Murați până la oase, am dat amândoi năvala în cafeneaua – măcelărie “Pudoarea”. Era plină de oameni, unii jucau cărți, alții discutau cu glas tare, de parcă își vorbeau de pe un munte pe altul. La o măsuță din fund, pe-o bancă de lemn, tronau mai marii satului : moș Anagnosti, în cămașa lui albă cu mâneci largi; Mavrondoni, tăcut, sever, fumându-și narghileaua, cu ochii țintiți în pământ : în toiagul lui gros și ascultând cu un zâmbet binevoitor un colos cu plete care tocmai sosise din Candia și istorisea minunățiile marelui oraș. Cafegiul, în picioare după tejghea, asculta și râdea, supraveghindu-și ibricele de cafea aliniate pe foc.
De cum dădu cu ochii de noi, moș Anagnosti se ridică în picioare:
- Aveți bunătatea să veniți aci, dragi compatrioți, zise el. Sfakianonikoli e pe cale de-a istorisi tot ce-a văzut și-a auzit la Candia; e tare hazliu, veniți aci.
Se întoarse spre cafegiu.
- Două rachiuri, Manolaki! zise el.
Ne așezarăm. Ciobanul sălbatic, văzând niște străini, se chirci și nu mai scoase o vorbă.
- Și atunci, ai fost la teatru, căpitan Nikoli? îl întrebă învățătorul ca să-l facă să vorbească. Cum ți s-a părut?
Sfakianonikoli întinse mâna-i groasă, apucă paharul cu vin, îl dădu pe gât dintr-o mișcare și prinse curaj :
- Și de să nu fi fost, strigă el. Am fost, vezi bine. Auzeam întruna : “Kotopuli în sus, Kotopuli în jos”. Așa că, într-o seară, mi-am făcut semnul crucii și-am zis : mă duc acolo, pe cinstea mea, mă duc și eu s-o văd.
- Și ce-ai văzut, voinicule? întrebă moș Anagnosti. Spune, hai!
- Nimic. N-am văzut nimic, asta mi-e crucea. Auzi pe unu și pe altu vorbind de
teatru și-ți închipui că-i cine ce grozăvie. Ba nicidecum. Păcat de banii care i-am dat. E un soi de cafenea mare-mare, și rotundă, ca o stână, plină de zici că crapă de oameni, de scaune și de sfeșnice. Nu mă simțeam în apele mele, nici de văzut nu vedeam bine, că mi se împăienjeniseră ochii. “Aolică Doamne! Mi-am zis, aici sigur mă deoache careva. Ia s-o întind eu”. În clipa aia, o demoazelă sprintenă ca o codobatură se apropie de mine și mă ia de mână. “Ia zi, tu i-am strigat, unde mă duci, muiere?” Da’ că nici n-auzea ce-i ziceam, m-a tras ea ce m-atras, și după aia s-a întors spre mine și-a zis: “Stai jos!” Am stat. Erau oameni peste tot: în față, în spate, la dreapta, la stânga, în tavan. Aici mă înăbuș, pe cinstea mea, gândeam, crăp dracului, nu-i pic de aer! Mă întorc la cel de lângă mine: “Pe unde ies, prietene, permandonele?” – Iaca, pe-acolo”, face el și-mi arată o perdea. Și chiar așa si a fost! Mai întâi s-a auzit un clopot, s-a ridicat perdeaua și iat-o pe Kotopuli. Da’ în loc de Kotopuli era o muiere, o muiere ca toate muierile, ce mai! Și care a început să umble și să se fandosească încolo și-ncoace. Ba se ducea, ba venea, până s-au săturat oamenii, au început să bată din palme, și muierea și-a luat tălpășița.
Þăranii se prăpădeau de râs. Sfakianonikoli se simți jignit și se încruntă. Se întoarse spre ușă.


Roman publicat de către Editura UNIVERS, în colecția Romanul Secolului XX, București, 1987. Tradus de Marcel Aderca.