I
…Îmi țineam în palmă coroana. Nu înțelegeam de ce mi-a căzut din gură o coroană. Aveam doar cîteva plombe. Am deschis gura, am privit în oglindă și am observat șocat că în loc de unul din dinți am două sîrme metalice care ies din gingii, formează o elipsă și se întorc în pielea roșie și fină a cerului gurii. Eram speriat – din copilărie frica de durerea de dinți mi-a intrat în sînge și s-a depozitat în inimă sub formă de groază. Era destul să se pomenească de stomatolog și inima îmi protesta vehement. Nu-i puteam face nimic, nu puteam să o liniștesc. Groaza era acolo.
Nu am înțeles nici acum cum au ajuns cele două sârme în gingiile mele. Nu mă dureau fizic, dar inima parcă vroia să mă părăsească. Acum realizez că în oglindă nu vedeam atunci decît gura, sau poate că eram prea concentrat pe ceea ce-mi provoca suferință, ca să-mi văd chipul. Am strigat-o pe Τεσανά și i-am spus: „Uite!”. Nu știu dacă a privit sau nu – important era să-i spun, să mă eliberez de groază cumva. Nici nu știu dacă era lîngă mine. Strigasem automat, doar pentru că era dimineață și pentru că m-am deprins să mă trezesc lîngă ea?
Oricum ce a urmat m-a lăsat blocat. Am încercat să apuc ceilalți dinți să văd dacă se țin și, unul cîte unul aceștia se desprindeau. Rămîneam doar cu sîrme duble în loc de dinți, iar în palme s-au grămădit bucăți de emaliu albe pe dinafară și negre-negre pe dinăuntru. Nu mă mai putea ajuta nici strigătul „Τεσανά!”. Eram paralizat – cel puțin inima nu o simțeam – poate bătea prea tare. Probabil că aveam un rînjet oribil cu două rînduri de sîrme în loc de dinți… Nu știu. Cu toate că priveam în oglindă în timp ce-mi scoteam dinții, nu mă vedeam în ansamblu. Doar sîrme care nu dureau, doar găoci negre pe dinăuntru în palme. Nici nu mai eram îngrozit – doar fascinat și mut de această ciudățenie. Probabil așa sentiment ai cînd înțelegi că mori și că nu mai poți face nimic. Urmăream absent ce se întîmpla corpului meu. Am privit în mînă și mîna era plină de coroane.

II
M-am pornit la spital, dar am ajuns la un concert. Nu țin minte cine cînta, era în limba rusă și lîngă mine erau tineri care dansau pe o margine de drum. Ploua. Între două saltele, încojurate de tineri uzi și îmbrăcați în negru erau două cărți și carnetul meu verde cu spirală. Cineva m-a întrebat: „Sunt ale tale?”. „Da”, am răspuns. Mă gîndeam că le voi lua cu mine cînd se va termina concertul. Era soare puternic. M-am apropiat de mama și de sora care discutau ceva strigînd peste muzică. Am intrat și eu în vorbă, cu toate că nu auzeam nici ce spun ele, nici ce spun eu. Imagine – eu ne privesc pe tustrei dintr-o parte cum discutăm. Știu că sunt acolo, în grup, că vorbesc, că sunt eu, dar nu aud ce spun și nu simt ce fac. Concertul s-a sfîrșit tragic – unul din tineri a făcut insolație și a murit chiar lîngă noi pe iarbă. Mama lui, o bătrână cu basma albastră îl bocea deasupra în mijlocul unui cerc format de mulțimea curioasă.
Am urcat în microbuz și am pornit la înmormîntare. Mă certam cu mama, care dorea să dăm familiei tînărului mort o mie de dolari. Îi spuneam că nu avem de unde strînge atîția bani, dar mama insista. Îi spuneam că nu putem ajuta toți sărmanii din jur, că și noi avem nevoie de bani. Îi spuneam că o mie de dolari înseamnă salariul ei de un an. Nu o puteam convinge. Pasagerii mă priveau straniu. Încercam să nu vorbesc tare. Mă simțeam oribil – de parcă furam de la un mort. Când am ajuns, mama și sora au coborît. Eu am rămas în microbuz.

III
Acesta m-a lăsat în gara de la Căușeni unde știam (de unde știam?) că există două spitale. La unul din ele mă aștepta deja cineva. Credeam că doctorul. Am căutat mult unul din spitale, dar nu am găsit. Am întrebat de oamenii locului și cineva mi-a arătat pe un vîrf de deal împădurit o clădire înaltă, sură, de beton. Am pornit încolo. Alergam cu propriile picioare, dar mă conduceam ca pe un automobil. Am trecut podul dintre oraș și pădure cu spatele în direcția mișcării. Mă mișcam foarte repede. Am ajuns la serpentina care ducea spre clădire și, în timp ce o urcam în viteză, din pădure îmi țîșneau în față gheparzi și leoparzi. Aceștia se speriau de mine și fugeau. Apăru frica de lei. Speram să nu dau de lei. Am ajuns la clădire fără a întîlni vreunul și am intrat. Cu toate că blocul era cubic, în stilul aberațiilor arhitecturale socialiste, atmosfera din el era de castel medieval. Scările urcau și coborau infinit în jos și infinit în sus în jurul unui lift. Am simțit că sunt urmărit de Leoaică. Am privit în urmă și am văzut-o urmărindu-mă în salturi. Am apucat un scaun (η καρέκλα?) și am încercat să mă apăr, dar ea și-a înfipt ghiarele labei drepte în piciorul meu stîng. Printr-o manevră fantastică, în cursul căreia Leoaica, din animal enorm, s-a micșorat pînă la dimensiunile unei pisici, am reușit să o apuc cu scaunul și să o arunc cu tot cu scaun peste parapet. Laba ei, ca o entitate independentă, a rămas înfiptă în piciorul meu. Cu greu, ghiară cu ghiară am scos-o, dar Leoaica era iarăși lîngă mine. Am încercat să fug, dar Leoaica m-a prins. Probabil am murit atunci, pentru că imediat eram deja agățat de balustradă și săream ca o maimuță de pe o latură a scării pe alta fugind de Leoaică. Așa am tot sărit pînă am ajuns la o fereastră. Am deschis-o și am intrat – o femeie în alb scălda un copilaș mic și vorbea la telefon. Din discuție am înțeles că soțul ei nu era acasă. Copilul, un pic distrofic și urît, cu ochi de neom, era al meu. Mi-am dat seama că femeia e prietena mea din adolescență cu care, din motive obscure, așa și nu ne-am mai iubit. (A urmat…)