Sunt... De fapt nici nu mai știu cu ce scop am venit aici. A! probabil trebuia să culeg ceva... fructe? oameni? păsări? Nu mai știu...tot ce vreau e să-nvăț să culeg aer! Am o poftă nestăpânită de aer. Dar ce gust are?
Întind mâna să-l culeg ca pe un măr. Of! Dar mă orbește... Trebuie mai întâi să-l simt. Îmi năvălesc în minte voci cunoscute care mă-nvață ceva; desprind o voce mai groasă. Versuri?
"Din punctul de vedere-al aerului,
soarele-i un aer plin de păsări,
aripă în aripă zbătând.
Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,...". A! Sunt o pasăre. Care sunt oamenii? Nu știu... Acum vocea îmi șoptește. Versuri?
"Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite
cu aripile crescute înăuntru,
care bat, plutind, planând,...
într-un aer mai curat-care e gândul!" Nu! Sunt o pasăre... Vreau "aer mai curat". Sunt o pasăre "cu aripi crescute înăuntru".
Sunt într-o livadă și mi-e foame. Zbor și m-așez pe-o creangă lângă un măr. Nu vreau mărul! Vreau să fiu om și să mănânc "aer curat". Cine sunt oamenii?
Mărul, fructul de lângă mine mă prinde de mână. Simt că vraja lui îmi învăluie trupul. Glas? Versuri?
"Oamenii- o emoție copleșitoare...
Ei sunt niște fructe plimbătoare
ale unui pom cu mult mai mare!" Își ia mâna de pe mine și adoarme... Nu mai suport! Vreau să culeg fructe... oameni...păsări... să fiu om!
A adormit pe aripa mea... e caldă... nu vreau să-l trezesc. Vorba copiilor: poate e și el om. Îl cuprind în brațe. Vreau să-l sărut... Nu! O să-l trezesc. Îmi place să-l simt pe brațul meu! A căzut o pană. S-a trezit. Se întoarce spre mine. Vorbește! Versuri?
"oamenii-s o dulce apăsare...
Sunt mișcare adăugată la mișcare,
și lumina ce-o zărești din soare!" Mă speriu și îmi trag aripa repede de sub măr. Mâna??? Da, mâna...
Mă uit la cel pe care l-am atins. Am o poftă nestăpânită să-l mănânc. Soarele nu mă mai orbește. Nu vreau decât să iau mărul. A! De aceea venisem. Mă întorc acasă cu el în mănă. Nu-l mănânc... Nici nu aș putea! Îl sărut...