ii spunea ca asa era, insa era din nou ceva vag, venit de undeva din profunzimea sa… ramasite lasate de stramosi, batrani filosofi, batrani magi stinsi de mult si uitati sub ploi dese de primavara ce iau in cursul lor amintirile unui popor indurerat.
De aici putea vedea si cercul din padure. Cateva nimfe se stransesera in jurul lupului de piatra si il impodobeau cu flori albe. Apoi mergeau in cerc si incepura a canta si ele acelasi imn dramatic. Vocile lor se inaltau si implorau cerului sa se deschida si muntilor sa le elibereze. Dar faceau asta in fiecare noapte, ani de-a randul, de secole…
Apoi cea de langa el tacu si ii lua din nou mana intr-a sa. Impreuna pasira in pestera sacra, lasand in urma eternul cantec al suferintei. De pe pereti se uitau la ei ochii lupilor desenati de mult cu vopsele din ierburi. Ajunsera la un nou cerc in mijlocul caruia se afla un altar cu flori rare din Muntii Carpati. Deasupra era o gaura rotunda prin care patrundea plapanda lumina a lunii. L-a asezat in genunchi de-o parte a acestuia, iar ea a facut acelasi gest in partea opusa. I-a luat ambele maini intr-ale sale, inchizand ochii. El i-a imitat gesturile si s-a abandonat in acest vis straniu. A inceput apoi din nou sa cante, insa o melodie cu mult mai blanda, ceva mai umana.
Parca era o uniune de proportii cosmice… intre fantasctic si real, intre sprit si trup, intre uman si divin… armonie perfecta, asa cum trebuie sa fie… Cu rochia ei lunga si alba, cu voalurile dezordonate, ea era nemuritoarea mireasa, iar el scos din lumea sa si atras in aceasta nunta dintr-un sanctuar stravechi. S-au ridicat si s-au pierdut intr-un inselator sarut, iar pe rand au intrat ielele cu faclii aprinse pe care le-au lasat pe altar sa arda si sa fumege. Apoi au continuat cantecul intr-un ritm mai vesel, pornind un dans nebun in jurul eternilor miri pierduti in universul lor bizar.



- David!!! David!!! Se auzi o voce ragusita.
David, intins pe patul sau moale cu asternuturi albastrui se lasa atins de razele caldute ale primaverii. S-a trezit cupris de nedumerire. Cum ajunsese acasa? Cum se facea ca acum se trezea in patul sau si nu isi mai amintea cum incheiase discutia cu domnul Tanasescu?
- David!!!
- Vin!
Cobori in graba scarile si o zari pe batrana proprietareasa cu receptorul in mana.
- Te cauta cineva la telefon! De ce nu le dai numarul tau de mobil, tinere? Sa ma deranjeze oamenii asa de dimineata…
- Le dau, tanti. Am uitat. Cina ma cauta?
- Zice ca Voinea.
David se gabi spre receptor si uita pentru un timp de confuzia in care se trezise ceva mai devreme.
- Alo? Voinea? Salut.
- Ce faci? De ce n-ai iesit si tu cu noi aseara in cafenea?
- In “Dalila”?
- Da.
- Pai am fost acolo… Nu m-ai vazut?
- Poftim? Nu, si am stat ceva… In fine, eu te-am sunat sa-ti spun ca am gasit cartea pe care mi-ai cerut-o… tratatul lui Descartes.
- Aaaa… da. Multumesc mult.
- Sa ne vedem mai incolo sa ti-o dau.
- Da. Pe la unu e bine?
- Perfect. Pa.

Incredibil… statuse de vorba atata in cafenea si Voinea nu il vazuse… Ce s-a intamplat de fapt? Nu isi mai amintea. Asa ca o cauta pe proprietareasa sa incerce sa descifreze misterioasele intamplari:
- Tanti, eu cand m-am intors aseara?
- De unde sa te intorci, tinere?
- Cum de unde? Am plecat pe la vreo zece…
- Eu nu imi amintesc. La zece te-ai dus in camera ta si te-ai culcat.
- Pai si telefonul? Nu a sunat un domn profesor?
- Nu stiu nimic.
- Pai ati vorbit cu el si mi l-ati dat la telefon. Domnul Tanasescu…
- Nu stiu tinere. Nu am vorbit cu nimeni. Ai visat.
‘Totul a fost in vis? Nu am fost la cafea cu domnul Tanasescu? Sunt confuz…”

Mai tarziu, intr-un mic parculet din centrul capitalei, pe o bancuta il astepta Voinea cu cateva foi si o carte in mana.
- Frumoasa vreme… nu crezi?
- Da… foarte. Multumesc inca o data pentru carte.
- Cu cea mai mare placere, mai…
- Auzi, Voinea? Tu ai numarul profului de filosofie?
- Nu cred. Dar ce treaba ai tu cu Nistor?
- Care Nistor? Nuuuu… Tanasescu. Horia Tanasescu.
- Care Tanasescu? De care prof vorbesti? Nu stiu nici un Tanasescu. Ce-ai baut aseara? Noi facem filosofia cu Nistor!
- Poftim? Nuuu… Cu Tanasescu, am vorbit aseara cu el. Te-a sunat sa-ti ceara numarul meu. Nu mai sti cand m-a intrebat data trecuta la ce ma gandesc si eu i-am raspuns ca prostu’ ca la iele? Nu mai sti? Cand ma intrebam… si daca ielele ar exista?
- Ce iele? Ce Tanasescu? N-am auzit in viata mea de vreun profesor Tanasescu. Si m-am uitat acum cateva zile in lista cadrului didactic, cautam un prieten de-al lu’ tata. N-am vazut nici un Tanasescu.
- Bine, lasa…
- Eu sugerez sa te duci sa te culci si sa visezi la ielele tale. Nu stiu ce-ai baut dar chestia aia inca isi mai face efectul…
- Dar sunt perfect treaz. De fapt stii ce? Imi amintesc ca am baut ceva asara si era cam tare. Uita ce am aberat azi. O sa imi revin. Mersi pentru carte. Ne mai vedem.
- Bine… Mergi sambata la concert?
- Sambata… Pai… nu stiu… Nu. De fapt nu. Ma duc in Bucegi.
- Singur?
- Am o treaba acolo.
- Bine, cum zici tu…
David era de-a dreptul socat. Ce se intampla? Cum era posibil ca tot universul lui sa se schimbe asa, peste noapte? Ce se intamplase cu toti? Chiar nu si-l aminteau pe Horia Tanasescu? Doar era o o figura memorabila…
“ Ma doare capul… Nu mai inteleg nimic… Ma duc la cabana din Bucegi sa gasesc niste raspunsuri. Totul e prea ciudat. Ma doare capul…”

In luna mai aerul din oras se incalzeste si devine oarcum sufocant. Insa in mijlocul naturii remane neschimbat si curat, iar aerul racoros din munti face ca noptile sa fie placute si somnul lin. Deodata, in usa cabanei se aud nste batai insistente. Singurul care se trezi dintre studenti fu Voinea. Se uita pe fereastra dar nu era nimeni. Desi somnul ii pierise se indrepta spre pat sperand ca va adormi din nou. Insa auzi ciocanitul din nou. Se duse la dulapiorul pe care lasase lanterna si din greseala tranti pe jos o carte.
“ Tratatul lui Descartes… Ce cauta aici? Da cand il cautam…”
Din carte cazu o foaie de hartie scrisa cu cerneala albastra. Nu recunostea scrisul.

“ Dragul meu Voinea,
De vei pasi prin locurile astea blestemate, nu te uita in ochii lor. Sunt frumoase, fascinante, dar te poti pierde si tu ca noi.
Iti scriu aceste randuri de teama ca nu ma mai pot intoarce sa iti spun sa pleci si sa nu te mai uiti vreodata inapoi spre aceasta padure. Pleaca de-aici! Salveaza-ti sufletul si ia-i pe toti. Nu te gandi sa te avanti vreodata dincolo de limitele lumii tale. Ramai unde te afli acum, traieste-ti viata.
Nu te lasa pacalit de o falsa frumusete supranaturala. Da, stiu, misterul te atrage, cum m-a atras pe mine, pe profesor... Dar lupta-te cu el si nu ii da crezare. Ramai unde esti.
Loialul tau prieten,
David Iancu”

“ David Iancu? Cine-i David Iancu? Nu stiu numele. Si totusi mi se adreseaza mie si parca vrea sa ma salveze de la ceva. Nu te teme, prietene, oricine ai fi… Ma descurc eu… ”
Apoi, din nou batai in usa. Voinea lasa cartea si biletul, uita de lanterna si iesi din cabana. Nimeni… O boare cu iz intepator de brad crud il cheama in neagra padure, in noaptea pustie, in valurile de ceata, spre lacul ce ascunde tipete tacute ale unui vechi popor.

“ O, slava tie, Zalmoxis, zeu al sufletelor pierdute prin pustiu, reda, tu, zeu pagan, libertatea spiritelor calatoare prin fum (kapnobatai) si asculta cantul dureros.
Se inalta spre tine vorbele triste si te slavesc vesnic ratacind fara scapare printre stanci taioase si cetini de brad.
Lupii cei sacri te striga in lumina palida a lunii si te implora sa ierti biete spirite ce sufera intr-un blestem nocturn.
O, Zalmoxis, atotputernic zeu al strabunilor stinsi si de mult uitati, arata calea ta aburinda catre sacrul tau templu, Kogaion, si lasa spiritele sa patrunda in el si sa-ti inchine tie lagatura lor de-a pururi si sfanta.
Leaga tu, nemuritor judecator al lumii, o iubire cum ai legat iubirea dintre luna si soare, cer si pamant, suflet si trup si lasa sa te slaveasca doua spirite libere printre florile albe, crengutele vesnic verzi de brad si razele de luna oglindite intr-un ochi limpede de apa.
Pe carari cetoase ratacim cu sufletele goale cautand un sacru Kogaion spre a ne inalta credinta, spre tine, slavit Zalmoxis, spre luna, spre stele, spre lacrimile cerului negru, spre frumuseti nebanuite, spre spirite, spre suflete, spre noi insine…”




.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!