Locuiesc într-o garsonieră pe malul mării. Seara când ies pe terasă am în față o imagine destul de plictisitoare a valurilor. Am prostul obicei să mă așez cu fața spre ele, să le admir câteva momente în care îmi creez mental o poveste de iubire după care îmi aprind o țigară, întotdeauna o marcă puternică, meditez câteva secunde la efectul nociv al fumatului. Vizualizez cu exactitate cuvintele medicului meu, Arturo, care îmi ține aproximativ de fiecare dată când ieșim la cafea o teorie despre cancerele traheale, îmi face descrieri cu iz apocaliptic ale plamânului meu drept și termină plătind mereu consumația. Pe malul Mediteranei bate aproape în fiecare seară un vânt ușor. Orașul în care sunt este atât de inconcret încât am zile în care încerc să îmi amintesc numele străzilor ce îl împart. Am o imagine vagă a unor biserici destul de înalte și a unor cerșetori care vorbesc o limbă prea stâlcită pentru mine să o înțeleg. Arturo îmi platește mereu cafeaua deoarece se simte responsabil. Fiind noi în clasa a doua de gimnaziu, în ora de matematică de la care chiuleam din cauza unor teme nefăcute, a făcut pe cocoșul în fața mea și m-a uluit într-atât încât am luat de la el o țigară. Am tras cu atâta voluptate în piept acea țigară din după amiaza aceea caldă de mai încât pe seară profesoara de sport a trebuit să îmi facă masaj cardiac pentru că nu mai puteam respira. Probabil atunci s-a hotărât Arturo să devină medic, purtând în sine culpa de a-mi provoca o moarte involuntară pentru că după vreo zece ani râzand amar mi-a spus că oricum nu aș fi murit de la ea dar el și-a confecționat o cruce imaginară din anii de facultate.
“Dragul meu Alejandro, și acum am în față imaginea ta întins pe jos în sala de sport, galben, cu ochii măriți! De atunci nu m-am atins niciodată de țigări. Într-un fel îmi pare rău. Însă să știi că nu ai fi murit. Þi-ai fi revenit oricum. Iar eu trebuie să învăț pentru examenul de bacteriologie de mâine!”
Urmăresc cu voluptate crescută trecerea oricărui vapor. În orașul acesta anost se află un port de mică importanță ocolit de rutele comerciale care leagă țara de alte zone ale Mediteranei. E prea apropiat de metropolă pentru a mai opri și aici ceva. Foarte rar se aventurează câte un vas cu aburi și atunci știu că la fabrica de cherestea s-a mai finisat o cotă importantă din producție. În clipa aceea Arturo credea cu un devotament religios că voi muri. Își imagina cu o siguranță aproape spectrală momentul în care proiecția mea serafică va apărea noaptea lângă patul lui pentru a-l mustra. Era absolut convins că aveam posibilitatea de a deveni îngeri deoarece eram virgini iar masturbarea ce o practicam cu furie în fiecare dupăamiază la orele de religie sau arte frumoase, totul depindea de lungimea fustei cu care apărea Mira din ultimul an și lungimea depindea adeseori de schimbul în care tatăl ei lucra la fabrica de cherestea, masturbarea era ceva prea nevinovat pentru speculațiile noastre cu caracter teologic. Nici nu credeam pe atunci că așa ceva poate avea măcar o minimă legătură cu un comportament preacreștin. Sunt convins că într-un fel nu se blama pentru țigara aceea. Tentația de a afla ceva despre lumea de dincolo cu care părintele Horatio ne ispitea duminica la slujba de la biserica Santa Clara era la fel de mare și ocazia nesperată de a ne verifica teoriile despre îngeri egala perspectiva unei suferințe cumplite ce i-ar fi provocat-o moartea mea.
Vântul de pe coastă are un traseu extrem de previzibil. Pe la ora 9 și un sfert se întețește și în momentul acela vecinul meu Vilo iese pe terasa de deasupra blocului. Construcția aceasta pare desprinsă din visurile ușor suprarealiste ale unui arhitect avangardist. Pe dinafară e o simpla clădire cu vreo 3 etaje neclare din cauza teraselor de pe acoperiș, situată pe o colină. Interiorul ei este însă complet atipic. Camere circulare sau patrulatere neregulate se întâlnesc cu scări ce nu duc nicăieri, oprindu-se în perete. Tavanele sunt false și au adesea ieșituri gotice care noaptea te pot înspăimânta cu fixația lor placidă. Nu există demarcații între bucătării și livinguri iar băile sunt foarte mari ca și în vechile castele medievale, adevărate săli de dans cu margini incerte. De la intrarea dinspre stradă ai putea crede că în cealaltă parte ai un peisaj excepțional. Dar marea poate fi extrem de monotonă. Mă frământă și acum perspectiva acelei morți. L-am întrebat mai prin liceu pe Arturo de ce fusese atât de convins că întruparea mea în înger ar fi avut loc? Și dacă ar fi fost așa de ce credea că aș fi venit la el? Și dacă aș fi venit la el de ce era sigur că l-aș fi dojenit? Asta avea loc la o beție. Aveam obiceiul să ne îmbătăm de fiecare dată când vreunul din noi își pierdea castitatea. Consideram fiecare împreunare ca o nouă pierdere a castității și de aceea beam cam des. Vin de struguri negri din pivnița bunicii lui Nicola, un coleg pe jumătate american care își risipea frustrările divorțului din familia sa făcând avansuri oricui și spun oricui însemnând adică tuturor, și bere ieftină luată de la un magazin mic din colțul străzii noastre ținut în aparență de tante Lucie dar al cărui proprietar era de fapt amantul ei, un tip gras și coleric, extrem de libidinos pe care în copilarie îl înjuram pe stradă cântându-i rime idioate de copii despre balena din el dar acum îl respectam deoarece nu avea o memorie punitivă și ne dădea voie să luam pe cont până la ziua de salariu a părinților când brusc aveam toți nevoie urgentă de bani pentru manuale și de dicționare de limbă latină ce nu le mai cumpăram niciodată. În seara aceea sărbătorisem una din trecerile în bărbăție ale lui Arturo care speriat de inerența Iadului recăzuse în pasiunea noastră veche a cercetării lucrurilor nevăzute. L-am asigurat că nici un moment nu mă simțisem pe moarte atunci în sala de sport și că jucasem mult teatru, evident de ce, fiindcă grupa Mirei facea o dată pe săptămână, exact în acea zi, sport în cealaltă parte a sălii. Explicația mea nu a fost prea suficientă și până azi Arturo chiar speră că aș fi putut muri plătindu-mi cafele ce le savurez cu ipocrizia copilului care își minte părinții că nu a chiulit de la școală.
Garsoniera mea este practic parte a unui apartament pe care îl împart cu Vilo deși am titlu de proprietate asupra ei. Nimeni nu este hotărât cui aparține de fapt salonul interior care desparte camera și bucătăria mea de scările care urcă la spațiul lui. Administrația clădirii se ceartă cu noi de vreo doi ani susținând că este de fapt o proprietate comună a asociației de proprietari dar conform actului jumătate din salon îmi aparține mie iar cealaltă lui Vilo în timp ce ieșirea spre scările comune cu ceilalți vecini este obiectul litigiului. Ei cred că au dreptate deoarece din vremuri imemoriale de care nu își amintește nici cea mai bătrână dintre locatare între acel salon și casa scărilor nu există o ușă, nici canaturi care să amintească prezența mitică a unei uși. Deși avocatul a obținut pentru noi și o hotărâre judecătorească precisă bătrânii de la etajele inferioare sunt convinși că am mituit pe cineva și uneori mă tem că așa voi deveni și eu. Urmele Mirei au dispărut. Am încercat cu Arturo și Nicola să o căutăm mult timp după ce ne-am terminat studiile și ne-am întors să devenim niște molecule monotone ale orașului. În liceu ne împrietenisem cu ea. Eram singurii de la școala noastră care reușisem la Colegiul Catolic unde preda și părintele Horatio și asta ne ridicase mult în ochii ei. Iar Nicola era singurul care avea un tată la Boston sau Oklahoma City și de asemenea singurul care considera că este la modă să îți placă fetele la fel de mult cum îți plac băieții iar asta îl ridica mult în ochii noștri cu toate că îi respingeam încercările disperate de a ne converti la emoțiile lui. Eram încă prea pătrunși de oportunitatea de a ne transforma în îngeri și consideram cunoașterea trupului femeiesc un amanunt nesemnificativ în calea metamorfozei noastre. O acceptam pe Mira ca pe o soră mai mare. Arturo îi povestise inclusiv despre orele în care ne gândeam la ea, ea se întinsese pe spate din cauza hohotelor zgomotoase iar Nicola regretase că nu venise mai repede din America. Frecventam încă de pe atunci cafeneaua unui evreu maronit care păstra tradiția ipocrită de sute de ani a familiei sale. Seara înainte de culcare se spăla pe picioare cu o minuțiozitate maximă, folosea un burete ofilit cu care își curăța zona dintre degetele mari și păroase după care se delecta cu pagini de mistică talmudică. Ni se confesase deoarece își pierduse băiatul cu mulți ani în urmă și ne considera ca și copii lui. Însă în fiecare duminică era prezent la slujbă, părintele chiar îl credea un catolic fundamentalist și îl suspecta că este adept al ideilor lui Lefebvre iar noi râdeam de pe bancile din spate când vedeam cu câtă pioșenie cântă imnurile liturgice sau poartă conversații spirituale cu bătrânele din cartier.
Cu Vilo nu am avut nici o problemă. El este mult mai tânăr decât mine, lucrează în construcții, în timpul liber ascultă prea tare muzică și ca și mine nu are de gând să se mute de acolo. Am convenit amândoi că nu prea avem prieteni, că nu primim des oameni acasă așa că salonul îl putem folosi de comun acord pentru consumul cafelei de dimineață, răsfoirea ziarelor sau vizionarea știrilor, motiv pentru care ne-am făcut abonamente la ziare diferite, am cumpărat împreună un televizor și luăm cafea pe rând în fiecare săpămână. Vântul s-a mai potolit și a început să plouă ușor. Îmi vine în minte maronitul și nu îmi dau seama cum am uitat numele lui. Îi spuneam Abel dar sunt sigur că asta era doar o poreclă ce am răspândit-o noi iar el cu un umor ironic zâmbea când i se spunea de către vreo doamnă venerabila “Ce mai faceți domnule Abel?” Suspectez și acum când îl văd gârbovit și senil pe stradă că el era cauza geloziei ce o trăia grasul lui tante Lucie. Deși era urât și avea un nas diform care îl făcea aproape ridicol știa să folosească vorbele cu mare meșteșug așa că prin patul lui treceau adeseori femei care după aceea duceau legenda unui monstru palpitând dincolo de cuvintele lui bine alese, la care aveau nevoie să se intoarcă mereu. Prietenul său cel mai bun era tatăl Mirei dar nu o trădase niciodată. Își creaseră un sistem de alarmă. Dacă în geam apărea un ghiveci discret cu mușcate însemna că el este acolo și își bea doza de rachiu. Avea trasee regulate tatăl Mirei. De luni până vineri la fabrică unde lucra în diverse schimburi, de acolo la cafeneaua lui Abel unde stătea cu precizia ce o dau 300 de grame de alcool iute și rău mirositor, după care mergea spre casă. În fiecare sâmbătă pleca în metropolă la fratele lui unde stătea foarte puțin după care ieșea cu un fost coleg de facultate, se îmbătau împreună, plăteau două curve care îi duceau în garsoniere sordide unde profesau cel mult douăzeci de minute de acută plăcere iar spre dimineață după completarea apoteotică a beției mergea pe trei cărări până la gară unde lua trenul spre casă. Adesea adormea în tren, nu cobora unde trebuie și ajungea acasă abia pe seară mahmur, fără chef, omițând să o întrebe pe Mira dacă a mâncat ceva.
S-a oprit ploaia și este foarte cald. Mă simt destul de însingurat. Refugiul meu este balconul și al lui Vilo este terasa de pe bloc. Uneori mă cheamă sus. Cred că acum am să urc fără să fiu chemat. Niciodată nu îl deranjează deoarece niciodată nu vine cineva la el fără să mă anunțe și se simte la fel de însingurat ca mine stând pe terasa aceea. Are mereu lângă el o sticlă de gin. Vilo e frumos și citește multă literatură portugheză. Nu îl interesează marile probleme ale omenirii deși le cunoaște parțial. Construiește case deoarece are rare tangențe spirituale cu ideile marxiste și astfel se simte mai proletar decât dacă ar reveni economist la firma de consultanță a tatălui său. Stă pe marginea blocului, fumează un trabuc și în zare, dincolo de curba golfului se văd primele lumini ale marelui oraș. Mă așez lângă el, uit că am rău de înălțime și iau o gură de gin. Sub noi marea s-a înfuriat puțin.