Păpușa avea ochiul spart - cel cu care ar fi trebuit să priveasca spre lume îi căzuse demult din orbită și fusese înlocuit cu o alună. Privea, asadar, spre sine și se vedea ca într-o oglindă făcută din cioburi de sticlă lipite una lângă alta cu zahăr topit.
Aluna nu vedea. Aluna visa pădurea din care plecase și pe care o vedeam eu, în schimb, fiindcă zilnic mă întorceam cu tălpile înspinate și coatele urzicate, purtând după ureche o floare fără nume.
O luam cu mine peste tot. Avea trup de vată, îmi slujea de pernă pe unde se nimerea să adorm. Ca și ea, visam mult, dar nu puteam face asta decât cu ochii închiși, așa că dormeam pe unde apucam: la marginea cu fân a drumului, în livezi sub nuci, în carele cu pături pe care oamenii le lăsau la umbră în timp ce culegeau porumbul sau treierau secara; pe spinarea cailor ce pășunau liniștit pe lângă fântână, ori chiar în jgheaburi, de unde m-am trezit odată cu clopote în cap și părul păscut de Liza. Ca și al păpușii, părul meu era uneori verde și mirosea a iarbă.
Din ochii mei întorși visam alți ochi, prin care priveam ca prin bile de sticlă și care uneori mă priveau înapoi, ca și când lumea ar fi devenit brusc conștientă de mine și m-ar fi înconjurat cu rotund. Ochi de pisici, de bufnițe, de șerpi, toți prietenoși și calzi, aurii și - când mi-era foame - cu ispite de pâine rumenită în cuptorul ridicat lângă casă, din lut.
Casa era albastră, cuptorul era alb, ca ochii mei, ca ochiul spart al păpușii. În lumea aceea totul era rotund și translucid și visele aveau consistența miezului de pâine. Când nu mi-era foame culorile își găseau locul firesc pe toate obiectele strecurate printre gene, ca într-o carte poștală ilustrată retușată din alb negru, cum văzusem odată la fotograf. Verdele îmbrăca iarba și mușchiul, galbenul se rotunjea în bobul de porumb și roșul tremura prin grâu urcând prin tulpina macilor ca sângele într-a mea.
Câteodata le încurcam, cerul devenea roșu ca al Varșoviei în dimineața aceea cu brumă când am sărit pe peron cu mama de mână, purtam amândouă paltonașe pepit și pălărioare din fetru gri, eu eram păpușa ei pe atunci și îmi amintesc doar atingerea palmei ei calde înconjurându-mi pumnul mic ca o coajă de nucă răscoaptă la soare, și roșul de frunză al cerului oglindit în bălți la ieșirea din gară, unde nu se mai vedea de clădiri și devenise un fel de zdreanță atârnată la uscat pe crengile unor copaci senili.
Păpușa mea avea rochiță careiată și ochiul spart ca ai mamei când au scos-o din grămada de fiare vechi, la marea întâlnire cu copacii de la periferie. Aluna visa pădurea așa cum o privise ea, când avea vârsta mea și păpuși de cârpe și coceni. Memoria cuibărita în ochi se scurgea în mine prin toate pătrățelele. Pătrățelele se deschideau în ziduri și le încălecam pervazul evadând în viața mamei de dinainte de noi ca printr-un parbriz prin care ea ar fi scăpat cu viață.
Trăiam între două lumi care treceau una în cealaltă pe principiul vaselor comunicante și al oglinzilor, ca un corp vitros în alt corp vitros, până la re-copilărirea cristalinului. Ne jucam cu mărgele în pod și Michal mi le câștiga pe toate, iar pe ultima o dădea la schimb în piața de flori, ca să am ce prinde după ureche, înainte să iau cu asalt urzicile, spinii și rigolele pădurii de unde matca noastră devenise un drum cu sens unic.
În pădurea mea nu erau aluni. Singurul alun se ascundea după streașina casei albastre, dar rădăcinile lui se întindeau mult mai departe până acolo de unde puteau absorbi povești pentru păpușa din mine. Ultima dată când am adormit fără să știu, nucile aveau în loc de miez pumnul meu mic bătând însutit ca o inimă translucidă cu bile de sticlă în loc de camere.

____
N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri
fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.