- Ãsta e numărul meu de telefon, să știi unde mă găsești dacă din întâmplare...
- Cu alte cuvinte, 'just in case'?
- Da, 'just in case'…, repet și sunt în aparență indiferent, știu, aceste cuvinte or să doară mai târziu, în acele zile dintre Sfântul Nicolae și Anul nou, dar până atunci mai este. Oricum, vor apărea acele nopți de insomnie, orele când voi privi mobilul stins, pentru că vezi, nu eu, subconștientul meu va aștepta un semn de la tine. Mereu.

Porecla mea transformată acum în nick, acest 'Sache', apare în prezent în atâtea locuri în rețeaua asta întortocheată a internetului, înainte mă necăjea, astăzi mă amuză așa cum se amuzau atunci colegii mei. A pornit de la o constatare, era noapte, fugisem împreună cu alți douăzeci de sergenți din UM 01048, orașul Sfântu Gheorghe, iar eu perseveram într-o idee fixă, vroiam să agaț o puștoaică, o unguroaică blondă și mignonă pe ringul discotecii Casei de Cultură. 'Băi, să mor eu, când dansezi te miști ca ursul! Hă! Hă!' arată Luke, demonstrativ. 'Ursu'! Ursache!', intervine și Picollo, 'Mai bine Sache! E Sache al nostru…' finalizează la urmă Grasu’. Nu-i băgam în seamă, aveam multă treabă cu Hoynico, blondina mă acaparase definitiv, nu știa românește, dar ce importanță avea…


Îți spun ca să știi: niciodată n-am fost dansator bun ori vreun monden care să-și piardă nopțile în fața unui pahar de whisky. Îmi place în schimb să mă rătăcesc printre tinerii din baruri, să mă ating de umerii fetelor dornice să se distreze, îmi plac privirile păsăroilor de pradă, tipi bine, adevărați armăsari, presarați mai ales în jurul tipelor cu părul lung, cu 'țigarea' aprinsă tot timpul, cu paharul de gin ori de oranj în față, mereu plin, pentru că ele beau puțin, foarte puțin, este o adevărată artă ceea ce fac ele în baruri... Dar asta-i regula jocului! Tipele de care-ți spun au priviri visătoare, par că trăiesc muzica, uneori își fâțâie trupurile pe scaune, ca atunci când te lași atins de-o undă în 'Mi Minor', dar de fapt ele nu scapă nimic din ce se petrece în jurul lor, apoi mai sunt celelalte tipe. Cele care nu-și permit un loc și un pahar plin, ele rămân tot timpul pe ring, mișcări de felină, atmosfera din jurul lor vibrează, acceptă apatice și visătoare privirile hulpave de la mese, priviri ce le devorează îmbrăcămintea sumară, le pipăie cu acei ochi împăienjeniți de dorințe…, iar ultimii sunt tipii care știu bine să danseze, dar nici ei n-au bani și uite cum deodată nu mai sunt importanți. Pentru că vezi, acele femei pe care le așteaptă, care de fapt au tot ce-și doresc dar niciodată nu-s mulțumite, vin destul de rar neînsoțite, doar atunci când se ceartă cu prietenul, soțul, ori când 'el' este plecat peste hotarele țării și se plictisesc atât de rău în vilele de la periferia Bucureștiului.

Asta e, îmi place să mă pierd în lumea lor, să stau cocoțat pe un taburet înalt, să beau pepsi și să-i privesc. Știu, niciodată n-am să fiu ca ei, de-al lor, dar tocmai asta-i ideea. Am început să-i cunosc atât de bine, 'văd' dinainte fiecare mișcare ca-ntr-un joc de șah, aceleași mutări, pionul sacrificat, nebunul pândește în spate, calul… și totul se termină într-o remiză banală, nefinalizată dar cu promisiuni certe pentru a doua seară.

E dimineață și încă nu s-a luminat. Ies afară la Guffi, arunc în portbagaj geanta pe jumătate goală, mă așez la volan, Magic FM mă învăluie cu melodii retro, pornesc motorul și plec prin cartierul Aviației, spre DN1. E vremea Ardealului, așa-mi spune vocea interioară și habar n-am ce naiba o să fac acolo zilele astea.

Opresc la benzinaria 'Mol', lângă pompă apare de nicaieri o fată în blugi, în adidași colorați și într-un fel de hanorac alb-albastru, destul de gros. Apare și angajatul benzinăriei, mă întreabă din priviri cât să fie, 'plinul', spun și iar o privesc pe tipa ce așteaptă parcă pe cineva, atât e de preocupată să 'are' șoseaua dinspre București. Părul îi cade liber până spre umeri, trece puțin de ei, este un blond-șaten banal, cu ușoară tentă roșiatică, nici nu știu dacă i-ar sta mai bine într-o culoare fundamentală: negru-abanos ori blond-auriu. Uite că este aceea combinație care i se potrivește perfect și gata. E, desigur, alintată, se pisicește în hanoracul acela mare și gros, este un fel de broască țestoasă! Ce prostii vorbesc, nu seamănă cu nicio broască țestoasă, e frumoasă și are ochii atât de vii…

Gata, rezervorul e plin, merg înăuntru și plătesc. La întoarcere, fata e tot acolo, lângă pompă, tipul de la benzinărie spălase geamurile mașinii și-și aștepta discret recompensa. Îi întind o bancnotă și dispare imediat. O clipă am crezut că-i prietenul ei, că s-au certat aseară și acum îi plătește polița... Nu, nimic din toate acestea!

Urc la volan, pornesc motorul, farurile, 'Magic Fm' cântă 'ABBA, abia acum simt o tresărire în privirea fetei. Nu mai este indiferentă, se uită direct la mine, nu cere nimic, se uită doar nedumerită de graba mea spre Ardeal și așteaptă. Ridic din umeri, mă aplec și îi deschid portiera. Din doi pași se urcă în scaunul din dreapta mea și-mi zâmbește cu tot sufletul ei de șatenă cu ochii schimbători.

Spațiul închis al daciei este invadat de un aer cald, un parfum aparte, gel de duș, asta este!

- Miroși frumos.
- ÃŽntotdeauna miros frumos.
- Mergi încolo?
- Îhî.
- Până...?
- Până la capătul lumii, spune și râde, și uite că râsul ei nu deranjează la ureche, este un fel de tril nostim, negălăgios, care îmi place. Putea să râdă gros ori foarte subțire, strident, să-mi taie cheful de călătorie, de Ardeal, de castele și biserici înalte…

- Ce înseamnă pentru tine 'capătul lumii'?
- Brașov, Poiana Brașov. Până acolo am ajuns într-o vară.
- Îți plac supernovele?
- Doar atunci când nu opresc mercedesurile…
- Și astăzi n-au oprit.
- Nu, de fapt nu opresc niciodată, sunt ocupate să plimbe tipele din discoteci. Nu-mi plac femeile cu iz de domnișoare care se prind scai de portofele, trebuie să-ți păstrezi libertatea, să știi cum să-ți trăiești viața, să vezi locuri noi, să te simți bine. Dar cele din oraș nu judecă așa. Atunci când pun mâna pe un tip cu Mercedes nu se lasă până nu devine ceea ce se cheamă 'amantă oficială', cu drepturi egale.
- Niciodată drepturile lor nu sunt egale… Atâta vreme cât el are un Mercedes, iar ea trupul frumos.
- Totuși, echitabil, nu? Dar eu tot libertatea aș alege-o.

Se așeaza mai bine în scaun, se foiește în căutarea unei poziții comode, atât cât poate oferi o supernovă, se descotorosește de hanoracul gros, îl aruncă pe bancheta din spate, își prinde centura de siguranță și se cuibărește într-un fel ciudat, cu piciorul stâng îndoit. Privește prin fereastră, părul îi cade în valuri simple, aproape roșii pe umerii strânși de pulovărul subțire și albastru, o simt cum se detașează de tot ce înconjoară dacia, de drum, de mașinile pe care le depașesc ori de casele și curțile pe lângă care trecem, adoarme și geme ușor în somnul ei parfumat. Căldura supernovei pare că este suficientă pentru cineva care n-a dormit noaptea trecută.

- Cu alte cuvinte, 'just in case'…

Mă scutur de-o amintire ce doare. Șoseaua sinuasă de după intersecția cu 'Breaza' o aduce pe fată mai aproape, capul îi alunecă pe umărul meu, o șuviță rebelă se strecoară discret până pe fața mea, zâmbesc. E frumoasă și nici nu-i pasă dacă știu ori nu să conduc, dacă sunt cumva beat ori vreun maniac periculos. Îmi amintesc vorbele ei, dorește să-și trăiască viața, să o simtă așa cum e, iar acum, privește-o, doarme ca un prunc!


Se trezește în Brașov. Trebuie să traversez orașul și nu-mi convine, astăzi nu-mi convine! Caut doar șoselele Ardealului, nu vreau poezie, cenacluri ori muzică folk, drumul, atât!

- Unde suntem?
- La capătul tău de lume. Pe acolo se urcă în Poiana Brașov, dar noi o luăm pe aici, prin dreapta, spre Sighișoara, Mediaș, Târgu Mureș, Cluj…


Privește afară cu ochii ei mari și somnoroși, îmi dau seama că nu-i fardată, este chiar fața ei, ochii ei și arată bine... Se uită la trecători, la magazinele de la parterul blocurilor, în zare sunt rânduiți munții, salba ce încă protejează fosta cetate a Brașovului.

Gata, am ieșit din oraș. Apăs accelerația, iar Guffi ascultă și înghite vesel distanțe, se simte bine și noi la fel, opresc radioul care transmitea o slujbă… Singurul post de radio pe care-l prinde aici dacia mea transmite o slujbă bisericească. Împing caseta, începe să cânte Smokie și fata adoarme iarăși. E clar, nu-i obișnuită cu drumurile lungi, dar le accepta în felul ei ori poate chiar n-a dormit de nopți întregi.

- Just in case...

Mașina se cațără pe serpentine scurte, munții ne întâmpină din ce în ce mai ascuțiți, bolovani de toate culorile și mărimile stau înșiruiți în dreapta și-n stânga șoselei, ies din pământ atât cât trebuie, ca să-ți dea senzația de drum construit de curând. Printre ei iarba este aproape cenușie, arsă de arșița de acum ceva vreme, un praf străin, sfărâmicios o dezbracă de verdele obișnuit. În stânga, sub noi, se văd acoperișuri vechi și o cetate ori biserică. Niciodată nu am știut ce sunt cu adevărat aceste frumuseți ale Ardealului, cetăți ori castele sau poate doar biserici cu turle înalte ce veghează locuințele localnicilor… Bănuiești în curțile lor interioare bolți prăbușite, ruine de ziduri rupte de ghiulele, arse ori atinse pentru totdeauna de smoală, care odată a fost încinsă și aruncată peste coifurile atacatorilor.

Trag mașina la o benzinărie, fac iarăși plinul. Fata mă privește din locul ei, îi fac semn să coboare, zâmbește, își ia din zbor hanoracul și intrăm în cafenea.

- Mi-e foame și aș bea o cafea. Cred că și tu ai nevoie de așa ceva, nu?
- Am dormit mult…
- Nu știu câte ore ai dormit, zilele astea am oprit toate ceasurile care-mi planifică viața, înțelegi? Habar n-am dacă peste o oră se lasă întunericul sau doar răsare soarele.
- Cum să răsară? Uite-l acolo…

Ne așezăm la o masă și imediat apare un ospătar prea amabil, cu privirea curioasă, ochii de pește o studiază înțelegători pe șatena de lângă mine, iar eu mă văd nevoit să comand pentru amândoi la fel. Fata mi se lipește de umăr, se ascunde parcă în interiorul meu…

- Te rog, unde este baia, trebuie să mă spăl de privirea ăstuia…

Mă uit la ea, suferă, îi arăt tăcut direcția și atât. Știu ce înseamnă privirea ospătarului, înseamnă 'uite-o și p-asta tânără cum face curte Sfântului Ban!' Nu-l condamn, nu are de unde să știe că nu-i așa, iar apoi nici nu mă interesează părerea lui. Oricum, nu are dreptate, fata nu-i ceea ce gândește el, iar Sfântul Ban nu și-a făcut adăpost în curtea mea, dar asta este deja altă poveste.

Tipa revine și este toată numai un zâmbet, i-a priit apa rece, arată tot atât de proaspătă precum arăt eu de liber. Dar și asta este altă poveste care nu are nicio legatură cu acest 'jurnal de Cluj'.

Pornim către Mediaș, mă răzgândesc, întorc și merg spre Sovata. Acum Guffi urcă un altfel de drum, pereții munților s-au apropiat de noi, un semn avertizează: 'Atenție, cad pietre!' de parcă ai avea ceva de făcut dacă s-ar desprinde vreun bolovan din înalțimea crestelor. Urcăm printre stejari pitici, în spate se zăresc brazii, nu așa mulți, cât să mă convingă că totuși sunt la munte... Drumul urcă nesfârșit, în felul acesta ne vom cățăra în cer, undeva în stânga o bilă galbenă, mată, strălucește slab, nu mai încălzește de mult, în dreapta straturi de orizonturi dense, pe diferite nuanțe de negru, de gri. Ajungem pe culme, în punctul acela unde deodată totul devine plat și se luminează în jurul nostru, pădurea se retrage, ne dăruiește un instantaneu pe care-l stocăm cu grijă în noi, în mintea fiecăruia. Este ceea ce mai târziu devine amintire, cu siguranță voi visa acest peisaj într-una din nopțile lungi de iarnă pe care habar n-am cum le voi înveseli anul acesta. Niciunul nu vorbim, ar fi un sacrilegiu, privim și atât!

Ocolesc Sovata, găsesc un loc tocmai bun, o combinație între lac și munte, nici nu s-ar putea altfel, doar suntem în Ardeal… Opresc motorul și o privesc pe fată. E fascinată de padurea ce coboară irevocabil într-o apă albastră cu trimiteri spre cenușiu, sunt și brazi, parfumul lor, rășina lor nu poate fi niciodată confundată. Scot din portbagaj saltelele 'made in Praga', sacii de dormit umpluți cu puf de pinguin, prevăzuți cu glugă și care sunt atât de largi încât ar încăpea două persoane într-unul singur. Le rânduiesc pe iarbă, cu fața la răsărit, iar partenera mea de drum se apucă de cules vreascuri de pe plaja nisipoasă al lacului. Mă așez turcește, îi privesc mișcările, dansul bizar, un fel de ritual și toate astea se petrec în fața mea, pe malul scurt al acestui lac de munte, nici nu știu dacă e vorba de lacul acela miraculos al Sovatei ori de vreun altul neluat în seamă de turiști. Dar nu contează, este lacul din noaptea asta și atât.

Fata așează vreascurile într-un fel anume, nu știu cum reușește să le rânduiască într-o colibă țuguiată, câtă migală pentru un rug minuscul, apoi își scoate din geantă o brichetă roșie. Þi-am mai spus, aceste lucruri simple se agață de mine ireversibil, mă cunosc, știu că n-o voi uita niciodată pe tipa de la benzinărie, mișcările ei normale fără umbră de efort, fără regie, special gândită pentru a-mi lua mințile, îți spun cu siguranță, îmi va fi dor de aceste gesturi.

Scânteia apare imediat, vreascurile își transmit unul altuia lumină, caldură, în jurul focului apusul capătă o strălucire aparte, galben-aurie, umbrele se joacă pe zâmbetul fetei, pe fața mea.

- Alungă țânțarii și spiritele rele din lac. Am citit undeva că orice lac are toanele lui și e mai bine așa, concluzionează ea și se lungește pe una din saltele.

Mă răsucesc și mă apropii de ea, îi ating părul, îl aranjez șuviță cu șuviță... Își întoarce fața spre mine, urmează un sărut promițător, se ridică puțin, atât cât îi trebuie unei fete frumoase să se ridice pentru a-și scoate lucrurile de prisos. Îi fac semn că nu, să nu continue gestul pe care deja îl simt în stomac, acel ghem de căldură pe care-l găzduiesc doar câteodată. Zâmbește, se strecoară în sacul cu puf de pinguin și se cuibărește pierzându-și privirea în culoarea apusului. Abia atunci merg să adun rădăcini uscate, mă plimb pe acel nisip fin de lac de munte, mult mai fin decât nisipul mării, praf de aur prin care își fac loc uneori smocuri de iarbă, ori rădăcini de copac. Întețesc focul, deja s-a lăsat noaptea, primele stele încep să clipească palid. Nu mai vad ochii fetei, îi simt doar răsuflarea regulată, atât de regulată cum numai somnul profund poate ține ritmul. Mă uimește liniștea ei… Þi-am spus, nu e genul care să-ți toarne verzi și uscate, privirea vorbește în locul ei și asta numai atunci când are într-adevăr ceva de spus…

- Trezește-te!
- Lasă-mă!
- Trezește-te, chiar trebuie să te trezești!

Vocea fetei transmite inflexiuni ciudate, îi simt răsuflarea rapidă, precipitată de-o emoție prea mare, chiar trebuie să deschid ochii și, în lumina difuză a lunii, mai mult îi simt șuvițele căzute deasupra mea, parfumul acela nebun, de sălbăticiune. Ies din sac, fata se dă într-o parte și-mi arată o anumită direcție. E suficientă lumina ca să observ drumul alb, șerpuitor, în partea cealaltă a plajei, tot pe marginea lacului, pe un fel de faleză în care luna își primește, prin nu știu ce minune, razele înapoi.

Acum văd mai bine, acel drum chiar strălucește, dispare apoi după un colț de pădure, cerul e limpede, senin și e destul de frig. Îi strâng mâna aproape înghețată, pornim într-acolo, să vedem miracolul.

- Suntem într-un basm…, șoptește și mă înfioară glasul ei. O poveste pe care bunii mei mi-o spuneau atunci cand nu puteam dormi. Acolo trebuie să fie un oraș cu locuințele mici și strâmte, la ferestre să lumineze felinare galbene, precum gutuile coapte ce veghează iarna somnul copiilor... Am regăsit povestea.
- Ce oraÈ™?
- De fapt nu-i chiar oraș, un fel de cătun al oamenilor mici, acum ei nu mai există…

Urcăm pe drumul strălucitor, mă opresc să văd ce lucește pe jos, fata îmi strânge brațul și clatină din cap, renunț.

- Vino cu mine…, atât.

Cărarea ciudată continuă și după colțul pădurii, trecem de un izvor ce taie dumul în două și într-adevăr găsim orașul din povestea ei. Fără gutui la ferestre, fără oameni mici, dar asta nici nu mai contează acum… Doar încăperi goale, atât vedem, intacte dar goale, case formate dintr-o singură cameră, fără uși ori ferestre, luna luminează cu ușurință oriunde și strălucirea aceea nu dispare, ne însoțește, ne cheamă tot mai departe, drum ciudat conturat cu îngeri pe care ar trebui doar să-i visăm. Simt tremurul fetei și înțeleg că-i este frig, dar nu am ce să-i ofer…

- Privește…

Ziduri albe poleite cu argint, atâta văd peste tot. Camere scunde ridicate din piatră albă și lucioasă, lustruite de ploi și soare, este orașul din povestea bunicilor ei. Printre case, aleile sunt atât de înguste încat le atingem cu umerii, ne ferim de acoperișuri coborâte prea mult, ne ținem de mână în plimbarea noastră nocturnă, orașul e părăsit de mult, e complet gol și trist, dar niciunul din noi nu este acum trist. Doar vrăjiți, atât!

N-o mai recunosc pe tipa de la benzinărie, nu mai recunosc nimic din fata care a stat pe scaunul de lângă mine, pe care puțin mai devreme am sărutat-o, mi se oferise. Acum este altcineva! Și deodată simt, în această clipă, simt că o iubesc ex-tra-or-di-nar de mult! Mă opresc și o invit din priviri să meargă înainte. Pornește fără nazuri, îndârjită să vadă tot mai mult, să înțeleagă povestea aceea veche odată pentru totdeauna, să nu mai existe urmă de mister… Mă uit cum blugii urcă și coboară bolovanii de argint, cutreieră orașul încercând să dezlege vraja, tainele de nedezlegat și iarăși simt cum o iubesc din toată ființa mea. Mă opresc și mă sprijin de un perete, o las să se depărteze cu pașii ei curioși, cu hotărârea copilăriei netrăite și-mi dau seama că habar n-are cât de mult o iubesc acum. Þi-am spus, în aceste minute, din clipa în care am părăsit saltelele și sacii confortabili, în tot acest răstimp am început s-o iubesc necondiționat, o iubesc cu tot cu parfum sălbatic, iubesc părul ei nici lung, nici scurt, acea privire melancolică și tăcerea gândului, acum când dau o raită prin mine, prin tot ce înseamna mine, înțeleg că este prima noapte în care iubesc total. Vezi, chiar se petrece un miracol și toate temerile mele, construite cu sârg de alții, ori altele, toate speranțele dezlânate, toate victoriile și toate eșecurile mele o iubesc acum numai pe ea.


Târziu ne întoarcem lângă Guffi, fata mă sărută și se strecoară în sacul ei cu puf de pinguin, în sacul acela de care ți-am spus că e prea larg, mult prea larg pentru ea. De acolo, dinăuntru privește drumul pe care tocmai ne-am întors, drumul stropit cu argint ori poate doar mică, dorește să-l întipărească pentru totdeauna în ea, să-l regăsească oricând acolo, în visele cele mai ascunse.

Îi dezmierd părul a doua oară, îi deschid fermoarul sacului și mă strecor înăuntru, în acea îmbrățișare tainică, fierbinte, acceptare liniștită, dorită. Se lipește de mine, nici nu s-ar putea altfel, totuși este un simplu sac de dormit, mă iubește total ca și dragostea pe care am simțit-o în orașul părăsit, fără vorbe, fără gesturi inutile, fără grabă, fără trecut și fără viitor…

- … numarul meu de telefon, 'just in case'.

* * *

Soarele trece prin tot ce înseamnă material, ne arde privirile rătăcite prin vise, ne trezește fericiți.

- Mi-e foame…, aud vocea fetei și este exact acel timbru pe care îl simți doar în diminețile 'de după', catifelat și alintat, îți mângâie orgoliul, este acea recunoaștere râvnită de demnitatea ta de șef de haită.

Urmează graba neplăcută pe care o cunosc atât de bine, în principal datorată frigului și a dimineții cu rouă, pripeala cu care strângem sacii, saltelele, toate dispar în portbagajul mașinii, motorul deja toarce încălzind interiorul negru-gri al supernovei… Gata! Nu mai tremurăm, plecăm spre civilizație, spre un restaurant în primul rând, apoi vom vedea.

- N-am să uit niciodată această noapte.

Uite că pun frână, o frână ca un spasm, o neînțelegere. Este prima oară când fata îmi vorbește fără să transmită ceva cu adevărat important, ori poate tocmai cuvintele ei reprezintă primul lucru esențial din viața ei: descoperirea orașului de argint! Mașina freamătă nerăbdătoare, iar eu, în mijlocul șoselei stau și o privesc pe fată. Îi rețin detaliile, șuvița rebelă barează o parte din obrazul ei stâng, tăietură aurie, mată, cu început de surâs și uimire. Ochii! Îmi plac ochii ei! Privirea nedumerită toarce împreună cu ea, e mulțumită de întâmplarea ce se numește 'Ardeal', de ziua asta însorită, de ceața care tocmai se ridică din livezi, de pe lacuri și dispare nu știu cum în ceruri, de mâncarea frugală de la altă benzinărie, de căldura mașinii, de mâna mea care uite! acum îi dezmiardă iarăși obrazul, îi aranjează șuvița, îi conturează urechile, nasul, ochii care nu mai privesc nicăieri, sunt închiși într-o mulțumire mută, visează poate orașul acela pe care a refuzat categoric să îl revedem dimineață… 'Orașul de argint apare doar noaptea!' așa mi-a spus și l-am lăsat în plata Domnului să-și doarmă eternitatea acolo, pe malul lacului neinteresant pentru turiști.

- A venit?
- Nu, încă nu…, de ce te chinuiești singur? Þi-am spus, am numărul tău de telefon, 'just in case'.
- 'Just in case'…

- Poftim?

Fata clipește speriată, nedumerirea se ridică la cote alarmante, nu înțelege și nici eu nu pricep de ce am rupt vraja cu această întrebare…

Pornim mai departe, trecem repede prin Mediaș, Târnăveni, Luduș, Câmpia Turzii, Turda, ne oprim în Cluj. Strada Gheorghe Șincai numărul 6, Villa Siesta și imediat începe veșnica târguială…: 'Aveți camere?' 'Sunt rezervate toate, ne pare rău! Ba nu, mai este una la ultimul nivel. O doriți?' 'O doresc.' 'Semnați aici, poftiți cheia.' 'Mulțumesc!'

Până sus ajungem cu un lift vechi, bine lustruit, probabil cineva îi freacă noaptea geamurile, pereții de lemn, butoanele din metal și orice altă îmbinare ce există în utilajul ăsta, vor să-i audă pe turiști spunând: 'Uite ce cabină de lift au ăstia!'

În cameră ne întâmpină Biserica Catolică, ea ocupă o treime din peisaj, în rest aceleași acoperișuri vechi, cu personalitate, curți pe care din stradă nu ai cum să le intuiești, la orizont se văd dealurile, sau ce-or fi ele, poate că munți, deschid fereastra și înăuntru pătrund zgomotele frânelor, motoarelor ambalate, claxoane…

- Prima la duș? iar folosește vocea mârâită, cu inflexiuni ciudate, vocea care nu poate fi refuzată.

Mă arunc în pat, trec prin toate canalele televizorului 'Sharp', îl închid și ascult dușul cum biciuiește pielea fetei, părul frumos, metal greu, șaten - aproape blond și uite că iar mi se face dor de ea, de îmbrățișarea brațelor subțiri, de acele șoapte nelămurite, spuse un pic mai sus de lobul urechii, de gâtul cu miros de flori sălbatice… Din câteva mișcări mă debarasez de haine și intru sub duș, lângă ea….

Mai târziu, mult mai târziu coborâm la hoinărit, trecem pe la Napoca 15 sau 17, nu mai știu numărul, ne îmbie salatele ei speciale, vinul roze franțuzesc și tare…

- Þi-e foame, rău?
- Nu.
- Atunci hai la mașină! Astă seară mâncăm ungurește!

Pornim spre Oradea, dupa câțiva Km o luăm în stânga, spre Luna de Sus, casele ardelenești ne întâmpină sobre, cu aceleași curți ascunse în care nu știi niciodată ce se întâmplă. Oprim la Săvădisla, trag pe dreapta la 'Tamaș Bistro', unde uite că s-a mai deschis un restaurant, au acum și un motel, câteva camere rustice cu paturi și dulapuri vechi din lemn colorat, covoare subțiri țesute manual: o dungă albă, una roșie, albastră, galbenă…

- Aici găsim cea mai bună ceapă murată din lume!

Și chiar asta comandăm împreună cu un fel de mâncare cu nume ciudat, toate lucrurile au aici denumiri ciudate, ospatărița zâmbește într-una, de fapt nici nu cred că se mai poate vreodată încrunta, este ceea ce se cheamă deformație profesională. Cineva serbează ziua de naștere a unei fete, îmi amintesc de Diana, de onomastica ei de șaisprezece ani pe care am ratat-o, de plecarea pripită a copilului meu…, dar nu vreau să-ți vorbesc despre asta.

Ospătarul îi face semne sărbătoritei să-l urmeze la o fântână așezată chiar în mijlocul restaurantului, trag amândoi de un lanț și iese o ciutură neagră, veche, în care se află o sticlă de șampanie. Se sting luminile, vine tortul cu opt lumânări aprinse, 'mulți ani trăiască…' gata! asta a fost! S-au oprit din cântat, au aprins luminile, am terminat și noi de mâncat, plătesc și mergem la mașină.

- Hai să-ți arăt Băișoara, spun și urmează alte serpentine strânse, urcăm mereu, pantă cu pantă, o broderie din ce în ce mai abruptă, Guffi este obișnuit cu astfel de drumuri, este puternic și are demarajul bun. Sus ne așteaptă un fel de stațiune care nu mai este stațiune. Casele și vilele se înghesuie una într-alta, clujenii și-au construit aici prea multe vile, nu mai ai loc de atâtea vile și nici aerul nu mai miroase a brad.

- Să mergem..., să nu deranjăm proprietarii căsoaielor, uite! Totul a devenit un fel de curte generală, împărțită de granițe, garduri care-mai-de-care mai puternice, nu mai vezi muntele de antenele parabolice, de acoperișurile țuguiate ori de balcoanele din lemn. Nu-mi place, adică nu-mi mai place Băișoara!

Coborâm în Cluj, găsesc un loc de parcare chiar vis-à-vis de ușa Siestei, umblăm ținându-ne de mână pe lângă zidul vechi al cetății, miroase puternic a mucegai, a umed, a bătrân. Intrăm în Biserica Catolică, cea care se vede din cameră, fata rămâne pironită în fața statuii Maicii Domnului, nu-și poate lua privirea de la Ea.

În sfârșit ieșim, soarele a apus de mult, e întuneric. În biserică era frig, foarte frig, îmi ia o groază de timp să-i încălzesc fetei palmele și nasul. Târziu, după ce-am bătut centrul în sus, în jos si iar în sus, ne retragem în cameră. Mă agață brutal de umeri, sunt tras în direcția patului, încerc să încui ușa, habar n-am dacă am reușit ori nu, mă las cucerit de jocul fetei, de pornirea ei sălbatică, cad pe spate, aproape dispar în salteaua moale a patului, ea zâmbește, se cațără deasupra mea așa îmbrăcată, îmi atinge obrajii, buzele, mă privește adânc și uite că pentru prima oară văd acel curcubeu despre care se vorbește doar în muzică… Și mai văd ceva despre care n-o să-ți povestesc, pentru că înțelegi, unele lucruri se trăiesc pur și simplu, nu pot fi descrise prin cuvinte, cel puțin nu de mine. Reține, acum, în noaptea asta de Cluj, în clipele de care tocmai îți povestesc, am înțeles pentru prima oară ce înseamnă curcubeul în privirea unei fete...

- …...just in case!


* * *

Soarele aruncă primele raze prin fereastra descoperită dinadins de orice perdea. Nu-mi plac materialele care ascund privirii cerul, stelele, astrul… Sar din pat și îmi lipesc fruntea de fereastră: soarele răsare chiar în fața mea, îmi luminează sufletul, ochii… Mă întorc spre pat să o trezesc, să-i dezvălui taina dimineții, să nu piardă spectacolul acesta unic…, chemarea se stinge în mine, un singur pat este răscolit, celălalt e acoperit cu o covertură alb-aurie, este aranjat la dungă... Nu mai contează răsăritul, nici biserica aprinsă de toate culorile cerului, nu mai contează decât fata… Merg la baie, ciocănesc ușor, nu răspunde nicio voce mârâită, aprind lumina, intru, e gol. Mă îmbrac, îmi fac bagajul, predau cheia altei tipe, ba nu! este și cealaltă, blonda care ne-a primit ieri și care a găsit o singură cameră nerezervată sus, la ultimul nivel, doar pentru noi.


- Bună dimineața, nu serviți micul dejun?

Îmi dau o palmă peste frunte, 'ce fraier sunt!', las bagajul să cadă chiar acolo, lângă recepție și alerg în sala de mese. E goală…

- Ați văzut pe cineva coborând? Plecând?
- Pe cine?
- Pe fata în hanoracul alb, în blugi… Ieri eram cu cineva.
- În dimineața asta sunteți primul care coboară... Măcar o cafea?


Pornesc motorul mașinii, aprind farurile, între case încă nu s-a luminat, prea sunt strânse de-o parte și de alta a străzilor înguste. Încurc drumul, o iau pe sens interzis, mă așez aiurea pe banda care merge înainte și eu trebuie să fac stânga, sunt claxonat de mașini nervoase, gata! reușesc să găsesc drumul spre Turda. Opresc la benzinaria Mol, chiar la ieșirea din Cluj, sus, pe Feleacu.

- Cât să fie?
- Plinul, răspund ca de-obicei.

Privesc și caut, mă uit în spatele pompelor, nu-mi vine să cred că sunt doar eu și tipul ăsta apatic, somnoros, ce-mi umple rezervorul cu benzină fără plumb. Merg înăuntru, plătesc, mă urc în mașină, uit să-i las bani chiar dacă mi-a șters toate geamurile plus cele două oglinzi laterale, nu pornesc motorul. Cobor, alerg înapoi la barul benzinăriei, nimeni. Tipul mă privește nedumerit, mă așez iarăși la volan, se apleacă, se uită prin parbriz cum îmi prind centura de siguranță, mă întreabă ceva, ridic din umeri, pornesc spre București.

Accelerez, iau curba aiurea, mă trezesc pe contrasens, redresez mașina, încetinesc… Ce caut aici? Ce credeam c-o să găsesc în Ardeal? Ce-mi doresc cu adevărat se află mult mai aproape de apartamentul unde locuiesc, undeva tot pe lângă o benzinărie, acolo găsești tot felul de jucării, dar asta ți-o spun doar așa, 'just in case'…