Și, totul ține de culoare, căci nu ne vom opri în a inventa culori care să elimine organele noastre ponegrite, ai să-mi amintești să rămân în același impact cerebral, în același psihic nervos, să termin o dată cu mine, această culoare ce s-a blocat aproape de limbă, de ceea ce mă temeam mai puțin, căci aș fi vrut ca viața să se sfârșească cu elucidarea primei mele gândiri, să arunc în zorii ultimei zile din an, culoarea vieții mele într-un tot echivalent spiritual, pentru că deja îmi pierd scopurile de a mai trăi alături de culoarea corpului tău, atât de pală, mult prea străvezie pentru candoarea degetelor mele despicate, ce de atâta timp continuă să coloreze amarul oamenilor care nu mai ard. Am rămas atât de singur încât toate încep să vorbească: viața cu mine, vocile cu starea de beție cruntă a minții, copacii cu umbre imense, plămânii între ei, sub multiple identități.
M-am dăruit total ascultând ultimul dialog al organelor respiratorii multifuncționale ocazional, ce îmi aparțin:
- Este atât de întuneric în corpul acestui om încât..
- El ne întreține înăuntru!
- Și deseori am halucinații, de nenumărate ori mă confrunt cu duble personalități subordonate aceluiași chip ordinar.
- Eu sunt eu, iar tu ești tu. Noi suntem el.
- El respiră prin mine..
- Noi…
- Și eu ce sunt? Adică noi, toți..
- Putem fi multe, însă fără a vedea ce suntem, căci aici e întuneric.
- Și aveam impresia că sunt orb.
- Nu.. și da..
- Dacă nu ești fericit, nu poți vedea lumina ce intră pe gură.
- Cât mai trebuie să suport, să îndur, strigătele în ecou..
- Știu că suferă ..însă noi am început să vorbim doar când înecul ne-a invadat sfera fără de început. 30 de minute și muream.
- Cred că eu te-am salvat, prin a-ți bea apa din tine.
- Parcă eu nu existam.
- Ce-i în mintea mea..?!
- Haos ecologic, bănuiesc.
- Te urăsc.
- Și eu te plac la fel de mult.
- O, acești oameni în care noi trăim sunt atât de diferiți de noi..
- De tine..
- De ideea de noi.
- Noi putem să trăim unul fără celalalt, pe când oamenii tânjesc constant după cineva.
- Mai există altcineva?
- În afara de noi, da, posibil. Aud cugetări în amurg de primăvară, simt febra lui în interiorul meu, și cred că există un altcineva decât el.
- Mâine te vei sufoca.
- Va avea importanță? Vei rămâne tu. Doar tu în retrăirea sufletului.
- Dar, ai spus că numai când voi fi fericit, voi putea vedea lumina ochilor descleștați din somnul mat, trezit. Învață-mă să fiu fericit, ca și tine.
- Vreau să mă trezesc din acest delir în care am impresia că organele vorbesc între ele cu mine, despre mine, în subsolul esofagului.
- Întrebările mele fericite se rezumă la una singură…
- Atât de la-ndemână. Sunt curios ce întrebare există în fericire.
- Poți să fi fericit?
- …
- Singur nu, cu răutatea ta, da.
- Însă, obligatoriu și indiscutabil eu mă voi sufoca, iar tu vei rămâne cu propriul individ, fericit.
- Cine poate fi fericit singur?
- El.
- Dacă eu sunt fericit, el va respira fericire. Accepți să devină omul singular?
Și nu știu, dacă plămânul a învățat să fie fericit, căci acum, numai el exista, numai el trăiește și alunecă prin viață, mereu singur, mereu același, nu pot fi sigur.
- S-a schimbat ceva? Inima e aici, ficatul acolo, stomacul plin, în centrul casei, eu aici.
- Moartea lângă mine … cerul decade … pământul alunecă … voci stranii …
- Uitasem… !
- Să mă faci fericit?
- Ãă… da… trebuie.
- E atât de greu să faci pe cineva fericit, nu-i așa?
- Când nu pot să te văd, e imposibil.
- Aproape.
- Caută soluții … ce vor deveni, timpul care ne va face fericiți pe amândoi.
- ( nu am respirat 5 minute ).
- Cred că soluția poate fi doar una.
- Ssspune-mi (…) unde-i fericirea ce o căutam? Unde să o găsesc?
- Singurul mod în care tu ai să poți fi fericit e, ca eu să înnebunesc, iar astfel tu vei respira o fericire nebună, ultima treaptă de extaz între fericire si nebunie, combinate unic pentru cel ce a inventat culoarea roșu.
- Oare am dreptul să visez? Să fiu fericit? Să înnebunesc de fericire?
- Tot ce vreau este, ca eu să văd lumina, răcoarea primei mele dimineți pure.
- Vei realiza cât de mult te apreciez, doar când nu vei mai respira, căci eu iți promit că vei vedea ultima lumină, simultan cu mine.
- Tu ești într-adevăr EL.
Dialogul meu sfârșește aici. Sau al lor. Cine știe..? Cert e că, eu sunt un om fericit. Sau nu mai sunt. Ultimele clipe le-am petrecut în decalog, finalizând împăcat cu scoaterea singurului meu plămân din mine. A văzut lumina renașterii totale de soare, eu pierzând tot mai mult culoarea, pierzându-mă neatins în fericirea respirată de organe.
- Am murit.
- Și eu.