Maria a mers spre pădure mai multe zile. Când a ajuns, și-a dat seama că nu e pădure, ci numai un nor. Și-a lipit paltonașul de piept și a privit cerul.
Cât este de întuneric și cât de rece e ploaia… Inima Mariei se încălzea. Demult n-a văzut o asemenea frumusețe și foarte demult nu a simțit fiorii de gheață ai furtunii.
„Eu am o soră, pe care o cheamă Pelaghia, și-a amintit Maria. Unde să fie ea? Cred că a murit. Doamne, parcă mai ieri am văzut-o, nu-mi amintesc unde. Oare a fost deja sfârșitul lumii?”
Limbile sure ale vântului o purtau pe câmpie, ca pe o minge, iar Maria se întreba dacă se află în rai sau în iad.
Maria nu a dansat niciodată. Ea nici nu știa cum se dansează. Ea știa că dansul e păcat și că oamenii care dansează se simt foarte bine, însă priviți dintr-o parte seamănă cu niște tâmpiți care se frământă să facă ceva, dar nu le iese nicicum, care se chinuiesc să-și facă plăcere, dar sunt dezgustători.
Maria nu s-a sărutat niciodată și nici nu știa cum se sărută.
Spre seară vântul s-a potolit și Maria și-a continuat drumul. Mergea înainte, fiindcă oriunde ar fi luat-o, tot înainte ar fi mers. Acolo, departe, trebuie să fie ceva.
„E primăvară sau toamnă?” s-a întrebat Maria. Îi era dor de cineva, de un animal sau de un om, de ceva care să respire.
Dar era prea obosită și s-a culcat jos, pe burtă. A îmbrățișat câteva fire de iarbă și le-a sărutat umed. Un gândac urca pe umărul ei și Maria se simți fericită.