În cele mai limpezi ape am iscodit mișcarea. Am văzut fluturi zburând cu încetinitorul. Și la numai doi-trei metri de fereastra despărțitoare, alții zburau liber, dar prudenți, departe de râul de la picioarele mele. Asta a fost vara trecută, când am ieșit la iarbă verde. Valea Runcului. Pline de amintiri, zilele de vacanță ale liceului îmi aduc o stare de neliniște. Aceeași neliniște pe care mi-o „oferă” serviciul. Zilnic mă așez comod pe câte un scaun de la geam, asta când nu e aglomerație. Autobuzele noi, primite de la nemți sau unguri, sunt foarte confortabile. Trei sferturi de oră în care reușesc să mă rup de tot. Însă când ne apropiem de Cetate, mi se ridică tensiunea. E ceva și atrăgător în repulsia asta. Poate pentru că munca mi s-a părut întotdeauna doar un compromis cu existența. Trebuia să existe întotdeauna și o „ieșire”, să mă pot ascunde, să pot camufla singurele momente în care puteam să scriu. Camerele de luat vederi mă întărâtau și mai mult. În natură însă nu era la fel. Grupul gălăgios cu care hălăduiam printre munții și dealurile în miniatură, era un alt fel de „cameră”. Te poți feri de priviri, te poți retrage în tine însuți, dar ai nevoie de aceste „camere de luat vederi”. În copilărie am simțit același lucru, camera mare, întunecoasă și răcoroasă, mă atrăgea, însă ajuns acolo, nu știam ce să fac cu libertatea aceea ivită din senin. Și mă cuprindea o emoție nedefinită. Ca acum, în fața monitorului alb. Când știu că ceea ce voi așterne „pe hârtie”, e urmărit de „camere” de luat vederi.

Oare ți-am cerut prea mult? Dragoste secretă sau interminabilă așteptare... Dimineața, la ora șapte și douăzeci, e răcoare, dar o răcoare învinsă. Viața are o asemenea răcoare, când știi ce ai de făcut. Când ai pentru ce sau pentru cine. „Am prea multă iubire și nu știu cui o da”. Exprimare subită, dar exactă. În sfârșit, autobuzul sosește, nu lipsesc nici firavele crenguțe prin care adie o bucurie infinită. De o jumătate de oră. Când e înghesuială e mai frumos, chiar dacă nu prinzi loc. Oamenii caută, speră, dar locul ideal e lângă. Se poate spune că am stat de multe ori lângă „ideal”. Apoi gândurile binefăcătoare. Nu știu cum, dar tresar de multe ori, îmi dau seama la câte lucruri am meditat, câte scenarii s-au derulat, și de fapt au trecut doar câteva minute. De asta sunt gândurile binefăcătoare. Îți prelungesc viața. Iar aici, în autobuz, nimeni nu știe cine ești, ce faci, cu ce te ocupi. Aici chiar contează haina. Și parfumul, evident. Micul meu secret e poezia care plutește și se mișcă printre călători. „Dvs.? – La Sîntuhalm”. „Abonament”. „Unde mergi, maică?” „La nuntă, la fie-mea!” „Bine, bine, dar unde cobori, să știu să-ți tai bilet!”. „Na, păi nu știu... da’ spui eu unde, când om ajunge”... Alteori, discuțiile încrucișate, în serpentină, șoptite, sau stânjenitoare. Aluziile.

Poezia atingerilor. Cea a privirilor nu mai e de actualitate. Nimeni nu te mai privește în ochi, nimeni nu mai zâmbește sincer, a simpatie. Doar priviri întâmplătoare, și acelea precaute, surâsuri imediat estompate. Delicatețea și limpezimea doar le surprinzi, nu le contempli. Dar o atingere e scuzabilă. Aglomerație, neatenție. Distanțe calculate. Și bineînțeles risc. O dată am plecat mai devreme de acasă, am prins autobuzul „de fix” și m-am așezat pe bancheta a doua, dreapta, la geam. În stația următoare a urcat o fată destul de sumar îmbrăcată, distrată, dar evident preocupată de ceva. S-a aruncat pur și simplu în mine, și cum era un autobuz mai vechi, scaunele apropiate, aproape că s-a contopit cu mine. Brațul îi era de catifea, din cauza părului fin. Mă așteptam să se retragă, asemeni unui melc. Dar n-a făcut-o. Oarecum, și-a fixat problemele în altă parte. Le-a îndepărtat. Eu nu aveam prea mult loc să mă retrag. Am avut însă impresia că știa ce face. La mișcările bruște ale mașinii se lăsa pe brațul meu, fără să se uite, fără să-și ceară scuze. Căutam un motiv să deschid vorba, să restabilim relațiile decente. Aiurea. Și cred că era liceană, avea niște cărți într-o plăsuță.

La serviciu, aceleași tabieturi. Printre proiectele desfășurate pe ecran, un altul, mic, deschis în colțul din dreapta al monitorului, îmi dă posibilitatea să contemplu. Covrigii luați în drum spre firmă, sunt calzi încă. La fel și brațul, parcă imprimat cu atingerea aceea curioasă. Da, sigur era liceană. În sfârșit am deschis subiectul, însă târziu, când am ajuns aproape de destinație. Și după ce, cu un curaj nebun aș spune, ea își lăsă ca din întâmplare degetele deasupra mâinii mele, ca mai apoi, într-un moment de neatenție, aproape să îi cuprind în palme micul pumn ce se contractă ca o inimă rănită. Autobuzul o ia pe altă cale ca de obicei, și o întreb dacă și-a schimbat traseul. Îmi răspunde că nu, autobuzul de „șapte fix” are o abatere, către liceul de arte, pentru școlari. Brusc, își schimbă oarecum atitudinea. De la gestul cu mâna, când și-a cerut totuși scuze, oarecum rușinată, acum e din nou o călătoare „normală”. Dar parcă îmi pare rău, a fost ceva în tot comportamentul ei. Am citit asta în ochii ei triști, disperați. Vorbea ca și un convalescent. Poate atunci a părăsit-o prietenul, iubitul... Deși cred că nu, căci dădea impresia că mă cunoaște.

În viață se întâmplă exact invers. Uiți ceva, care apoi revine, și din obișnuință devii nostalgic. Însă când reflectezi asupra ireversibilității te cuprinde spaima și oroarea. Ca atunci, în centrul vechi, când un urlet sfâșietor m-a săgetat, în apropiere de BCR. Un câine peste care a trecut o mașină. Acolo, sub ochii mei. Imediat urletul de durere s-a preschimbat într-unul de luptă, de apărare. Alți câini, nu știu prin ce rațiune, au sărit la el. Mi-a trecut prin minte că poate gestul lor e unul de apărare în fața primejdiei, a suferinței, un fel de compătimire inconștientă. Dar care s-a reflectat în afară. Mi-am dat seama că așa se întâmplă și în viață. Atunci când cazi, sar cei mai mulți „dușmani”. De fapt semeni de-ai tăi. Oare te atacă dintr-un instinct de apărare? Fără să-și dea seama? Aceeași oroare, când am aflat că urma să mor în dimineața precedentă. Dorința de a o revedea pe aceea care mi-a răstălmăcit întreaga existență în câteva minute, m-a salvat. Am luat autobuzul de „șapte fix”. În aceeași zi, la întoarcere, aflu că a avut loc un accident grav. În fața autobuzului de „și douăzeci”, adică acela în care ar fi trebuit să fiu eu, a apărut ca din senin o căruță încărcată cu bătrâni și copii. Þigani. Șoferul însă nu face distincții, e uman. Trage mult dreapta, dar nenorocul face ca mașina să se afle pe pod. Trece parapetul și se prăbușește la zece metri. Iar eu mă așezasem pe bancheta a doua, la geam...

Nu am spus nimănui acest lucru, dar întâmplarea cu „eleva” mi-a dat de gândit. Poate felul ciudat de a se comporta a fost disimulat. De vreun înger, încerc eu să problematizez. Mi s-au mai întâmplat mie lucruri asemănătoare, e adevărat că nu pe viață și pe moarte, dar oricum din cele „paranormale”. De mai multe ori, dintr-un teanc mare de discuri de vinil, și mai târziu chiar CD-uri, am extras exact pe acela pe care doream să-l ascult. Sau ceasul biologic, pe care toată lumea îl cunoaște. Nu e nevoie să pui ceasul să sune, doar te gândești la ora la care trebuie să te trezești, însă cu o condiție: trebuie să o faci într-o fracțiune de secundă, într-un fel inconștient, pentru a nu da răgaz gândului sau conștientului să consolideze un soi de rațiune care se împotrivește. Pentru că ea nu are loc aici, nu poate fi de folos. Rațiunea e legată de convențional. Și atunci? Poate o conștiință paralelă? Poate o asemenea conștiință a acționat și atunci. Oare ți-am cerut prea mult?

Repulsia cu care mă respinge întotdeauna când vreau să o îmbrățișez. Șansa de a începe din nou totul, a trecut. Cu ea sau fără ea. Poate sunt pedepsit a priori pentru îndrăzneala de a crede că o voi reîntâlni. Căldura cu care m-a atins m-a urmărit multă vreme. De multe ori voiam să urc în autobuz, la ora șapte fix. Dar mă mutasem cu serviciul, și cred că aș fi fost ridicol. Puternica mea dorință de a avea o viață normală, o iubire sinceră, paradoxal, mi-a salvat viața, dar mi-a și atras atenția asupra decenței. Aș fi renunțat la o asemenea decență cu drag. O viață de boem m-ar fi aranjat mult mai bine. Tumult și suferință, dar pline de conținut. Și nu o libertate grosolană. Oare ți-am cerut prea mult? Numai atât ți-am cerut: să mă iubești și tu. Dezastru...

Ciudat cum lucrurile au uneori o aparență care nu înșeală. Școala de arte. Oare ce o fi studiind? Posibil să fi fost în ultimul an, că nu am văzut-o deloc. Dar nici înainte de întâmplarea cu pricina. Chiar așa, oare cum de n-am văzut-o deloc? Măcar întâmplător, pentru că orașul e mic, și cum locuiesc în centru, magazinele sunt aproape, lumea se plimbă pe-acolo, mai ales tinerii... Să fi fost îngerul meu păzitor? Înclin să cred că da. Prea era frumoasă, tânără și proaspătă în aerul acela din dimineața de iulie, când pielea se înfioară sub frigul acela timid. Atunci când scrii poeme cu un anume „frig”, iese mai bine. Căldura nu e întotdeauna indicată. Trebuie ceva care să te incite, să facă să tresară ceva în profunzime. Undeva în noi cred că se află un tărâm aidoma cu lumea în care trăim. O copie. Unde au loc furtuni, unde se petrec anotimpuri, unde se află locuri pline de farmec, dar și locuri lugubre. Este locul unde se experimentează poezia, sau muzica, sau pictura... M-am gândit: iubirea se hrănește din astfel de locuri. Atunci când e singură. Dacă Dumnezeu se află în noi, atunci și Raiul de asemenea. Dar nu acela în care „vor merge” cei care merită, ci acela din care provenim. Unde s-au dat nume lucrurilor, și unde încă se mai dau. Dar cine le ia în serios cu adevărat? Literatura? Un eșec. Locuitorii ei? Niște chiriași rău plătitori. Și care se deranjează reciproc.

Atunci ce ne face să zăbovim atât în artă? Nu e de loc terapie. Terapie e atunci când nu ai o lume interioară, și o creezi. Arta adevărată are o lume interioară, și încearcă să evadeze din tărâmul abstract. Ieșirea la iarbă verde. Omonimiile naturii. Plasturii unei inteligențe sechestrate. Emoție a unui descântec. Buburuză urcând muntele unei frunze. Să-ți adăpostești săruturile de furtuni. Dar ce e mai frumos decât să stai în calea ploilor, a destinelor, a oamenilor? Astăzi încep un nou serviciu. Un nou job. Mizeria umană.

Mizerie. S-a ajuns poate la un impas psihic, la o stare generală de insatisfacție, care se manifestă în diferite grade. Ca și cum toată lumea ar trebui să stea la picioarele fiecăruia. Paradox. Nonsens. Autoritate? Nu mai există decât autoritatea banului. A valorii nicidecum. Ceva de genul „profesor”, sau îndrumător, sau model. Mai că-mi vine să refuz totul, să neg totul. Zilele au devenit un fel de ruletă, și de fiecare dată ai vrea să te trezești într-altă zi. Doar așa reziști, te sprijini pe „celelalte” zile, te hrănești din adevărul lor relativ. Nu mai e ceva legat de amintiri, să trăiești din amintiri, ci de a plonja în propriile-ți capcane. Amintiri cu substrat? Mă aflam într-unul din tramvaiele Capitalei, pe vremea studenției, acele troșcolete care te scutură și îți încordează mușchii picioarelor, pentru a nu te tăvăli pe interval. Manipulantul nici că are vreo vină. Așa e construite tramvaiele! Echilibristică și sâcâială. Vă dați seama ce înseamnă asta pentru o persoană în vârstă, așa ca baba care se ținea de o bară ca de un țel în viață, și probabil furioasă că nimeni nu se sinchisea să-i ofere un scaun. La una din „zvâcnirile” năbădăiosului vehicul, exclamă: „Fire-al dracului de manipulant și cu cine ți-a pus manipula-n mână!”

Fata din autobuz, și sunt absolut convins, e ființa care ascunde ceea ce eu însumi nu reușesc să-mi reprezint. Lipsa unui suport în comunicare. Instantaneu, și asta mi se relevă chiar acum, intențiile și siguranța, sublimul și nebunia în fața vieții, dragostea și chiar durerea, au devenit o singură substanță, circulă de la un om la altul fără opreliști, dându-ne iluzia că ne cunoaștem pe noi și între noi... de fapt nici nu e nevoie să circule... Trebuie să o găsesc!

Pentru a câta oară mi se înclină sufletul, sau ce-o mai fi și el, în fața a câtorva acorduri de chitară, simple, zvelte, luminoase, dar atât de subțiri, încât îți pătrund în creier, și pe acolo, în jos, spre suflet. Nu cred că merită să încerci să te cunoști. Ceea ce a pretins Socrate a fost un simulacru: să te controlezi, să te poți domina. De ce? Pentru că în momentul în care încerci să te înțelegi, ești altul. Devii altul. De unde atâta dorință de afecțiune? Oare ți-am cerut prea mult¬? Nu înțeleg! Și de cele mai multe ori, mă gândesc la bărbații care-și înșeală nevestele. Cauza. În Biblie citesc despre țiitoare, deci înlocuitoare, când biologicul se interpune. Dar țiitoare, când nu biologicul, ci adâncul se dovedește inutil? Cred că nu e nevoie de nici o putere sau simț special, pentru a înțelege că „sângele apă nu se face”. (tu ți-ai apropiat mâinile? tu ți-ai nins încăperile? te-ai dedat la „încercarea moarte n-are”? spaima de a risipi singurătatea cu un cuvânt deplasat... mai bine contemplu pistruii de pe obrajii tăi, și-mi închipui un acvariu prin geamul aburit, până dincolo, în frunzele îngălbenite din care se scurge toată vlaga. apoi peștii galaxiilor cu ochii fixați în întunericul primordial. tu știi să asculți ceea ce gândesc, însă numai până în momentul în care atingerea e prea evidentă. iar tu simți aceeași protecție îndărătul gesturilor discrete. degetele se încleștează și refuzul se topește într-un culoar de transfer).

Zâmbesc la gândul că de multe ori senzațiile și percepțiile avute în tinerețe, sunt mult superioare rațiunii de acum, fără nici o restricție. Ridicolul. Tema a apărut atunci când mi-am închipuit că sunt în miezul unei piese de teatru, și că mi se joacă o farsă. Nu un vis. Aștept să se divulge actorii adevărați, față de cei „prinși” în joc. Să vezi atunci! Sunt de două feluri: așa zișii dușmani, și cei care habar nu au că de ei am profitat în viața asta să-mi explic și să trec multe hop-uri. Rațiunea de acum însă, depășește orice dezamăgire. Nimic de care să mă agăț. Stau în fața biroului, pe scaun, la calculator, îmi văd de treabă și... ce înseamnă toate astea? Dintr-o dată creierul mă doare și înaintea mea se desfășoară o imagine străină, dar cunoscută, atât simțurilor mele cât și rațiunii. Nu însă mie. Ei, acest mie m-a înnebunit. Înțeleg materia, rebusul, aș înțelege până la urmă și psihicul, iluzia optică, dar niciodată monotonia.

Răpitoarele cerului sunt și ale stărilor noastre. Atât de mult s-a întins vremea, încât Dumnezeu și-a dat ultima răsuflare. Dar nu are puterea de a muri. A rămas suspendat între credința noastră și propria-i evaluare. Speră prea mult de la noi. Cum să te jertfești, să mori pentru omenire, când știi că vei învia, când e imposibil să dispari? Când am trecut de barajul potențial, copil fiind, mi-am însușit moartea. Dar nu mi-am închipuit-o, și asta m-a ros. Cum e când dispari? Cum e când dintr-o dată te simți singur, părăsit, sau mai rău, pretinzi că ai puterea de a rezista, și în spatele tău strigă fiecare moment trăit, care dovedește că trăiești, dar nu că ai trăit... Un efort de înțelegere nu e de ajuns. Vom reuși oare până la urmă să îl înduplecăm pe Dumnezeu, că suntem prea slabi? Tu ce gândești acum? Besame mucho? Îți dai seama că gândurile tale sunt însoțite de aceleași îndoieli, care însă nu îndrăznesc să se ridice deasupra identității? Eu tocmai asta iubesc la tine: căderea castanelor, curbura buzelor, atingerea degetelor.

(Visul perfect) Viața nu m-a învățat nimic. Cel puțin până acum. N-am știut niciodată să pun cuburile perfect, în colțuri. Cuburi sau sfere, nu are importanță. Visul a fost o compensare, cum ar zice Jung (sau Freud?). Tehnica m-a învins întotdeauna. Ea nu va reuși să fie perfectă, nici măcar prin aparența ei. Dar în vis, da. M-am întors de pe o parte pe alta, după cum așezam cuburile. Era o abilitate. Așa cum așezi sentimentele în ordinea lor firească, și nu ajungi nicăieri. Dexteritate simplă. Un cub într-un colț, o emoție refulată. O bilă lovită perfect, și catifeaua se dovedește perfect netedă. Ca visul perfect protejat. Apoi o ieșire periculoasă în decorul rațiunii, însă fără urmări fatale, semitrezia și cele patru găuri din colțurile mesei (Arta de a juca biliard?). Sau camera pe care o prețuiești cel mai mult, și când privești pe fereastră, e o altă locație, de pildă locuința părinților. Mă întorc pe cealaltă parte, mai așez un cub. Viața e învinsă. Dumnezeule, de ce te comporți ca un câine? Își tot strânge puii degerați, îi trage în cușcă și îi linge. Numai unul trăiește. Dar ea îi culege pe toți. Trebuia cumva păcălită. Am luat puiul viu și am urcat scările. Cățelușa-mamă ne-a urmat, în timp ce puii morți erau înveliți într-o pătură și duși la gunoi... Oare știe că i-ar fi putut readuce la viață? Dumnezeule, de ce? Dimineața m-am trezit optimist, bine dispus. Visul perfect. Stau și cântăresc situația: unde sunt cuburile, și unde trebuie să le așez? Mi-e frică, nu am curajul. Nu vreau să deranjez pe nimeni. Fiecare cub în colțul lui, într-un alt cub. Atâtea cuburi pentru atâtea cuburi. Și așa mai departe. Atâtea sentimente pentru câte momente mai ai de trăit. Am atâta iubire și n-am cui o da!...

Linia frântă a unui acord minor. Rotunjimea calmă a celui major. Împletirea lor. Asta e dragostea. Culorile doar înrămează. Sărutul adună. Muzica diferențiază. Peste mulți ani, mulți, același loc din față, dreapta, a autobuzului de „și douăzeci”. O femeie vorbăreață. Superbă. Mi-am încruntat memoria: era oare ea? O frumusețe matură, cu linii trasate insistent. Gesturi vechi, delicate, subtile. „Am învățat asta de la cea mai bună prietenă a mea. A avut o aventură de o jumătate de oră. Dar care, a mistuit-o. S-a îndrăgostit de un băiat într-un mod supranatural. Nature Boy. Numai că asta s-a întâmplat din vremuri imemoriale. L-a cunoscut pe viu, într-un moment culminant. Toată după-amiaza mi-a povestit de el. Supranatural? Se mai întâmplă, domnule, din astea. Mi-a dezvăluit multe din viața lui. Era parcă speriată de viziunea ei. Știa și când urma să se mărite cu el. Doar că... zicea, trebuia să facă ceva pentru el, nu știa ce anume. Era în clasa a XXI-a, la Liceul de Arte. A doua zi avea un mini-vernisaj, la Sala de Festivități. Doamne, ce-am mai plâns! Mi-a zis: el face naveta de obicei cu autobuzul de și douăzeci, dar în ziua aia venise mai repede în stație, și l-a prins pe al meu. Mâine, chiar dacă m-ar da afară din școală, mă voi duce cu autobuzul de și douăzeci. „Am să-i vorbesc, îmi va fi greu, poate că va fi un șoc pentru el, nu știu, dar simt eu că suntem unul și același”... O, Doamne, biata de ea... A doua zi așa a făcut. Dar a avut loc un accident nesuferit, care i-a luat viața. Nu știu dacă și el era în autobuzul de și douăzeci, nu am aflat niciodată cine și cum arăta. Am învățat de la ea, doar în acea după-amiază, mai multe decât aș fi învățat în șapte vieți. Și unde mai pui domnule că...” În acel moment am aflat cum e să se prăbușească totul pe tine.
Da, era și el cu ea în acel autobuz. Numai că nu știa. Acum înțeleg viața. Înțeleg versiunea finală. Înțeleg și ce avea ea de făcut pentru mine. Numai că nu știa. Nu era normal ca el să se fi dus cu autobuzul ei? De șapte fix? Nu era normal ca cel care are îndoieli, să dispară în iubire? Doamne, de ce am luat autobuzul de șapte fix? Castanele cad insistent în fiecare toamnă...
Dacă tăcerea ta ar fi în mine, aș înțelege ce vrei să-mi spui.