Era bătrân. Ca și când, printr-o lege nescrisă, de la o anumită vârstă, de la un om doar la moarte te aștepți.
Sub cireșii cruzi, cu frunza deasă se împart impresii de viață, de ani trecuți cine știe când. Ceapa, tăiată mărunt, ustură și lacrimile se amestecă. Fiecare vrea să dea o mână de ajutor.

O înmormântare la țară e o înmormântare la țară. Aparte. E ca o sărbătoare. Par toți scoși dintr-o apatie bolnăvicioasă. Majoritatea sunt rude. Mulți? Nu-s mulți… Par mulți pe lângă casa asta joasă, de șes.
Era bătrân. Cei mai mulți sunt bătrâni! Pe cuptorul de pământ fierbe un ceaun cu mâncare.
Din când în când, se glumește. "Morții cu morții, vii cu vii!". Se contrazic în tradiții și superstiții, "după vorbă, după port" și mentalități rimelate de aerul urban. Am strănutat. O bătrână îmi spune cu ton grav să rup o ață din veșminte.
- De ce? o întreb.

- Așa. Nu-i bine să strănuți la mort.

Stă cu privirea ațintită asupra mea și simt că, dacă nu fac ce mi-a spus, comit un sacrilegiu. Rup un nasture de la jachețică și smulg ața de care era prins.

- E bine? Nu pare tocmai mulțumită.

- Acu' du-te și pune ața aia în sicriu!
E prea de tot! Nu vreau! Ce-s tâmpeniile astea? S-a făcut liniște. Toată lumea mă privește, sau așa mi se pare. Mă îndrept spre mașină. Îmi pun nasturele în poșetă și mă întorc. Bătrâna mă urmărește, cu un aer mulțumit. Mi-a mai venit să strănut de câteva ori. Am alergie la praf, la miros de tămâie, la polenul cine știe cărei flori. Habar n-am! Am dat fuga după colțul casei si am strănutat acolo. Agitație, în așteptarea preotului.
Nu mi s-a mai dat nicio sarcină, așa că mă retrag pe uliță. Îmi aprind o țigară și trag cu nesaț. E liniște. Casele, de-o parte si de alta, abia se văd prin atâta verdeată. Ulița, pământ cu pietre și cucută crescută pe marginea șanțului. Înaltă, sălbatică. Buruienile astea ar trebui cosite. Și doar a trecut pe aici femeia cu coasa! Nu-i pasă de ierburi. Din când în când, vântul rupe liniștea amiezei.

Nu mă mai tem de mult în preajma morții, a trupului înțepenit în copârșeu. De mult? De când? "Ca să nu-ți fie frică de mort, trebuie să-l atingi". Superstiții. Eu vreau fiu arsă. Mi-e sete de apă din fântână. Mă întorc în curte și beau un pahar cu apă plată. Ascult frânturi de discuții, de ici, de colo. Se vorbește despre deochi. Apoi se împart sarcinile: cine cum duce, ce și cum se procedează. Să nu se uite ceva, să nu se strice rânduiala. "Câte bordee, atâtea obicee!". Se ajunge, în final, la un consens.

Preotul, tânăr, prea tânăr, începe sa cânte. Pare extrem de plictisit, sau obosit, sau… mă rog. O meserie ca oricare alta. Mi se spune, în șoaptă, că i-a născut nevasta azi-noapte, prin cezariană. Are un băiețel. Are si astm. "Da' e serios, e un popă bun…" Cortegiul se îndreaptă spre biserică. Opriri la fiecare răscruce. Oamenii merg pe jos, în urma mașinii mortuare pe ale cărei geamuri scrie, cu vopsea: "Casa Albastră", o adresă, câteva numere de telefon și "Servicii funerare complete." Mașinile merg mai mult goale în spate, dar se vor umple la întoarcere. Mă irită încetineala cu care conduc.
Pe locul din dreapta mea stă un văr mai de departe (a câta spiță? abia ne cunoaștem…). Pare îmbătrânit înainte de vreme, cu gura știrbă și ochii tulburi. Poartă o cămașă albastră, decolorată și pantaloni mult prea largi. O panglică neagră în piept, obrazul neras. A fost, nu demult, internat într-un sanatoriu de boli psihice. Îmi e milă de el. Parcă îl ocolesc toți. Îmi spune că abia așteaptă să înceapă Campionatul Mondial de Fotbal.
- Avem "digiteve".
Zărisem, pe acoperișul casei părinților lui, o antenă mică, rotundă și albă. Începe să-mi povestească despre fetițele lui. Sunt mari. Și sunt departe. E trist. Deodată, începe să râdă de cei din cortegiu. "Oamenii sunt răi, să știi! Au rămas o mână, dar sunt bătrâni și răi"…
Vorbește greu. Îmi spune frânturi de nume și fapte. Nu înțeleg. În gură simt gust de praf de pe drumul neasfaltat. Soarele îmi arde mâinile. Strâng volanul în palme. Vale. Las mașina pe liber. Îmi amorțeste piciorul. Pe frână. Își aprinde o țigară.
- Pot?

- N-ai decât!

Trage de suportul cu odorizant și îi rupe piciorușele cu care era fixat pe bord.

- Ah, l-am stricat!

- Nu-i nimic, iau altul.

- Da' uite, se poate lipi, am eu acasă ‘superglu’.

- Stai linistit. Nu-i cazul, e un fleac.

- Dar nu trebuia să stea acolo!

Nu mai am răbdare. Și soarele mă frige prin parbriz. E prea lung acest ultim drum.

- Uite, ajungem!

Bate clopotul. Se aprind lumânări, în biserică. Dascălul cântă fals. Preotul se scobește în ureche, cască, abia îngână frânturi din scriptură. "I-a născut nevasta… Are astm." Slujba pare… puțină. O bătrână prinde muște, în jurul sicriului. Le pândește și "Plici!", își lovește palmele. Ecoul se răsfrânge de pereți. Cădelnița împrăștie miros de tămâie. S-au adunat, aduși de clopot.
Coloniști, asa i-au numit bătrânii pe cei veniți din alte locuri, care, împinși de nevoi, și-au găsit adăpost în sat, muncind cu ziua pe câmp sau prin curțile oamenilor. Mai ales muieri și copii rămași acasă la vreme de sapă. Plozii se zbenguie hârșâind scaune, desfac pachetele scoțând un măr, chifla împletită, biscuiți. Ronțăie. "Ssst!"

Nu reușesc să prind niciun cuvânt. Pentru mine, în biserică, toate slujbele sună la fel. Lumânările ard. Se îndoaie, topite… "Veșnica pomenire" și momentul de bun rămas. Unul în spatele celuilalt, solemn. Aștept și eu, mai la urmă. Se înghesuie toți, apoi, spre ușă. Vreau să ies. "Nu-i bine să ieși înaintea mortului". Bătrâna mă pândește.

Singurul cavou din cimitir. O căsuță cu tencuiala răvășită și ferestre cu gratii din fier forjat, ruginit. Mă opresc la oarecare depărtare și îmi plimb privirea pe cruci. Pe cele mai multe, literele și cifrele sunt aproape șterse. Îmi atrage atenția o fotografie îngălbenită, în ramă rotundă. Chip de bărbat, cu căciula pe-o parte, un nume și anul nașterii: 1884. Multe morminte par uitate, doar undeva, către marginea dinspre sat, câteva cruci noi, semn că țintirimul se mărește. Vântul uscat poartă vocea popii spre câmpul pieptănat. "Vezi pe unde calci, sunt șerpi!"
Ca toți ceilalți, mă agăț cu două degete de colțul basmalei din fața mea și îmi mișc mâna ușor, ca o legănare. Așa se înlănțuiesc oamenii la veșnica "veșnică pomenire". De ce oare? Probabil că am știut cândva, poate atunci când mi-era teamă de morți.
Scâncete și câte un bocet, o jale adusă de spate, cu mâini tremurate și față ridată.
Punct culminant: coborârea sicriului în groapă. Era bătrân. Și ce dacă?

- Cui o veni acum rândul? Mai ai loc în mașină, fata mea?

- Am, tataie!

Nu știu cine e. Nu-mi amintesc să-l mai fi văzut. Caut cu privirea pe vărul acela, alte figuri cunoscute, în împrăștierea dezordonată.
În fața porții e o găleată cu apă. Trebuie să-ți clătești mâinile înainte de a intra. Pe mesele așezate sub cireși și vișini, stau pahare întoarse cu gura în jos, șervețele, furculițe. Cuțite nu. "Nu se pun cuțite la pomană" "De ce?" "Așa, nu se pun!" Bucatele sunt de post. Coloniștii se așează întâi, se înșiră pe băncile de lemn, varsă câte un pic din paharul cu țuică și mănâncă cu poftă. "E bine! E primită…"

Bătrâna mă fixează. Am aproape 40 de ani și mă simt atât de stângace sub privirile ei!

- Hai, acum așază-te și tu la masă!

- Mulțumesc, nu pot să mănânc.

Mă strivește cu privirea…

"Nu pot să mănânc, femeie!!!", zbier în creierii mei și mă așez la masă.