Se trezi de dimineață, ca de obicei, își luă tablele și plecă la poartă. Krasna dădea cu mătura prin curtea păsărilor ridicînd mai mult praful decît să facă curat. Ajuns la poartă, își arînja tabla pe o băncuță din trei șipci, piesele, apoi începea să arunce zarurile dintr-o parte într-alta, calm, fără a muta vreuna din piese. Doar părea că face în minte diverse calcule, scheme de apărare sau de atac împotriva unui adversar imaginar, mult așteptat. Femeile mai evlavioase îl ocoleau crezînd că toată ziua joacă table cu dracul însuși și începeau să tot scuipe în sîn și să facă cruci strîmbe peste îmbrăcămintele ponosite,iar odată ajunse acasă se năpusteau în odaie făcînd mătănii pentru a nu supăra pe Domnul pentru că-l întâlnise pe Ule și dracul său amator de table.
Prînzul veni și dete peste Ule tot la poartă aruncînd zaruri. Krasna culesese cîteva roșii, unele mai crude, altele mai putrezite pentru o salată. Nu-și vorbiseră toată ziua. Nici nu obișnuiau, de altfel, ea avea să vină la poartă după ce pregăti prînzul, să se așeze în picioare alături și să cerceteze cu privirile micul sat din împrejurul lor, copleșit de-o tristețe și de-o uscăciune de nedescris, fără să vezi vreun copac, vreo picătura de apa, vreo plantă verde sau ceva cât de cât umed, încît să-ți apeși sternul cu palmele și să spui, Doamne, cît de părăsiți suntem, uitați aici pe vecie de toate forțele naturii, de civilizație, rămași fără nimic, nimic în afară de praful cenușiu de culoarea fierului, de culoarea cerului ca o prelungire absurdă și apăsătoare a ulițelor, de partea cealaltă a orizontului, de unde încetară acum vreo opt ani să mai apară vreun om, vreun animal, ceva, iar toată țara părea să fi uitat de acest sat cu o singură moară, căci nu mai interesa pe nimeni acum grandioasa clădire a morii, pe care o construiră senatorii ce alergau pe aici după cele patruzeci și opt de voturi, cu previziuni că acest sat va fi, în cîțiva ani, dovada fericirii noii sale politici, că vor mînca mai bine după construirea morii, dar nici nu terminaseră bine că senatorii dispăruseră, iar autobuzul, care venea din trei în trei sîmbete, oprind la vreo unsprezece kilometri de sat pentru a nu devia de la traseu, încetă să mai circule, iar odată cu el dispăru, aici, în sat, noțiunea de sîmbătă, apoi de duminică, de miercuri, de săptămînă și de an rămînînd doar cîteva cioturi de zile pînă cînd, într-o după-amiază sătenii se pomeniră doar cu zile urmate de nopți. De atunci, de pe vremea autobuzului, în sat rămăseseră patruzeci și opt de oameni, nimeni nu se născuse, nimeni nu murise deși cu toții erau foarte bătrîni. Ule era ceva mai tînăr decît ceilalți, cam cît avea locul acesta, satul. Toți fuseseră aduși din toate colțurile țării pentru a popula și domestici Bărăganul; printre cei bătrîni umbla o vorbă cum că, demult, imediat după război, oamenii închiși aici, în Bărăgan, ar fi construit un oraș secret ca să-I ferească de inchiziția cîmpiei și cea a statului. Înainte se vorbea în șoaptă despre asta, de frică, iar acum tot în șoaptă pentru că nu mai crede nimeni.
Ule își strînse fără grabă piesele și îndoi tabla de joc în timp ce se ridică în capul oaselor, amorțise. Privi și el ulița pentru ca apoi să o urmeze pe Krasna pînă-n fundul curții unde aveau să mănînce salată de roșii aproape putrede. Cînd se așezară, ea scoase dintr-o cîrpă mototolită o bucată de brînză verde și tare ca fierul, pe care o linseră în chip de desert. După masă Krasna intră în casă pentru a împleti. Terminase de mult ultimele frînturi de lînă, căci nici oi nu aveau, și se apucă de despletit plovăre, ciorapi, mănuși ca apoi să se apuce din nou de împletit. Ule plecă la poartă șă-și continue partida de table. Lumina molcomă a amezii adormi tot satul lasînd o liniște atît de apăsătoare, încît puteai auzi gîfîitul celor cîteva găini de prin sat.
Atunci, după ce privi o vreme în gol, o porni pentru prima oară prin satul cu o singură moară, unde se născuse și copilărise alături de Krasna, înainte de a se căsători și de a rămîne în casa părinților, o casă ca toate celelalte din sat, construite din pămînt și țăruși din lemn, acoperite cu petice de carton presat și tablă care, pe ici pe colo, mai străluceau ruginite pe deasupra gardurilor știrbe, ridicate ca adevărate fortărețe împotriva ciulinilor care mai dădeau năvală în unele seri de toamnă, dansînd pe șuierul vîntului un motiv aproape macabru în lungul celor trei ulițe, la capătul cărora se oprise acum Ule, iar în fața lui se desfăcea aceeași cîmpie diabolică prin calmitatea și liniștea ei, cu drumul îngust, tărăgănat ca de om beat, ce ducea spre nord, cu fîntîna ce era și ea departe de sat arătînd nehotărîtă cu o cumpănă nu tocmai dreaptă înspre văzduh și cu cerul mult prea jos, ca o domnișoară bătrînă, o soră mai mare a pămîntului crăpat de salpetru(?), căci semănau leit încât el putea vedea crăpăturile oglindite pe deasupra capului de puteai jura că nu sunt nori ci, pur și simplu, crăpase cerul de secetă.
Scurta plimbare îl făcu să se simtă mai bine și începu să fluiere ușor, să îngîne un fluierat, de fapt, căci nu știa să fluiere. Mări pasul pentru a ajunge de grabă acasă, să-și vadă femeia fără de care nu putea să se simtă în largul său pentru prea mult timp și o găsi întristată, cu andrelele alături, pe marginea patului, iar o lacrimă îi ungea obrazul, pornită dintr-un regret al vieții adînc săpat în suflet și din lipsa vreunui prunc pe care să-l iubească și să-l crească, așa cum auziseră ei cîndva, pe la părinții ori bunicii lor.
– Anul ăsta cred că am să mor, Ule!
El încremenise undeva între ușă și pat cu privirea cercetînd lacrima de pe obrazul Krasnei. Era a doua sau a treia oară cînd își vorbiseră de la căsătorie în coace, ba chiar mai de mult căci tinerețile lor se aflau acum undeva în urmă, îngropate în istorie, dar ce era cu anul ăsta, se întrebă, însă îi era teamă să mai facă un efort pentru a se apropia de pat și rămase locului urmărind traiectoria sinuoasă a lacrimii.
– Am să mor anul ăsta!
Acum auzise, i se desfundaseră urechile și înaintă spre ea prin cameră ca și cum ar fi încercat din răsputeri să nu răstoarne și să spargă ceva de mare valoare.
– Nu, n-ai să mori!
Acest nu, n-ai să mori, sună mai mult ca gîjîitul unui mut, se lovi de trei, patru ori de pereți și țîșni afară, în curte lovind în treacăt șipcile gardurilor și răspîndi în tot satul o veste groaznică și bizară în același timp, cineva avea să moară în cele din urmă în acest sat cu o singură moară, fără vreun cimitir, după cum auziseră de pe la părinții lor că ar fi avut fiecare sat, dar nimeni nu făcu vreunul pentru că nu știau cum arată; nu, n-ai să mori, repetă Ule mai hotărît și mai articulat.
– Ba am să mor, să știi! Iar cînd se va întîmpla, vreau să mă lași aici, în pat, sprijinită de perete și cu fața spre fereastră.
Lacrimile sfîrîiau pe obrazul stafidit ajungînd cu chiu cu vai în vîrful bărbiei, unde se evaporau în aerul încăperii; Ule respira greu ca și cum ar fi vîslit o zi întreagă: era emoționat și se priveau în liniștea după-amezei. Așa vorbiră pînă spre seară, cînd Ule plecă în sat să caute, nu știa ce, dar simțea o nevoie acută de a căuta, căci intervenise un lucru în viața sa care i-o schimbase, nu mai putea juca table, nu va mai avea aceeași viață pentru că, pe cît se pare, Krasna avea să moară anul acesta, își spuse complet încrezător în vorbele femeii, mai ales în acele picături de udătură ce-i năvăleau din colțul ochilor pe chip, semn neîndoielnic al anului morții femeii pe care a iubit-o din copilărie, căci simțea că o are pe Krasna tocmai din primii ani ai prunciei, chiar de dinainte, se născuseră alături, și-și repetă asta în gând in timp ce colinda ulițele pline de zvonuri cum că femeia lui Ule va muri curînd, iar undeva, într-unul din capetele satului, cîteva familii se pregăteau de înmormîntare, căci săraca Krasna era rece de ceva zile ca nopțile de iarnă.
Nu găsi nimic în sat care să-i dea, undeva în interiorul lui, sentimentul de înmormîntare și se întoarse acasă, se așeză pe marginea patului unde Krasna tocmai adormise cu lacrimile uscate pe ambii obraji întineriți față de după-amiază, da, într-adevăr, în ochii lui întinerea miraculos stăpînită de un somn adînc și liniștit, încît atunci cînd se trezi ridurile aproape că-i dispăruseră în pielea netedă și vorbiră în continuare nemaisăturîndu-se de atîtea vorbe care invadau camera, casa, se înghesuiau prin pod și respirai cu greutate aerul acela încărcat de fel de fel de cuvinte plutitoare sau ce se tîrau pe la picioarele patului, încît Krasna se văzu nevoită să-și miște mîinile ca și cum ar da de-oparte o perdea imaginară și se ridică în capul oaselor pentru a-i povesti iubitului ei, ah Doamne, frumos mai e să vorbești, să iubești vorbind, și știi, pe cînd era liniște aici, iar tu rămîneai la poartă, am descoperit ceva extraordinar dedesupt, arătă plină de iubire în jos, spre beci, iar sprîncenele ei deveniră mai vii ca niciodată la fel cu întregul chip desfigurat de tinerețe și de frumusețea vorbelor dimprejurul lor, care se revărsau din toate crăpăturile afară, în curte, și fluviul continua să-și croiască drum prin șanțurule uliței, apoi pe cea care tăia cîmpia, iar cînd depăși fîntîna cu apă sălcie, Krasna îi povesti totul despre averea lor din beci, despre treptele cele roșii din teracotă care coborau pînă undeva în apropierea centrului pămîntului, iar la capătul lor se desfășura orașul, unul mai mare decît cel mai mare oraș din lume și mai părăsit decît cel mai părăsit oraș din lume, plin de pereți din teracotă roșie, cu multe străzi și bulevarde, iubitule, cu vitrine și mașini moarte alături pe trotuarele cu stîlpi înalți pentru iluminat, pe care nu i-a văzut niciodată arzînd de cînd se plimbă pe acolo, de vreo patru duzini de alte duzini de zile, căci înșiruirea zilelor o pierduse de pe vremea dispariției autobuzului din trei în trei sîmbete, cînd cîmpia își pierdu întreg calendarul lăsînd oamenii doar cu o simplă înșiruire de întuneric și lumină, acolo însă, îi povestea cu sufletul la gură, simțea o mică adiere a unor zile, ce îi stîrneau într-un mod ciudat amintiri din anii prunciei și din vremurile în care nu-și vorbeau, nici acolo nu auzeai nimic, dar înțelegeai povestea fiecărei cărămizi, fiecărui bulevard și acest loc, dragul meu, m-a învățat cum este să vorbim, să ne îmbrățișăm cu vorbele, și într-adevăr accentul ei se deosebea cu mult față de al lui, care cu mari eforturi reușea să articuleze puținele cuvinte pe care le cunoștea și să-și înțeleagă femeia iubită ce stătea în fața lui, neajutorată în mîinile frigurilor morții, ultimelor clipe umbrite de acest delir de cuvinte din cauza cărora îl usturau acum ochii și, pentru prima oară în viață, simți acele bobițe de udătură întîi umezindu-i ochii, apoi curgîndu-i pe obraz, dar înăuntrul său nu simți nimic deosebit, ci o tristă durere pricinuită de vederea acestei femei ce era cuprinsă de delir și povestind lucruri bizare ce-l buimăceau, căci, doamne, ce frumoasă era liniștea din sat, iar acum cea mai mică frîntură de liniște părea sumbră, sinistră aruncată peste lucrurile din jur, și dacă îți încordai bine auzul puteai distinge scîrțîitul mobilei sub apăsarea ei, lucru ce te făcea conștient de faptul că satul se schimbase radical odată cu revărsarea aceea de vorbe aducînd la viață un monstru adormit al acestei cîmpii cu nimic sinistră prin liniștea, canicula și sărăcia ei de aprope o duzină de veacuri, nu, n-ai să mori, repetă cu un accent puternic dar nehotărît, iar ea păru că observă pentru o clipă lipsa de convinge a preaiubitului ei soț și porni pentru prima oară să-l sărute, însă perdeaua tot mai densă de vorbe dintre ei făcu imposibilă atingerea buzelor , se sărutară în vînt, iar ea părea tot mai tînără cu unghiile înroșite și sprîncenele mai arcuite decît le cunoștea el, uluit de schimbările femeii sale, cu gîndul că așa ar trebui să fie moartea, frumoasă și tînără, căci satul nu cunoscuse niciodată un astfel de eveniment, temîndu-se că ea va muri, va pleca cine știe unde și n-o va mai vedea vreodată, dar ea muri spre dimineață cînd Ule crezu că adormise obosită de delirul din noaptea precedentă și după ce o așeză cu grijă în lungul patului ieși la poartă cu placa de table îndoită la subraț, în căutarea aceluiași partener de joc necunoscut și nevăzut de nimeni, decît poate de el, ce arunca zarurile ca într-un gol imens, cu mișcări obosite ale mîinilor, cearcăne învinețite în jurul ochilor iar sprîncenele înăsprite la fel ca buzele strînse și încrestate de neliniștea ce-l stăpînea și bună ziua, se pomeni că articulează în timp ce un bărbat se apropia de el și de tabla de joc.
– Bună ziua, se auzi din zumzetul nemaiîntîlnit în sat pînă acum. A murit Krasna, nu?
– Da, i se răspunse bărbatului, a murit azinoapte.
Au pornit amîndoi pînă-n fundul curții unde se afla moarta. Spre surprinderea amîndorura, femeia se mai afla încă acolo, întinsă în lungul patului, cu obrajii netezi și ușor înroșiți, mult mai tînără decît o știau Ule și restul sătenilor. Ule simți pentru a doua oară o ușoară emoție în coșul pieptului, iar bărbatul rămase încremenit în tocul ușii, cu ochii holbați la tînăra întinsă pe pat iar buzele zvîcneau ca și cum ar fi vrut să spună ceva, însă nu reuși să scoată vreun sunet; cunoscuse moartea și nu se aștepta să fie într-atît de frumoasă. De emoție, fugi pe poteca de lîngă casă și țîșni în uliță alergînd spre casă. Repede se duse vestea că, într-adevăr, Krasna muri cu o noapte în urmă, iar moartea o transfigură într-un hal de nerecunoscut, încît satul vuia de frumusețea morții, iar multe femei deveniseră invidioase pe Krasna și pe moartea ei atît de frumoasă și bărbații îl invidiau pe Ule de așa soție.
După vreo două săptămîni, femeia arăta la fel iar Ule, împins de săteni, o îngropă la cîțiva pași de fîntînă, după cum povestea bătrînul satului, Iabob, că ar fi făcut părinții lor odată. Atunci Ule simți prima bobiță de udătură pornită chiar din străfundul pieptului prin colțul ochilor și puse degetul s-o prindă, dar din cauza secetei lacrima începu să sfîrîie acolo, pe buricul degetului, și dispăru sub privirile lui. Sătenii nu băgară de seamă acest amănunt și pornică fiecare spre casă, iar Ule rămase cu gîndul că va muri și el și se bucură într-atît încît simțea cum i se umple inima de bucurie, de-și simțea gîtlejul sufocat de nerăbdare și plecă în fugă acasă pentru a muri, of doamne, ce frumusețe, își spuse mai repede decît bătăile inimii, care îi lovea pieptul din interior ca niciodată. Ajuns în camera unde murise Krasna, se întinse în pat și începu așteptarea, se foi de pe o parte pe alta, căuta ceva care îi era folositor la a-și vedea chipul și nu găsi nimic, nu avea nici o oglindă, dar simțea nevoia de a-și vedea chipul, fruntea, ochii, și se neliniști căci nu simțea pe trupul lui vreun semn de frumusețe, și nici într-un caz una atît de mare încît să moară, se gîndi că i s-o fi părut întîmplarea cu acea picătură, își luă inima în dinți, se ridică iute din par și, după ce își pipăi atent chipul, nimic care să semene cu frumusețea, spuse alergînd pe una din ulițe spre casa bărbatului ce se interesase de moartea Krasnei, una deosebită, își închipuia aruncînd tălpile prin praful ce se uscase după acel potop de vorbe revărsat prin toate colțurile satului pînă hăt, în zare unde continua cîmpia la fel de ruginită ca acum două săptămîni, ca acum un secol, dar nu găsi nici o casă care să-i inspire faptul că acolo ar fi putut locui acel bărbat, parcă îl văd, înalt, bine legat, cu o barbă grizonată și stufoasă, pînă aproape de mijloc și părul la fel de lung și lipsit de acea putere a culorii din tinerețe, iar tabloul se completa încet-încet în mintea lui Ule în timp ce se îndrepta spre casă înfrînt, asudat de efortul aducerii aminte a acelui bărbat ce se interesa de Krasna, apoi de Krasna pe cînd era soția lui, bătrînă și tăcută, căci acum toată lumea luase obiceiul ei de a vorbi, stîrnind atîta larmă că alungaseră calmitatea cîmpiei, obicei învățat de la acel oraș de teracotă din delirul ei, din beciul casei lor spre care se îndrepta acum Ule măturînd cu picioarele praful Bărăganului ce pufăia în urma lui și, odată ajuns la ușile beciului, se încordă să tragă de belciugele ruginite, iar primii ciulini ai toamnei se rostogoleau iuți prin sat și vîntul începea să șuiere în șoaptă pe cînd el porni spre orașul de teracotă pe niște trepte înguste roșii, și pe cît cobora pe atît lumina cîmpiei pălea, pînă cînd dispăru de tot odată cu cea a cerului, a soarelui, și se afunda cu mișcări lente și tainice lăsînd în urmă încetul cu încetul satul acela cu o singură moară, lipsit de zilele calendarului și de atobuzul din trei în trei sîmbete, iar treptele aleii începură din nou a prinde culoare, tot una roșiatecă, alunecînd molcom una după alta pînă la capătul aleii care dădea într-un bulevard vast care, după ce trecu printr-un gang, i se desfăcea în fața ochilor asemeni unui evantai, cu stîlpi de iluminat, înălțați de-o parte și de alta a bulevardului, care spărgea cu un bubuit puternic liniștea din timpanele lui Ule prin fel de fel de automobile, trecători certăreți, încît simți o presiune amenințătoare în urechi și își vorbea singur, dus de acel val de oameni, fiecare cu drumul său, doamne, de-aș ajunge mai repede acasă, dar împletindu-se într-un uriaș lanț ce zornăia zgomotos pe dalele de teracotă ale trotuarelor, totuși avu curajul de a se opri la un chioșc de ziare pentru a întreba urîcios aveți chibrituri, iar dinăuntru i se răspunse că da și începu o tornadă de nume de fabrici de chibrituri, iar el ceru două duzini la nimereală căci tare se grăbea, de-aș ajunge mai repede acasă, doamne, luă în grabă și un ziar stufos ca apoi, după ce le aruncă în diplomat, să mărească pasul, să cotească la dreapta pe o stradă mai puțin aglomerată dar cam la fel de lată și să alerge spre o stație de tramvai pentru a se urca în ultimul moment într-unul, știind că aceasta este ultima cursă și, dacă l-ar fi pierdut, cu siguranță ar fi trebiut să traverseze pe jos trei sferturi de oraș, și nu era chip de a lua vreun taxi, căci în ce metropolă ești în siguranță într-unul din astfel de automobile, gîdea de fiecare dată cînd era pe punctul de pierde ultimul tramvai, cu luminile sale difuze aruncate în semiobscuritatea bulevardelor, ca într-un sfîrșit străzile să se îngusteze din ce în ce mai mult, iar Ule, cu puțin înainte de a se sfîrși cursa, să coboare în ultima sa stație, cu valiza într-o mînă, cu sacoul aruncat pe brațul celălalt și cu răsuflarea întretăiată de bătăile rapide ale inimii pe treptele celor șapte etaje pe care era nevoit să le urce la fiecare sfîrșit de zi, înainte ca ușa să se deschidă, să arunce sacoul în cuierul de la intrare și să se așeză la masă; Krasna era o bună gospodină, iar după ce mîncară de seră, făcură dragoste pînă spre dimineață, cînd teama ca ea să moară îl va încerca din nou.