0
Certificat de naștere
~ flash-back în conștiință~

Azi am ucis soarele, nu m-am bucurat de mângâierile lui. El mi-a luat fața în raze și mi-a spus să zâmbesc. Insă sufletul îmi era mâncat de durere și nu mai aveam putere să-i zâmbesc.
Am ucis păsările.....credeam că liniștea totală, abisul, și nu cântecul lor mă va putea ajuta să descopăr înțelesurile unei vieți scăpată pe gura unei sticle sparte de bere.
Am ucis orele....am vrut să opresc timpul în loc, însă tot auzeam ticăitul ceasornicului și l-am blestemat. Stiam că fericirea nu ține o veșnicie.
Am ucis o inimă...dacă nu m-a iubit așa cum am vrut eu, nu înseamnă că nu m-a iubit cu toată ființa sa.
Mi-am ucis sufletul.....conștiința mi-a dictat sentința.
Azi...am ucis! - N-am știut să trăiesc.


I
Caut ceva.. aș vrea să mă ajuți să-l găsesc...
Da, tu! Cu tine vorbesc.. nu te uita în spatele tău, n-ai să găsești pe nimeni să-ți ducă sarcina până la capăt... tu ești...și pe tine vreau să te rog să mă ajuți...
Presupunând că ai acceptat, și că privirea ta va dezvirgina următoarele rânduri, voi încerca să descriu acel ceva....
nu știu dacă e un el, un obiect sau o ea... Ceva-ul meu conține câte un pic din toate ... așa că o să mă mulțumesc să-i spun doar ... CEVA. Ceva cald, ceva rece, ceva ce-ți taie respirația și-ți crește pulsul, ceva ce te adoarme ca un drog, ceva ce te protejează, ceva ce te excită, ceva ce-ți oferă și-n același timp iți ia TOTUL!
Totul? Oare totul o fi chiar tot? Stiu că toate zilele trăite formează o viață de om, toate foile citite formează o carte, toate literele formează un alfabet... însă toate ceva-urile ce vor fi formând>?
Imi amintesc de când eram mică, primul cuvânt scris și citit: mama... mama- prima dată spunem mama, fără să cunoaștem vreun alfabet, fără să descifrăm vreun mister al acestei lumi profane. Mama e ceva-ul din care am prins viață.
Exist, deci asta îmi dă un oarecare drept?!... dreptul de a căuta umbre, de a căuta falsuri, adevăruri, mistere, soare, sex, lună, sărut, iubire, moarte....uneori chiar și moartea se lasă căutată...
Ciudat..unii se sting fără să fi apucat să-și graveze numele în țărâna istoriei, alții se lasă antrenați de caruselul viitorului și uită să se mai gândească la prezent. Prezent, viitor, trecut... ore scurse halucinant pe o stradă proaspăt asfaltată, dintr-o parte a unui oraș prea ocupat să-și facă munca de zi cu zi, într-o rutină roasă de cari, uitând să se mai oprească în loc, și să privească împrejurul lui. Zi, noapte, totul e la fel, și simți câteodată că te sufoci, vrei să evadezi... Noroc că ploaia mai spală străzile prăfuite, mai spală gânduri și decepții, vise ruginite de atâta replay obsedant la ore târzii din noapte. In seara asta iar plouă sufocant...încerc să ridic capul și ploaia nu mă lasă să respir, părând că-mi spune: Vezi-ți de treaba ta, mergi acolo unde trebuie să ajungi, nu te opri în loc să mă saluți, nimeni nu prea o face, m-am obișnuit deja... și-n plus ar fi o pierdere de timp....
Așa că îi urmez sfatul, merg fără să-i simt stropii ce-mi biciuiesc sălbatic porii, încercând din răsputeri să-i penetreze ca într-un dans organic al materiei.
Intru-n scara proaspăt măturată de bloc, cu mirosuri de tocăniță și sarmale digerate de stomacuri gurmande, cu izuri de parfum ieftin cumpărat la repezeală din bazarele înțesate de kitch-uri, parfumuri de morți dezgropați ce-ți irită mucoasa nazală și te fac să te gândești pentru o clipă la soarta-ți mizerabilă.
Urc câteva trepte și simt că ceva s-a agățat de mine, s-a agățat de talpa mea încărcată de glod și de apă...pășesc iar și-l simt... e ceva care se ține cu toate puterile de călcâiul meu, ca și cum ar vrea să intre, și-ncepe să răsucească ca un burghiu nervii din talpa mea. Mă uit într-un sfârșit, e o biată gumă orbit fară zahăr, cred, căci s-a agățat cu atâta ardoare de mine, vrând să fie iarăși întinsă, mângâiată, frământată, se vrea iubită...
Ciudat, până și o gumă de mestecat cere să fie iubită... toți avem felul nostru de a iubi și de a fi iubiți: nu ne trebuie neapărat un corp și o minte bolnavă, toate astea duc în final numai la suferință. Guma de mestecat iubește, talpa mea iubește căci a îngăduit sărutarea gumei, scara iubește căci i-a dat aripi gumei să-și urmeze destinul, preșul de care mă șterg în fața ușii iubește, fiind însetat de praful, de glodul pantofilor mei; acceptă orice fără replică, numai .... să iubească. Broasca iubește cheia, vizorul iubește retina mamaiei care se uită curioasă să vadă cine urcă pe scări, urechea iubește zgomotul tocurilor, a respirației întretăiate de gânduri furate de la vecina de la etajul unu, dar Eu??? Eu ce IUBESC?
Brusc, zgomotul cheii în broasca de la ușă mă aduce iar în cavoul de la etajul 3 unde de vreo 20 de ani îmi caut existența. Mă simt udă leoarcă, ...îmi dau una câte una jos hainele cu urme de ploaie acidă. Curând, frigul din cameră începe să acționeze ca un catalizator făcându-mă să-mi iau un pulover mai gros, din lână vișinie. Afară începe să plouă cu stropi din ce în ce mai mari, ca și cum apa ar fi vrut să umple tot întinsul necuprins, toată găleata cu ghiveci plămădit la repezeală de un Dumnezeu pierdut printre norii de culoarea bluzei mele. Aud picăturile cum fac recurs la viață pe pervazul geamului din dormitor, mă aproprii de fereastră și nu reușesc să văd decât o umbră a unui vis pierdut pe strada ce duce la biserica din centrul cartierului.
Mi se face foame și mă îndrept spre bucătărie să iau o gustare. Imi sare în ochi compotul de vișine făcut de mama. Dintotdeauna mi-au plăcut vișinele, pulpa lor coaptă din care se scurge un sânge parfumat și acruț, gustul lor sec pe ce-ți inundă mucoasa bucală...seamănă cu un prim sărut furat pe o bancă născută sub un plop bătrân. Acolo se fură săruturile, acolo se împărtășesc gândurile. Nu m-am gândit niciodată să întreb bătrânul plop câte povești de dragoste , câte despărțiri a privit, câte râme l-au iubit, câte primăveri l-au părăsit.
Când eram mică, obișnuiam să culeg vișine din cimitirul cel vechi din satul bunicilor. Tin minte și acum acel cimitir....Pe o zi toridă, când totul se afișa sub forma unui reloaded movie, cimitirul căpăta pentru mine cu totul alte valențe. Era un loc în care puteam să visez. Nu era deloc sinistru, ci părea mai degrabă un loc uitat de civilizație, pierdut de negura modernității și artificialității. Dacă ar fi să compar cimitirul cu crucile ce păreau a fi suflete ninse și încovoiate de ani și ploi, cu orașul de provincie de azi, mi se pare că orașului i-ar veni mai bine numele de cimitir, căci am uitat cum e să trăim, am uitat cum e să iubim, am uitat cum e să privim ..... Văzusem de curând într-o reclamă: atenție la șofat, avem două cimitire , nici un spital; de parcă ar fi nevoie de cimitir sau de spital; pretutindeni hibernăm somnul nesfârșit fără să băgăm de seamă.
Simt că am obosit de atâta ploaie, de atâta soare, de atâta rutină...Afară s-a făcut deja întuneric și decid să mă las în voia așternuturilor îmbătătoare, să mă las pradă viselor ...