DESPRE TOLERANÞÃ ȘI STATISTICÃ
Profesoarei E.N.

Cel puțin o întreagă generație s–a integrat social în cultul zilei libere. Ca o reacție, primară altfel, la propaganda oficială, care încerca să creeze un cult formal al muncii, ce nu semnifica altceva decât încercarea, firească, din puctul de vedere al dirijorilor, de a obține adeziunea populației la restrângerea propriilor libertăți, dar și ca rezultat al complicității mutuale între deținut și temnicer, s–a cristalizat conceptul "recuperarea – unica valută forte pentru oamenii muncii".

Aflați, întrucâtva pe nepusă masă în posesia, mai mult sau mai puțin formală, a unor libertăți pentru care nu fuseseră, câtuși de puțin, educați, aceiași oameni ai muncii s–au simțit oarecum buimăciți. Demonetizarea quasitotală și destul de rapidă a celei mai importante valute, după cea relațională n–a făcut, decât să accentueze această buimăceală.

Toate astea îmi trec prin minte, împreună cu destule altele, privind amestecul de fotografii de sub geamul care acoperă un birou, ce, deja, nu mai e al meu. În fața biroului, ecranul unui geam, începe să reflecte imaginile venite din interior, pe măsură ce afară se întunecă. E seara unei zile de 31 decembrie. Mica vacanță, construită, ca un cuib de rândunică, din hazardul calendarului, lipit cu tot soiul de concesii, se apropie de sfârșit. Răspoimâine, dimineață, mergem la servici. Oricum, nu mai are savoarea de acum zece ani, să zicem. Dar, panta rhei, cum glăsuia o parte a strămoșilor. Acum apar delicii noi. Subiective, ce–i drept. Va fi prima trecere peste cumpăna anilor, însoțită de un sentiment inedit, care însoțește o banală evoluție a programului, dar, pe care nu pot (și nici nu vreau) să mă abțin s-o hiperbolizez. Și nu–i loc mai propriu pentru a măcina acest nou sentiment, decât biroul de la care se poate privi ecranul negru al geamului. În vecinătatea imediată, un post de radio, care, tocmai se naște. În vecinătatea imediată, o pereche de mâini clăpățesc, mormăind, claviatura unui calculator. În vecinătatea naturală, restul lumii locale. De ce m–aș putea ocupa, mai bine, în ultimele ore ale anului, decât de o anume finalizare a eforturilor de aducere la zi a birocrației casnice, amânată, atâta vreme, pentru aceste câteva zile de vacanță. Catalogul bibliotecii, pentru care n–am avut timp tot anul, îmi dă o idee: să fac statistica autorilor cu un număr minimal de titluri. Peste nu mulți ani, plăcerea de–a face asta cu creionul, va fi depășită. Dar acum, viteza lentă a procesului, lasă timp de reflecție. Odată alcătuită, lista zâmbește, amuzată și ea. Se află, acolo, nume adunate de–a lungul a trei vieți de om, dar asta nu–i neapărat relevant. Mult mai interesantă e vecinătatea pașnică a unor nume, care, de la o vreme, par a se exclude reciproc. Firește, nu sunt de loc imparțial. Mișcările unora mă îngrețoșează sincer. Ar trebui, poate, să mă întreb dacă i–aș mai aduna, de–ar fi să–mi încheg biblioteca acum. Dar nu am de gând să cad în capcana istoriei cu "dacă". Atunci când i–am luat cu mine, pe drumul care mă aduce aici și acum, am avut motive întemeiate. Și eu și ei, am evoluat. Dacă acum i–aș excomunica, aș lăsa să intre în mine demonul unui divorț interior, ignorând ceea ce continui să apreciez ca fiind un anume divorț al lor de ei înșiși, deci aș comite o dublă prostie. Unica atitudine sănătoasă e să–mi asum contradicția și să încec s–o domin. Eventual, să–mi manifest simțul humorului, reorganizănd rafturile, pentru a alătura pe participanții la polemici mai mult sau mai puțin cordiale, fie unele și virtuale.

Cel mai interesant nume de pe listă, pentru care trebuie să–mi iau riscul de a comite sacrilegiul precizării explicite, e unul rostit cu evlavie de toți cei care se mișca în spațiul limbii în care scriu. Un nume, pe care seducătorul spirit al lui D. I. Suchianu îl așeza alături de Moravia, ca geniu al narațiunii și har de a crea magia unei atmosfere în jurul acesteia. Un nume pe care bunicul meu, intemeietorul, cu mai bine de jumătate de veac în urmă, al acestei biblioteci, îl trata cu sinceritatea absolută a întregii sale repulsii. Un nume pe care, după ce am copilărit împreună, îl respect și admir ca geniu. Îl respect chiar dincolo de asta, până la a refuza să fiu ipocrit și să ascund aprecierea asupra caracterului său uman: Mihail Sadoveanu.

Sigur că nu voi preciza numărul de titluri acumulete de–a lungul a trei generații. Ar fi vulgar. Dar nici nu voi ascunde că sunt destule. Probabil, aproape de nivelul datoriei unui om normal față de limba în care s–a născut. Dar, ce–i cu adevărat interesant, e că jumătate din ele au ajuns în rafturi prin efortul omului care–l privea cu sentimente rezonante cu unicul cuvânt folosit deja. Îi destina, îi acorda aceste sentimente, profund negative și, în același timp, îl cumpăra, îi lega volumele, după moda vremii, în solid carton marmorat, căci, ceea ce construia el acolo era o bibliotecă, instituție sfântă, cu toate implicațiile care decurg din asta. Și, nota bene, făcea asta cu destul timp înainte ca marele povestitor să ne fi blagoslovit cu Mitrea cu curu' , cum spunea Zaharia Stancu, cel care a pus în circulație odioasa poveste cu botnițele (odioasă, măcar de s–ar fi verificat, pe ici, pe colo, doar asta–i condiția umană). Aici se cer două amendamente: primo, eu nu–mi pot permite folosirea unor termeni descalificanți pentru un neica nimeni, dar îl pot cita pe un fost șef peste scriitorii naționali, o bună bucată de vreme; secundo, ticăloșia acestuia, cu botnițele, merită, paradoxal, cel puțin respectul datorat unui fapt de mari dimensiuni, indiferent de natura acestuia. În scara ticăloșiilor, povestea se conjugă cu minciuna pusă în circulație de N. D. Cocea, cu cei 11 mii de țărani, care, după statistici, s–au numărat, în realitate, proporțional cu cei 60000 de morți aduși ca argument, de acel Crăciun nu mai puțin ticălos... Dar a prins.

Dincolo de această înscriere în context, îmi revine să trag încheierea că am fost purtat prin vremi (se pare că, făra a fi scăpat pe jos prea des și prea mult), mereu nu departe de esența unui soi de discernământ salubru. Și, cum pentru mine e o premisă esențială faptul că nu eu sunt buricul pământului, nimic nu–mi poate clinti convingerea că orice om sănătos mintal e capabil de cel puțin tot atâta discernământ și, cu siguranță, mai multă toleranță decât mine.

Pare momentul ideal de a face o precizare. Toate celelalte texte adunate sub egida jurnalului sui generis își propun a avea, în cantități variabile, o anumită structură literară. Textul care tocmai se derulează n–ar putea exprima partea lui de adevăr, decât în această formă, situată în apropiere de media geometrică între epistolă și articol publicistic. Orice încercare de a–i conferi structura unei proze l–ar fi compromis. Și atunci, alegerea a rămas de făcut între două nivele de consecvență formală, în defavoarea omogenității literare, în schimbul unei anumite plenarități a expresiei ideatice. E posibil ca, atunci când ai de încredințat oceanului coordonatele naufragiului purificator, să mai găsești o ultimă sticlă de șampanie, cu care să sărbătorești momentul trimiterii mesajului și pe care s–o folosești drept vehicul, dar, nu întotdeauna poți găsi locul unde a sărit dopul. Si, dacă astupi sticla cu cepul ultimului butoi cu apă de pe corabie, e cazul să fii conștient că șansele sticlei de a fi găsită de cineva dispus să caute coordonatele, după efortul, uneori amuzant, de a le descifra, nu depinde absolut de loc de acest ultim amănunt.

Și, tocmai când mă întrebam cum o să închei textul ăsta, cât de cât organic, postul meu de radio, abia născut, mă ajută, fără s–o știe: după ce m–a enervat, cu relatări, profesionale altfel, despre exact cuvântările cutumiere, pe care încercasem să le evit, atunci când mă retrăsesem între el și mașina de scris, mă recompensează generos, căci numa' ce–l aud pe Gyuri (Pascu, firește), încheind un savuros cântec despre un anume șogun, cu trăznitorul vers "Astăzi nu merem la lucru/Stăm acas', facem sepukku".

Între timp, sindromul ecranului găsește căi insidioase de manifestare. Pe fondul negru al geamului din fața mea răsar luminile colorate ale pocnitorilor chinezești. Înseamnă că e momentul să închid radio și să încep să mă decid dacă, după ce voi încheia textul, mă voi retrage parțial sau total. Rămâne loc pentru un ultim gând, că, har Domnului, în neuitata noapte de la Sevilla, nu se inventaseră pocnitorile chinezești, așa că oamenii au pocnit pe caldarâm, cu borcane. Evident, era un sunet mai pur, ca un joc secund...

Ei, și acum, că, de bine, de rău, am ajuns la capătul acestui problematic și dificil text, primul gând optimist, situat, probabil, în apele teritoriale ale noului an, e că, deja poimâine, nu facem nici un fel de sepukku. Ne întoarcem la servici. (Merem la lucru?)
31 dec.1993/31 dec.1999

Citiți volumul