De cand doresc sa fiu inconjurat de o noapte adanca, in care sa ma pierd cu totul... sa imi pierd identitatea... si acum, cand intr-adevar am gasit noaptea cea mai adanca si mai neagra, mai intunecata decat credeam ca e posibil vreodata, ma cuprinde o angoasa tenebroasa si ma indoaie, ma zvarle in altarul propriilor mele indoieli... si mi se face frica, respiratia imi devine gafait de fiara haituita, pupilele mi se dilata incontrolabil, palmele mi se umezesc si incep sa merg mai repede, apoi sa fug, doar dintr-un pur reflex....
E frig, dar asta nu ma deranjeaza pe mine. Oricum trebuie sa reflectez "la rece"...
Sa ma gandesc...
La ce ?
La scop... La scopul final, scopul acela unic si indivizibil, pe care inca il vad ca prin ceata, dar stiu ca e acolo. Scopul pe care stiu ca vreau sa-l ating, dar nu stiu de ce...
Si... ma cuprinde o alta spaima... mai cumplita decat prima, mai adanca, mai intunecata... si tanjesc sa am pe cineva caruia sa-i spun "Poti sa imi dovedesti ca traiesc ?" si el (sau EA?) sa-mi spuna "da" si sa imi demonstreze, simplu si la obiect, ca nu sunt mort... Si sa-mi zica "tu esti singurul care esti viu... si toti ceilalti sunt doar inchipuirile unui suflet singur, care s-a uitat pe sine, care tanjejte dupa mangaiere, si care a creat tot ce il inconjoara doar pentru ca era cel mai bun lucru pe care il putea face..."
Oare m-as simti mai bine sau mai rau dupa ce as sti ? Dupa ce voi putea sa spun, sa strig in gura mare "EU sunt viu, VOI sunteti morti!" ? Sau m-as dizolva in propria mea singuratate ? Sau ...

...m-as naste ?