Tăietorul de lemne


Cobora o dată cu cețurile toamnei dinspre munți și, la o privire fugară, ai fi zis că este adus chiar de ele. Era înalt și părea bătrân, nu atât din cauza înfățișării, cât mai ales pentru că îi întreba pe toți copiii întâlniți în cale:
— Ce mai faceți voi, dragii moșului?
La care întrebare, copiii priveau fâstâciți în pământ și nu găseau niciodată răspuns. Ridicau numai într-un târziu ochii și se uitau la el cu o fericire mută. Copiii și animalele se simțeau bine în preajma lui… Și femeile…
După câțiva ani, unii au aflat că îl cheamă Anatol. Cum nu a spus niciodată nici da, nici ba, oamenii s-au obișnuit să-i spună așa, deși mulți se îndoiau că ăsta ar fi numele lui adevărat. Oricum, de felul lui, era tăcut și rar schimba câte o vorbă cu gospodarul la care tăia lemne.
Ca într-un ritual ciudat, spre toamnă, fiecare gospodărie din mica așezare de munte pregătea o grămadă de lemne cât să poată tăia el într-o zi. Nu lua niciodată plată, dar mânca alături de familie, iar noaptea nu dormea în casă, ci, învelindu-se cu sumanul gros, se culcușea în grajd lângă animale, care îl primeau fornăind bucuroase în mijlocul lor.
Uneori, în câte un an, când întârzia să coboare spre micul cătun de la poalele munților, o neliniște ciudată cuprindea așezarea. Părea că toată suflarea ei încremenește într-o tăcută așteptare și că ritmul vieții se domolește cu fiecare zi care trece și în curând se va opri de tot. Apoi, umbra lui înaltă se ivea cenușie dintre fuioarele ceții, și un oftat prelung îi însoțea apropierea de cătun. Pașii lui mari și apăsați erau urmăriți cu ochi lacomi și plini de speranță de după garduri și perdele pe jumătate trase. Pentru că, deși nu știau multe despre el, muntenii au observat repede un lucru: pe casa unde se oprea prima dată tăietorul de lemne, părea că își pune Dumnezeu mâna. Dacă era cineva căzut la pat, când se făcea focul cu lemnele tăiate de el și după ce fumul se înălța spre cer, omul se scula de parcă nu ar fi avut nimic. Și asta nu era tot. Fumul făcut de lemnele arse se ridica drept spre înălțimii, oricât de tare ar fi bătut vântul. Ca o tainică legătură între pământ și cer.
Dacă o familie o ducea greu și nu se descurca de pe un an pe altul, după ce tăietorul de lemne îi intra în curte, părea că gospodarului i se dezleagă dintr-o dată norocul. Toate vitele păreau din neamul iepurilor, și vițeii și mânjii creșteau peste noapte. Iar cel care se îndura să le vândă găsea repede cumpărători, și la preț de mirare. Vorbele despre el s-au răspândit degrabă și prin alte așezări, dar cei mai mulți nu credeau o iotă, pentru că omul nu era numai scump la vorbă, ci și sfielnic, și se lăsa greu văzut de străini. Și nici gospodarii așezării nu erau dornici să dea amănunte, gândindu-se că, dacă și alții l-ar momi să meargă prin satele lor să taie lemne, asta ar însemna să ajungă mai rar pe la ei. Așa că dădeau din umeri, făcând pe neștiutorii, și taina tăietorului de lemne era păstrată ca o avere de preț, ce aparținea obștii. Și dacă, cu străinii, gospodarii cătunului nu prea vorbeau, între ei nu se sfiau să-și dea cu părerea în serile lungi de iarnă, petrecute la gura sobei în care trosneau lemnele tăiate de el.
— E un sfânt! spunea Tănase, dar toți știau că ăsta era bisericos rău și că în fiecare duminică bătea cale lungă până în așezarea vecină să caște gura la slujbele ținute de un popă bețiv și muieratic.
— S-o crezi tu că-i sfânt! îi tăia avântul Trofin. Poate că nu l-ai văzut cum bea vinarsul și cum mănâncă slana. Sfinții nu beau vinars și nu mănâncă slană. Mănâncă numai rădăcini și ierburi…
— Rădăcini și ierburi ați mâncat voi când v-ați pornit la vorbă, punea lucrurile la punct Chirilă, mai umblat prin lume și mai isteț decât ceilalți. Sfânt, nesfânt, omul aduce noroc acolo unde pune mâna. De ce despicați voi firul în patru? Nu vă merge bine? Vreți să-l supărați și să plece în alt cătun? Ar fi primit cu brațele deschise peste tot, așa să știți… Și, dacă asta nu vă ajunge, aduceți-vă aminte de Grancea…
S-au înfiorat toți de parcă ar fi revăzut totul cu ochii minții. Grancea era un gospodar zgârcit și cârcotaș, care găsea oricui pricină de sfadă. Îi mergea bine, dar nu era niciodată mulțumit. Nu i se părea firesc ca altuia să-i sporească avuția într-un an cât lui după o trudă de-o viață. Într-o toamnă, când a văzut că Anatol trece nepăsător pe lângă ograda lui la fel ca în alți ani, i-a aținut calea cu o pușcă retezată pe care o folosea la braconajul mistreților. Era băut bine și vorba i se împleticea în gură:
— Până aici ți-a fost, neicușorule! Anul ăsta, ori intri la mine, ori nu mai intri nicăieri…
Gospodarii care pândeau pe după porți au încremenit și și-au ținut răsuflarea. După ce întâmplarea și-a deșirat ghemul încâlcit până la capăt și au început să se învinovățească unul pe altul că nu au făcut nimic, fiecare a spus că a crezut că se va deschide pământul și-l va înghiți pe păcătos.
— Ba, eu am crezut că are să-l trăsnească, a spus bisericosul de Tănase, făcându-și cruci mari cât turla bisericii…
Nu se întâmplase însă nimic din toate astea. Tăietorul de lemne l-a urmat încet pe Grancea în ogradă și, sub amenințarea puștii retezate, a început să taie lemne. O dată cu sunetul sec al primului lemn despicat de topor, din grajd s-a auzit mugetul unei vite. Alt lemn tăiat, alt muget de vită. Grancea a fugit ca vântul în grajd și s-a crucit. Vitele cădeau una după alta, cu burțile umflate, ca și cum ar fi mâncat lucernă proaspătă. S-a întors negru la față spre Anatol. A armat pușca, încrâncenat.
— De ăsta îmi ești tu, neicușorule? a râs crud Grancea și a tras, iar pușca i-a înflorit în față ca o floare însângerată.
După ce totul a trecut și Grancea a fost înmormântat, tăietorul de lemne s-a mutat la altă casă, a lui Pamfil, unde a început să taie lemne ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Gospodarul, care zăcea de câțiva ani buni cu picioarele zdrobite de căderea unui copac, învinețite și pline de puroi, după ce fumul din lemnele proaspăt tăiate s-a ridicat spre cer, s-a ridicat și el nevătămat din pat. A ieșit afară din casă, s-a repezit sprinten după Anatol și a dat să i se arunce la picioare să-i mulțumească. Cu un gest, acesta l-a oprit și, deși nu prea era auzit vorbind, a spus:
— Pentru munca mea am fost omenit cum se cuvine. Iar pentru altele, numai bunul Dumnezeu știe de ce vrei să-mi mulțumești.
Pamfil nu a mai spus nimic, l-a petrecut numai, cu ochii în lacrimi, până nu l-a mai văzut. Apoi, întorcându-se spre casa de unde fumul se înălța drept spre cer, a tras aer adânc în piept și a spus ca pentru el:
— Trag nădejde că fumul ăsta miroasă a tămâie, nu a pucioasă…
După un timp, animalele lui Grancea și-au revenit, iar oamenii și-au adus aminte că pușca lui Grancea era veche și că, zgârcit cum era, nu voia să-și cumpere alta, deși multă lume i-a spus că vechitura aia o să-i crape capul într-o zi. Cum nu le făcea plăcere să-și amintească de întâmplare, în curând peste ea s-a așternut uitarea.
Partea femeiască a așezării avea altă părere:
— E un bărbat care a suferit mult din dragoste, spunea pătimașă Paraschiva. Așa simt eu, și la treburi din astea nu mă înșel. S-a retras ca un pustnic în munți, dar bărbatul din el nu-i dă pace. Când mă privește, mă trec toți fiorii…
— Lasă, Paraschivo, că pe tine te trec fiori și când te uiți la sfinții din biserică, răspundeau femeile ciudoase.
— Mă trec, e drept, nu se lăsa Paraschiva mai prejos, dar și pe ei îi trec, așa pictați cum sunt.
— Păcătoaso! râdeau femeile cu îngăduință și se depărtau dându-și coate și făcându-și cruci mărunte.
Într-un cătun așa de mic, nu era greu de știut că tânăra vădană, de câțiva ani buni, îndruma primii pași ai flăcăiandrilor pe cărările dulci ale dragostei. Ba și unii gospodari așezați îi mai călcau prin ogradă la ceas de seară, dar, cum nu se isca niciodată vrajbă, totul era trecut sub tăcere.
Și se părea că, totuși, Paraschiva a avut până la urmă dreptate, chiar dacă multora nu le-a venit să creadă. De vreo câțiva ani buni, după ce alegea din pricini numai de el știute o gospodărie sau alta, ca și cum ar fi scăpat de grija unei îndatoriri ce nu suferea amânare, se îndrepta glonț spre casa lui Zaharia, om așezat, gospodar și chibzuit. Toți își dădeau cu presupusul, dar până la urmă birui părerea Paraschivei:
— Precis aia mică a lui Zaharia seamănă cu femeia pe care a drăgostit-o el mai demult. Ascultați ce vă spun eu: într-un an, doi, când mai crește mucoasa aia mică, îl vedem așezându-se la casa lui…
— Ești nebună, spuneau toți cu speranța să greșească. Tu nu vezi ce bătrân este… Și cât de necoaptă este Irina lui Zaharia…
În anul în care s-a întâmplat, toți mai sperau ca Paraschiva să n-aibă dreptate, dar faptele s-au petrecut cu atâta repeziciune, încât nimeni nu a avut timp să spună nimic, nicidecum să mai facă ceva.
Când a intrat în ograda lui Zaharia să taie grămada de lemne pregătită ca de obicei, în jurul lui s-au adunat copiii și câinii. Copiii se așezau pe lângă el în cerc și-l urmăreau cu priviri fascinate cum lua pe rând fiecare lemn, îl așeza pe butuc, apoi, cu o mișcare hotărâtă, îl despica în două sau în patru, după mărime. Și, dacă pe copii toți îi mai înțelegeau cât de cât, nimeni nu pricepea ce anume îi atrage pe câini în preajma omului. Se înghesuiau printre copii și se uitau cu ochi curioși la omul din fața lor, de parcă ar fi tăiat cârnați, nu lemne. Oricum, ce e sigur este că nu a fost niciodată lătrat de vreun câine. Dincolo de cercul făcut de copii și câini, se oprise fata lui Zaharia, Irina. Înaltă, mlădie și slăbuță, stătea rezemată de o magazie și îl privea fix pe omul care tăia lemne, rozându-și neliniștită unghiile.
După ce totul a trecut, copiii au încercat să povestească, dar fiecare spunea altceva, așa că mare lucru nu s-a putut afla. Cel mai sigur părea a fi faptul că, la un moment dat, sprijinind un lemn care nu voia să stea singur pe butuc, Anatol a ridicat ochii spre Irina. Chiar în clipa aceea, toporul a pornit vijelios la vale, copiii au încremenit, și, pentru prima dată în preajma lui Anatol, câinii au mârâit îndurerați. Cu ochii țintă la lemnul pe care cădeau picături mari și roșii de sânge, Irina s-a apropiat de bărbat. Acesta își ținea mâinile pe față, și toți cei care l-au privit au crezut că plânge, pentru că umerii i se zguduiau cu mișcări largi. Abia când Irina i-a luat mâinile de pe față, s-a văzut că Anatol râdea fericit. Iar când fata a rupt o bucată din bluză să-l lege, privindu-l fericită în ochi, ca treziți dintr-o vrajă, copiii s-au împrăștiat la joacă, iar câinii au plecat hârjonindu-se…