Parada pierduta pe bulevard. Oamenii se imprastie in toate directiile, inca ii mai vad pe unii fugind de-a lungul bulevardului, cot la cot cu fanfara, departandu-se in amandoua directiile de mine. De ce?! O, nu...

Cutremurul. Cu asta incepe. O scuturare convulsiva, bolnava, a solului. Apar crapaturi in asfalt. Ma tin cu greu in picioare. In departare apare un autobuz. Ruleaza cu viteza maxima. Cutremurul se opreste, insa autobuzul continua sa se clatine ingrijorator si numai cand ajunge suficient de aproape imi dau seama ca e din cauza ca pasagerii (in numar foarte mare) sar si se leagana la unison. Toti poarta geci de piele, casti de motociclisti, blugi, bocanci, cercei, cele mai ciudate frizuri, lanturi, shurikenuri, nunchakuri si asa mai departe. Autobuzul derapeaza scurt si intra violent intr-un stalp. Pasagerii incep sa se reverse. Dar deja bulevardul e plin de altii ca ei. Nu imi dau seama de unde au aparut, din pamant, cumva, sau au prins contur din mijlocul cetii deja omniprezente Toti se uita dusmanos la mine si la ceilalti cativa la care, ca si la mine, instinctul de turma care trebuia sa ne faca sa fugim impreuna cu ceilalti nu functionase. Incepe sa-mi fie frica cand ii vad urinand pe la colturi de strada, luandu-se la intrecere de indoit semne de circulatie, devastand masini, spargand geamuri cu pietre, ba chiar doborand un stalp de beton. Ma cuprinde un gand: acasa o sa fiu in siguranta... Nu vreau sa ma gandesc ca acum ei poate sunt la mine in casa, devastandu-mi amintirile, nu... Acolo e sanctuarul meu, e locul pe care nu pot sa-l atinga si nu vor putea niciodata.
Incep sa merg. Mi-e frica si mi-e frica ca asta se vede in felul in care merg. Ei simt frica. Depasesc primele grupuri cu pas grabit, nici foarte rapid si nici incet, si ma aleg doar cu cateva priviri priviri rautacioase si ranjete diabolice. Parca imi patrund direct in suflet gandurile lor privitoare la mine.Eu sunt un intrus in lumea lor, nu ei intr-a mea,eu sunt altfel, eu sunt anormal, eu trebuie sa fiu eliminat, dar inca sunt tolerat.
O vreme merg paralel cu un tip inalt, tatuat cam peste tot unde era posibil. Chiar si pe lobii urechilor.Din cand in cand se uita la mine cu scarba. Ma cuprinde groaza cand imi dau seama ca traiectoriile noastreincep sa se apropie. Ii aud cuvintele murmurate, ceva referindu-se la chinuri, torturi si crime, in care mai mult ca sigur ca sunt implicat si eu... O inspiratie subita ma face sa deschid gura si sa cer eztant un joint, cu un zambet tamp pe fata. Tipul intoarce spre mine o figura contrariata, ma cerceteaza indelung si imi intinde o tigara. Apoi ramane in urma intr-un grup imens de rockeri pe langa care eu trec in graba. Strazile incep sa se ingusteze. inca nu am au ajuns pana aici...
Oh, sigur ca au ajuns... Nu sunt toti rockeri sau bikeri...
Pe strada, in fata mea, apar de dupa o masina doua fete.
Prima e leit Shirley Temple la 12 - 13 ani, si asta ma da peste cap. Arata angelic, prea angelic pentru distrugerea care o anticipez, simt ca va incepe inainte de lasarea serii...
A doua... o vad doar ca ca pe o involburare de fuste, de miscari de brate si de expresii faciale, pare ca e tot timpul in miscare si imi aduce aminte de atatea alte persoane, ca imi e imposibil sa imi opresc privirile pe chipul ei. Oricum, are vreo 16-17 ani.
Se opresc in fata mea, uitandu-se la mine, si eu ma uit fermecat la Shirley, ea imi zambeste, si cealalta ii zice "Vezi, ti-am zis ca nu ne-a uitat!...". Ma dezmeticesc prea tarziu si murmur incet "Dar eu nu va cunosc...", insa deja nu mai sunt atat de sigur, am o senzatie atat de tampita si de aiuritoare de deja-vu, ca ochii incep sa-mi lacrimeze si mintea sa mi-o ia razna. Cand am mai vazut eu toate astea ??? Nu stiu, dar stiu un singur lucru. Toate astea nu se vor termina cu bine. Nu.

Sa descriu peisajul. O straduta lunga si ingusta. In spate, zgomotul delirant a mii de oameni devastand orasul. In fata, drumul spre casa. Tot in fata, parcate de-o parte si de alta a drumului, doua masini, iar dincoace de masini, siluetele celor doua fete se disting pe fondul inserarii. Crepusculul da scenei o atmosfera fantomatica si nici macar nu mai sunt sigur ca eu exist.
"ce vreti de la mine?" am intrebat, pentru ca era clar ca vor ceva de la mine. "Ei, na, si tu acuma, stii bine ce vrem" imi raspunse Shirley, scuturand scurt din cap, pe tonul acela foaaaaaarte serios al unui copil care spune un lucru foarte evident, involburandu-si scurt buclele. "Nu stiu..." zic eu fara tinta si dau sa trec printre ele. Se apropie una de alta si nu-mi dau voie sa trec. Dau sa le ocolesc - se regrupeaza langa una dintre masini si nu stiu cum dracu, dar nu pot inainta nici macar cu un metru. Iar ochii albastri ai lui Shirley ma blocheaza. Se uita ca si cum ar astepta ceva de la mine... Eschivez, dau sa ocolesc masinile, incerc fente peste fente, nimic nu ma ajuta, parca ele imi anticipeaza miscarile cu o fractiune de secunda si reusesc sa ma tintuie pe loc, si poate e doar parerea mea, dar parca taraboiul ce vesteste distrugere se apropie din spate din ce in ce mai mult, din ce in ce mai aproape... Oare asta vor?
Imi dau seama ca inca mai tin jointul in mana. Il arunc cat colo si caut febril o scapare. Mintea parca imi ia foc.
"Spuneti-mi ce vreti de la mine!"
"Nu"
"De ce?"
"Pentru ca... deja o stii."
"Nu, nu stiu."
"Ba da... acolo, undeva, in subconstient, o stii deja, iar noi nu o sa-ti spunem pentru ca te vei speria daca o vei auzi venind dinspre noi... De-aia acum ti-e frica. N-ar trebui sa-ti fie frica..."
Dar imi e frica. Tocmai pentru ca astea nu sunt vorbe la care sa te astepti din partea unei fete de 16 ani, iar Shirley imi zambeste ciudat, complice, privindu-ma direct in ochi...
Nu mai rezist. O privesc si eu pe ea in ochi si spun "Doamne, cat poti fi de frumoasa!"
Zambetul i se estompeaza, dar inca e prezent, privirea ii trece dincolo de mine si se pierde in departare, iar eu inteleg intr-o strafulgerare ce se intampla, si ocolesc rapid o masina. Cealalta fata da sa-mi atina calea, dar observa ca e singura. Se intoarce sa o strige pe Shirley, dar deja stie ca e in zadar, ca eu am trecut deja, ca era inutil sa incerce ceva de una singura...
In momentul in care am vorbit, instinctele de femeie in formare ii zisesera ceva lui Shirley, ceva confuz si cetos, si ea inca se mai lupta sa descifreze mesajul cand am trecut pe langa ea si aproape am alergat pana acasa. Imi regasisem in sfarsit sanctuarul. Aveam provizii pentru aproape o luna... Cu apa stateam insa mai prost...
Aveam sa rezist.