- Privește!
- Unde?
- Acolo, în oglinda rotundă a autobuzului. Suntem noi!
Într-adevăr îmi stătea sprijinită pe piept. Așa cum se obișnuise. Aici și acolo. Pistruii i se grupaseră pe o parte a feței speriați de ceva din ea însăși. Am întrebat-o dacă mă iubește. Tăcerea a ieșit din ochii ei cumva mustrându-mă pentru absurditatea întrebării.
Luna iulie se-ntindea de la cer la pământ ca o cârpă fiartă. Zilele se prindeau în ea ca muștele, murind în zvârcoliri atât de convingătoare încât ziceai că sunt oameni. Timpul își recăpătase statutul de concept din ultimul, și poate cel mai binde documentat, tratat de metafizică post-modernă. Nimeni nu mai era precoupat să ducă oamenii spre moarte. Nici spre ei înșiși. Viața devenise atât de liberă încât nu prea mai știai ce să faci cu ea.
În oglinda rotundă se reflecta acum un fel de cer albicios ce semăna cu un pansament pus pe o rană la fel de veche precum nevoia de Dumnezeu a lumii. Am întrebat-o dacă vede cerul-pansament ori bănuiește că în spatele lui se află o rană ce are de-a face cu toți oamenii. Tăcerea îi era alta decât cea pe care mi-o arătase cu o clipă înainte. Era subțire și rece și-am respirat-o ca pe un aer venit de la alt pol.
- Despre ce rană vorbești?
- Păi... că mereu ești acolo: femeie. Că mereu sunt aici: bărbat... și nu se vindecă niciodată.
Oglinda tremura. Chipurile ni se tulburaseră ca într-o ceață de vară. Foarte neobișnuită.
- Unde mergem?
Mă întrebă surâzând ca și cum știa că nu există alt adevăr.
- Mergem cu noi. Oriunde.
- Acolo nu mai există eu și tu. Trăiesc în tine și invers. Simți? Vezi?
Oglinda tremura și mai tare. Valuri dense de ceață fierbinte ne amestecau. Tăcerea ei devenise a mea. Eu însumi surâdeam cu buzele ei. Ea gândea cu gândurile mele...
- Simți? Îți dai seama?!
Întrebările fugeau în oglindă ca-ntr-un joc de-a prinsa. Rana se închise. Cerul-pansament nu mai exista. Nici luna iulie. Nici bătrânețea lui Dumnezeu. Nici femeie. Nici bărbat. Doar pistruii. Mergând spre oriunde.