De fiecare dată când mă priveam în oglindă nu puteam distinge decât umbre și lumini încadrate de un contur subțire cu o formă umanoidă. Indiferent în ce poziție, din față sau profil, nu eram în stare să văd decât un contur stupid pe care mi-l asumasem ca fiind chipul meu. Deși vederea nu-mi era deloc afectată, nu purtasem niciodată ochelari, în fața oglinzii vedeam ca prin ceață. Bănuiam că semăn cu ceilalți, dar nu-mi cunoșteam trăsăturile particulare care îmi dădeau un aer boem, așa cum mă recunoșteau alții. Era ca și cum aș fi purtat o mască, cu adevărat nu știa nimeni ce se află în spatele ei, nici măcar eu.
Înainte să ies din casă obișnuiam să mă ating cu multă atenție, să simt dacă părul îmi era răvășit, dacă aveam buzele uscate, sau dacă îmi apăruse vreun coș; aceleași mișcări pe care le face un orb pentru a se prezenta lumii.
De multe ori îmi puneam prietenii să mă descrie așa cum sunt, cerându-le cât mai multe detalii despre fiecare milimetru pătrat ce forma chipul meu. Mereu așteptam să mi se spună despre mine ca despre cea mai frumoasă poveste pe care doream să o ascult la nesfârșit. Știam că eram un om normal, cu o înfățișare cât se poate de banală. Mă privisem în tot felul de oglinzi, mai noi sau mai vechi, venețiene sau ciobite, dar nici una din ele nu mi-a arătat chipul, nici o sticlă nu mă putea ajuta, căci mereu dădeam cu nasul de același contur impersonal. Nici măcar pozele pe care mi le făceam periodic nu mă redau prea bine, erau șterse sau neclare și întotdeauna ușor tremurate. Nu le puteam spune celorlalți despre handicapul meu, îmi era rușine să admit că nu mă cunoșteam.
Călătoream mult și îmi făcusem un obicei, de câte ori intram în camera de hotel primul lucru pe care îl încercam nu era patul ci oglinda, însă de fiecare dată aceeași dezamăgire.
O singură oară a trebuit să înnoptez într-un mic oraș de provincie, al cărui hotel avea toate camerele ocupate. Am căutat mult timp un loc unde să pot dormi, renunțasem la cină și la duș, la prosoapele calde și cearșafurile proaspăt spălate. Eram dispus să plătesc oricât pe o cameră mică și plină de igrasie, fără telefon sau sistem de încălzire, dar care să aibă măcar un pat și o pătură. Am încercat la hotelul gării, însă nu am avut noroc. Mergeam pe străzi lăturalnice, insistând asupra reclamelor de neon ale vreunui motel. Spre dimineață am dat de un han vechi cu lemnul putrezit, fără lumină electrică sau televiziune prin cablu. Am acceptat fără ezitare o cameră la mansardă.
- Rămâneți mai multe zile?
- Doar noaptea asta.
- Atunci se plătește în avans.
Mă așteptam la asta, pentru un han cu o clientelă modestă este lesne de înțeles. Recepționerul încasă banii, îmi trecu numele în registru și îmi dădu cheia. După ce am văzut că nu veni nimeni să mă ajute cu valiza, am luat cheia și am găsit singur camera. Fără să mai cercetez baia, am pus lampa pe masă și m-am trântit în pat, adormind pe loc.
Când m-am trezit era aproape de prânz. M-am dus repede la baie să mă uit la chipul meu, dar am privit cu stupoare golul din perete unde cândva a fost o oglindă. În cameră era plăcut, se vedea bine că nu fusese renovat demult, pereții erau murdari pe la colțuri, tocurile ușor mâncate de carii, perdelele îngălbenite, iar draperiile și cuvertura cu firele trase. Am deschis geamul și m-a întâmpinat o priveliște minunată: un verde cald al ierbii cufundat în albastrul lacului printre frunze de toate culorile sub cerul senin ca o mătase fină. Nu mă mai săturam privind abisul din fața mea.
Am plecat regretând priveliștea frumoasă pe care parcă o văzusem pentru prima oară. Același recepționer îmi luă cheia și îmi ură drum bun. Înainte să ies din han am întrebat:
- Unde se află priveliștea ce se vede de la mansardă?
- Regret domnule, dar din mansardă nu se vede nici o priveliște.
- Când am deschis fereastra am văzut un peisaj minunat.
- Nu vă înțeleg, de la mansardă nu se vede decât un zid al clădirii de vis-a-vis.
- Totuși, eu nu am văzut nici un zid.
- Asta pentru că am o oglindă în fața lui, din motive estetice.
De atunci de câte ori vreau să-mi văd înfățișarea mă întorc la han și deschid fereastra spre priveliștea chipului meu.