"O să fii judecat și pedepsit". Acestea au fost cuvintele care i-au rămas în cap. Toată noaptea s-a zvârcolit în celula friguroasă și n-a putut să doarmă deloc, de parcă acele cuvinte erau pricina frigului pătrunzător, neobișnuit pentru acel început de toamnă. Văzuse apusul și nu-i plăcuse deloc, chiar râsese cu poftă când un gând rece l-a fulgerat: dacă era ultimul apus din viața lui. Își aducea aminte acum de întâmplări hazlii din copilărie și iar râdea cu poftă. Și-a adus amintit de o întâmplare haioasă, petrecută tot într-o toamnă frumoasă, într-o duminică, atunci când i-a pus piedică preotului în biserică, care a căzut, stârnind furia babelor ce se adunaseră în număr mare, mai ales că era o zi frumoasă. Își aminti cu surprindere că preotul s-a ridicat ușurel și a zâmbit chiar, în timp ce el se amuza. Nu fusese niciodată un credincios, făcea multe năzbâtii, și bunica lui tot timpul îl mustra. Îl iubea bunica lui mult de tot și îl mai lua pe la biserică, sperând că o să-l îndrepte pe calea cea bună și că o să se comporte și el mai cuviincios. Lui nu-i plăcea, și se ducea mai mult să nu o supere pe "maica" lui, dar nu se putea abține să nu facă vreo prostie, fie ea cât de mică. Și iar își aduse aminte că, o dată,tot la biserica,a păcălit-o pe "maica Leana", o babă singurică și foarte săracă, care mai avea în ogradă doar două găini și un cocoșel porumbac, pe care îl iubea foarte mult, mințind-o că i s-a spânzurat cocoșelul. Baba, îngrozită, a început să plângă și să se agite, răsturnând în felul acesta câteva lumânări, puțin lipsind ca să nu i-a biserica foc. Își mai aminti că, o dată, de Paști, a furat toate ouăle roșii aduse de babe și le-a aruncat prin cimitir. Era totuși un copil atunci.
În liniștea pătrunzătoare răsunară pașii gardianului. El, așezat pe pat, închise ochii, vrând parcă să-l păcălească pe gardian, deși era atât de întuneric; gardianul se opri și începu să fumeze, sau așa credea, deoarece i se părea că simte fum. El nu fumase niciodată, și nici nu-i plăcea să bea. Și timpul se scurse și lui i se părea că trecuseră câteva ceasuri și că gardianul fumase câteva pachete de țigări, când tresării. Fumul de țigări dispăruse și pașii se auziră deodată departe, din ce în ce mai înnăbușit. Deodată auzii un râs zgomotos care-l înmărmuri. Își simți sufletul gol și pentru prima dată în viața lui își dori să spună cuiva ce are pe suflet. Se simți vinovat. Nu vrusese să ajungă la închisoare. Nu vrusese să facă rău. Nu știa ce se întâmplase cu el. Și se culcă. Și visă babe înbrăcate în straie de sărbătoare care râdeau, apoi o visă pe "maica Leana" cu cocoșelul ei, și aceasta zâmbea. Apoi, nu mai visă nimic.
De dimineață se trezi liniștit și parcă împăcat cu sine. Răsăritul i se păru simplu, palid, ca fața unui mort. Credea că va fi o zi urâtă... După o jumătate de oră, începu să plouă.
La proces parcă nici nu auzi ce se vorbea prin sală. Era absent cu desăvârșire. Nu auzi decât vedictul : "VINOVAT!!!". Și se simți deodată de parcă nu va mai fi niciodată liber. Și nu mai era nimeni să-l ajute. Nu auzi pedeapsa.
Fu dus înapoi în celula sa și gardianul îi spuse cu o voce speriată parcă: " Mâine...da, mâine, te execută...Ei...Plutonul...Știi tu cine, doar ai auzit de ei, nu? Îmi pare rău, pari un om bun...Știi tu...Nu cred că tu ai omorât-o, nu-i așa?"."Ba da. Lasă-mă-n pace."
Se trezi singur în acea încăpere mică și friguroasă. Se așeză pe pat. "De ce ?" se întrebă el deodată. "Ce rost mai are?" Și își însă aminti că nu fusese niciodată îndrăgostit. Femeile i se păreau o povară în plus. Lui îi plăcea să se plimbe. Discuta cu amicii la o cafea despre politică. Spera că va intra cândva în politică. Dar nu intrase.Nu-i plăceau obiceiurile tradiționale."Oamenii trebuie să fie moderni", asta le spunea el întotdeauna prietenilor săi.
Toate acestea și le aducea el aminte acum, în închisoare. Mâine va muri. Și se întrebă "Unde mă vor îngropa? Poate lângă maica. Îmi vor face și slujbă religioasă". Și închise ochii. Și i se păru că vede ceva: parcă era un apus. Un apus frumos. Poate prea frumos. Și el parcă era suspendat în univers. Parcă era singurul care vede acest apus. Și apusul îl înghiți deodată. Și el tresării, deschizând ochii. "Nu mai contează nimic" își spuse. "Oricum o să mor". Și începu să zgârie peretele rece. Pe perete erau scrise destule nume, mai ales de femei, dar și ani, semn că mulți fuseseră închiși în această celulă înaintea lui, oricum pentru el erau fără nici un sens, seci. După ce termină de scris, își desfăcu cordonul de la halat, îl înfășura în jurul gâtului, îl legă de o grindă subțirică și, cu un calm rece, își duse la îndeplinire planul.
Peste câteva ore, gardianul se îndrepta spre celulă, având ordin să-l aducă la masă să mănânce.
Omul însă încremeni când îl văzu atârnat. Expresia chipului mortului îl îngrozi: era o expresie de criminal, de om fără scrupule, cum mai văzuse la viața lui. Intră ușor în celulă, vrând parcă să nu-l supere, deși era mort de-a binelea. "Și părea om bun" își zise în gând.Apoi imediat, soarele începu să apună. "Ce apus frumos! Păcat că n-ai apucat să-l vezi", îi zise încetișor. Apoi văzu mesajul de pe perete,îi sări imediat în ochi pentru că era cel mai proaspăt dintre zecile de mesaje înșiruite aiurea pe zidurile nezugrăvite de mult,mult timp,citindu-l : "Mă simțeam rece..." Și începu să se simtă ciudat,să se simtă liber,de parcă scăpase de ceva groaznic.Apoi, se închină și plecă totuși întristat. Parcă fusese un amic de-al său...