Stau si ma gandesc... n-am mai scris nimic de mai bine de 6 luni, cred... si imi vine sa plang cand ma gandesc. Mai ales dupa o zi extrem de obositoare de munca in fata calculatorului, dupa o saptamana banala, cu nimic deosebita de cea dinaintea ei, si dupa o luna de framantari continue. Sunt obosit. Cel putin asa ma simt.
Si imi vine sa vars inapoi, din adancul plamanilor, tigarile pe care le-am fumat azi in pachetul care se holbeaza acum cu gura cascata la mine, si sa ma las odata de fumat... si imi aduc aminte de vremea cand n-aveam alta grija decat sa stau la soare, sub un nuc, cu caietul si creionul in mana... si parca nu e asa de indepartata amintirea, chiar daca pare o alta reverie... Si ma intorc la realitate brusc, amintindu-mi ca stau cu ochii indreptati spre un iluzoriu patrat de "lumina", de unde astept sa vina un iluzoriu mesaj important... si parca ma scufund mai adanc in mine insumi, si atmosfera se destinde, pe cand inainte parca era apasatoare, desi inca sunt singur in camera...
Ma lupt cu toate puterile cu ura. Cu Ura, de fapt. Daca incep sa urasc, sunt pierdut. Nu conteaza ce urasc, de exemplu pe tipul simpatic ce tocmai plecase de-aici... Nu, am luptat cu ura. Inca mai lupt. Incerc sa-mi gasesc refugiu in iubire, acolo unde ura nu mai poate sa ma mai urmareasca... dar iubirea mi se pare acum groaznic de goala si de transparenta. Si atunci raman singur. Renegat de iubire, urmarit de ura, nu pot sa-mi gasesc refugiul decat in lumile mele... si in muzica. Muzica sferelor... Sunt macar mandru ca inca le mai pot pastra. Sunt mandru ca inca ma mai pot contopi cu ele.
Ele sunt tot ce mi-au mai ramas.