agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-03-28 | [This text should be read in romana] |
Volodia Macovei - http://www.volodiamacovei.com
Frica roman Motto: „Stăpânul fiecăruia este cel care are putere asupra celor dorite sau nedorite de cineva, pentru ca să le producă sau să le împiedice. AÈ™adar, cel care vrea să fie independent nici să nu râvnească, nici să nu respingă ceva din cele ce stau în puterea altora. Dacă nu face astfel, în mod obligatoriu, devine sclav†EPICTET, „Manualul†Preludiu Pentru GingaÈ™ul Apeiron viaÈ›a, aÈ™a cum s-a împleticit ea printre picioarele lui, nu a însemnat mare lucru. Și asta datorită nefericitului de cerc ce i-a răsucit stihiile, fără să-i lase timp să înÈ›eleagă ceva. Povestea GingaÈ™ului Apeiron nu reprezintă altceva decât o colecÈ›ie găunoasă È™i haotică de întâmplări cu semnificaÈ›ii greu de dibuit. O alcătuire deloc temeinică, un soi de alergare de nori pe un cer È™i-aÈ™a destul de plumbuit. Toate celelalte fiinÈ›e È™i lucruri petrecute prin acest traseu existenÈ›ial lipsit de rost s-au arătat atât de îndepărtate, atât de transparente încât nici acum nu È™tiu dacă ele au existat aievea sau au fost mici fulguraÈ›ii, himere ce pot fi dobândite uÈ™or atunci când individul se dovedeÈ™te a fi un corp universal lipsit de orice fel de legături. Uitându-mă în urmă È™i recitind însemnările GingaÈ™ului Apeiron înÈ›eleg din ce în ce mai puÈ›ine lucruri È™i, paradoxal È™i disperat, mă regăsesc în cenuÈ™a acestor poveÈ™ti din ce în ce mai adânc. Povestind cu mintea aiurea, GingaÈ™ul Apeiron aproape seamănă, într-o măsură, cu Vasili Rozanov È™i Apocalipsa lui pusă deasupra timpurilor. O hartă a minÈ›ii cu mari pete albe între mari pete cenuÈ™ii. Scrijelituri pe coji de săpun, însemnări pe talpa bocancului, bilete de tramvai încreÈ›ite cu pixul, scremete imature pe leaÈ›uri vechi din fundul grădinii... aÈ™a mi se arată acum povestea GingaÈ™ului Apeiron È™i nu È™tiu cum s-ar putea schimba lucrurile, sau dacă mai apuc eu să văd aÈ™a ceva. Nici faptul că l-am cunoscut întrupat, în vreo două ocazii, nu mă poate face să cred sau să înÈ›eleg altfel. Doar că individul ăsta, cu ochii mereu holbaÈ›i la lume, mai mult din cauza miopiei, cred, ei bine acest individ, prin filosofia sa păsărească, numai bună de ameÈ›it suflete slabe, are un efect ciudat asupra oamenilor... Mă rog, asupra mea, cel puÈ›in... Melanjul de viață trăită pe fugă, spaima descoperită în preajma virgulei È™i a punctului, încrâncenarea de a se feri È™i de propria umbră, lumea redesenată cu ciudă È™i pic de înÈ›elegere, toate astea pot cauza traume majore unor personaje atât de liniÈ™tite È™i împăcate ca noi, toÈ›i ceilalÈ›i. A face parte din povestea GingaÈ™ului Apeiron se dovedeÈ™te a fi mai rău decât moartea: înseamnă faptul că nimic din ceea ce vezi, nimic din ceea ce crezi nu există, înseamnă absenÈ›a umbrei, înseamnă să devii peisaj cenuÈ™iu aÈ™ezat de-a dreptul în vid È™i înghiÈ›it tot atunci de acesta. Povestea GingaÈ™ului Apeiron, mai bine zis snopul de întâmplări pe care am încercat, inconÈ™tient, să le pun într-o oarecare ordine este atât de lipsită de temeiul sigur È™i bineÈ™tiut al lucrurilor È™i înÈ›elegerii încât trebuie să reprezinte ceva. O asemenea lipsă de noimă trebuie să aibă un temei mult mai adânc È™i tocmai de aceea m-am gândit să-i las È™i pe alÈ›ii să-È™i zdruncine zilele. Nu de alta, dar mă simt tot mai singur de când împărtășesc această nebunie doar cu mine însumi. Teleute, martor credibil, într-o joi a acestui an de după Hristos Visul de pe munte AÈ™a m-am gândit eu să numesc o atare experiență, din care înÈ›elege fiecare ce vrea. Chestia cu visul e discutabilă, pentru că eu, GingaÈ™ul Apeiron, n-am visat niciodată, aÈ™a încât toate întâmplările mele se înÈ›elege că s-au petrecut aievea È™i tocmai de aceea nici n-am simÈ›it nevoia să înfloresc pe ici, pe colo, povestea. Numai că visul dă bine la cititor. Mai ales când acestuia i se pare că este tras pe sfoară, înÈ™elat adică de cel ce vine cu asemenea întâmplări. Tot visul face bine atunci când nu ne convine realitatea, când nu ne mai suportăm pe noi înÈ™ine. Nu-mi place cum urlă femeia, mă gândesc că visez, că atâta amar de zgomot È™i supărare lipsită de sens fac parte dintr-o altă realitate, din paralela de coÈ™mar a vieÈ›ii de zi cu zi. Văd cum trec anii fără sens, cum se aÈ™ează cenuÈ™iul pe plete È™i calc mai rar? Cu siguranță e un vis È™i mă-ndemn a da în mintea copiilor, ori povestesc obositor ce prăpădit vajnic eram în cătănie. Partea pozitivă a visului, partea eroică, măreață, când mă văd cățărând avioane È™i È›ocăind puzderie de femei nu există. E numai frica îndesată, gătită la cuptorul mereu încins al lipsei de maturitate, un soi de poezie È™chioapă despre nimic. Tocmai pentru asemenea raÈ›iuni, GingaÈ™ul Apeiron, adică eu, nu visează în nici un fel, dovadă a unei maturități depline... aÈ™a cum se va dovedi, fără echivoc, în cele ce urmează a fi spuse. Să revenim. Realitatea (sic!) este că urcam pe munte. Fără vreun rost anume, ori poate că simÈ›eam nevoia să mă uit la lume de undeva, de sus. Pornisem de dimineață, cu un IMS hârbuit È™i drumul n-a fost altceva decât o încercare nereuÈ™ită, din fericire, de a ne prăbuÈ™i în râpele adânci peste care treceam. Aveam ca tovarăș de călătorie un necunoscut, un individ înalt, tăcut, cu palmele È™i labele picioarelor uriaÈ™e. Cu aÈ™a înzestrări, dacă ar fi luat-o pe jos, cred că ajungea cu mult înaintea noastră. Mai era È™i È™oferul, un țăran vesel care-È™i muÈ™ca mai mereu buza de sus È™i strângea volanul în braÈ›e ca pe o păpușă gonflabilă. Din două ceasuri de mers nu m-am ales decât cu imagini de hăuri È™i-un tremurici în josul coloanei vertebrale. Poate doar discuÈ›ia, ruptă, frământată de hurducături să fi adus ceva interes. - Pe-aici umblă ursul... Și lupii... Că nu le mai pune nimeni pielea-n băț să facă steag!... Lupii, de lupi vorbesc. Dar noi suntem mândri, nu spun... Că È™tim È™i noi ceva carte, un pic de istorie, nu aÈ™a multă ca la oraÈ™, că nu-i vreme, dar cât de cât, ne mai deÈ™teptăm, mai umblăm... Șoferul încearcă, între două gropi, un gâjâit care aducea a hohot de râs. Necunoscutul de lângă mine strâmba din nas È™i-È™i arcuia nările. - Istoria e alta, reuÈ™i el să arunce, dregându-È™i vocea. - Și, mă rog, care ar fi acesta?, încerc eu. - Cum te numeÈ™ti dumneata?, mă chestionă individul. - GingaÈ™ul Apeiron. - E numele dumitale? - E numele meu. Câteva secunde se lăsă tăcerea. - Ei, vezi, de aici provine eroarea. Recunosc, bouche bee, că individul m-a lăsat cu mintea crăcănată la soare. Am fost nevoit să îmi încerc răbdarea preÈ› de două spaime È™i-un hău, până să revenim la discuÈ›ie. - Vezi dumneata, domnule, fiecare dintre noi are o istorie personală, pe care o poate folosi în viaÈ›a de zi cu zi, în familie, la crâșmă, pe câmp, în piață sau te miri pe unde. Marele nostru vis este ca această mică istorie să se ridice în picioare È™i să-È™i facă loc în marea istorie. Nu aia scrisă în cărÈ›i, ci aceea ce ar fi trebuit să se scrie... că nici Biblia nu e decât străduință de scribi È™i interpreÈ›i... Problema apare atunci când ne apucă sinceritatea È™i recunoaÈ™tem, în vis sau deasupra lui, faptul că mica noastră istorie nu e altceva decât marea noastră ficÈ›iune, adică un soi de croÈ™et pe amintiri pe care nu vrem să le dăm dezgolite, ci cu hăinuÈ›e noi, dacă se poate eroice. AÈ™a încât, atunci când vine vorba de intrat în marea istorie, ne apucă jena, jalea È™i tot felul de astfel de sentimente, altfel pornind din ceva brumă de onoare È™i cinste... Și, cum nu ne vedem prea repede în marea istorie, nescrisă È™i aia, cum spuneam, mai adăpăm la mica noastră păcăleală bună de liniÈ™tit vecini È™i de curtat femei mai slabe de înger È™i înÈ›elegere.Poate tocmai de asta nu se poate scrie marea istorie. Tocmai de asta... Necunoscutul se liniÈ™ti, își fixă privirea undeva, într-o râpă deasă È™i aÈ™a rămase. Eu mă îndesam înspre el, dar era mai mult ca sigur că nu se sinchisea prea mult de insistenÈ›a mea. AÈ™a încât mi se păru mai înÈ›elept să tac, deÈ™i mă mânca cerul gurii. - Tocmai de aici provine eroarea. Revenise la fel de brusc precum își îndesase privirea în natură. - Dumneata spui că ai acest nume, GingaÈ™ul... È™i mai cum spuneai. Păi GingaÈ™ul nu e nume, nu poate fi nume. Cum nu e nume Tarzan sau Filofteia... Dar dumneata continui să te amăgeÈ™ti cu această mică minciună din care È›i-ai construit ditamai viaÈ›a. Și te crezi È™i deÈ™tept, pe deasupra. Realizezi, dumneata, cât eÈ™ti de fals, de mincinos, de subÈ›ire?... Știi dumneata cum încurci, chiar È™i puÈ›in, scrierea adevăratei istorii? Știi dumneata că, datorită unor oameni care îți seamănă È™i care formează majoritate, lumea este un haos? Dumneata îmi faci rău, cu bună È™tiință. Dumneata mă obligi să consider lumea asta o simplă poveste. Dumneata eÈ™ti promotorul È™i susÈ›inătorul apocalipsei pe care o trăim de dinainte de a te naÈ™te... AÈ™a eÈ™ti de cumplit, încât nu È™tiu de ce îmi mai răcesc gura de pomană, oricum nu vei pricepe nimic... Unde să mă mai ascund de hoÈ›i de istorie ca dumneata, dacă nici acum, când vreau să mă ascund pe munte nu scap?! Dumneata eÈ™ti de-a dreptul penibil, domnule! Individul începea să mă enerveze. Mă stăpâneam cu greu, dar nici nu vedeam rostul unei discuÈ›ii cretine în preajma prăpăstiilor din jur. N-am reuÈ™it să-mi înec chiar tot năduful. - Adică dumneata, domnule, eÈ™ti singurul posesor al adevărului? Cum te numeÈ™ti, dacă îmi este îngăduit să aflu? Pocnindu-È™i palmele uriaÈ™e, necunoscutul se holba la mine, parcă nevenindu-i să creadă. Mormăi un timp, apoi se liniÈ™ti. Nu ai înÈ›eles nimic, dumneata, domnule, aÈ™a-i? răbufni el. Nimic nu pricepi din rostul lumii acesteia, pentru că nu îți pricepi propriul rost. Habar nu ai! Te amăgeÈ™ti că îți È™tii numele È™i crezi că viaÈ›a e aia la care te holbezi acum, fără fărâmă de minte. Și vrei să afli numele meu? Păi nu am nume, nu am de unde să am un nume atâta timp cât dumneata continui să crezi că eÈ™ti GingaÈ™ul... È™i cum mai spui. Dumneata eÈ™ti răul îndesat al lumii, care nu mă lasă să exist, care nu mă lasă să port un nume, care mă opreÈ™te de la intrarea simplă, firească în istorie. Dacă nu ai fi dumneata, aÈ™ avea ce să las în urma mea, aÈ™ È™ti ce să pun deoparte pentru ceilalÈ›i È™i ce să îmi opresc mie. Dumneata, domnule, fără supărare, eÈ™ti ucigaÈ™ul numelui È™i istoriei mele. Dintotdeauna. Dumneata eÈ™ti ucigaÈ™ul, iar eu sunt mortul perfect. Preambul la o naÈ™tere timpurie Există un paralelism definitiv între traseul vieÈ›ii È™i cel al morÈ›ii. Dacă nu cumva avem de-a face cu ditamai identitatea. Dacă nu cumva nici una din ele nu există. GingaÈ™ul Apeiron ÃŽnainte de a intra în ÃŽncăpere, gingaÈ™ul Apeiron È™tiu că sunt oameni, dincolo. Că au o veÈ™nică obiÈ™nuință de a se uita unii la alÈ›ii, lung ori pieziÈ™, de a-È™i da coate frământându-È™i mâinile din greu, aÈ™ezând palmele lipite la numai un deget de bărbie, strângându-È™i genunchii până la transpiraÈ›ie. Cu ochii bulbucaÈ›i ori abia mijiÈ›i departe de sprâncene, oamenii pe care îi va întâlni au ceva în sânge. ÃŽi vor arăta lucruri grele, motive de supărare, un colÈ› de sărăcie, un ghiul nemernic de aur turcesc, un lanÈ› de câine cu botniță, câte o femeie transpirată - fără emoÈ›ii -, ceva din fiecare. Răi cu el, gingaÈ™ul Apeiron, oamenii nu se vor arăta deloc la fel de amarnici cu propriile fiinÈ›e. Vor aduna rânjete unii de la ceilalÈ›i, vor ciupi mărunte bucurii de poponeÈ›e minuscule, vor desena case cu pridvor È™i muÈ™cate plictisitoare, vor vorbi, uneori, din obiÈ™nuință. Nu era mare lucru să refuze intrarea în încăpere. ÃŽÈ™i luase cu el, gingaÈ™ul Apeiron, o funie lungă È™i groasă din care mai trăgea sevă ÃŽn vremuri de deplină plictiseală. Și-o putea rupe È™i înfășura în jurul gâtlejului alegând calea-ntoarsă. Putea, la fel de bine, să fugă - deÈ™i locul nu-i era cunoscut È™i s-ar fi putut pierde uÈ™or. Sau putea alege varianta inerÈ›iei, a aÈ™teptării - variantă care avea, însă, viciul de a-i rezerva È™i surpriza unui È™ut îndreptat cu sârg chiar înspre încăpere. Timpul îl obliga, însă, spre alegere. Orice ar fi hotărât, socoteala trebuia să bată cu timpul. Trecuse vremea când È™tia suficient de puÈ›in pentru a nu aÈ™tepta nimic. O vreme de-a dreptul fericită, în care rezistase, eroic, în jocul bezmetic cu ideea. O idée largă, moale ca o plastilină, o idee generoasă, fără modele definite, o idee-jucărie, o idee veselă, dintotdeauna veselă È™i uÈ™or de modelat. Timpul avea să vină mult mai târziu. O fi fost, pesemne, o mare curiozitate la mijloc, ori o mare plictiseală în preajma jucăuÈ™ei idei! Ori o anume fatalitate a măsurilor, a cauzelor ce puseseră ideea la lucru, la adunare È™i împărÈ›ire. Ori însăși furia ideii, veÈ™nic nemulÈ›umită de spiritul plăpând È™i inert căruia i se dăruia cu atâta amar de fantezie. Cert este faptul că lucrurile au ÃŽnceput să capete formă, să se realizeze unul pe celălalt, să se împingă, să se arate unul pe celălalt, să-È™i poarte de grijă, aducând ÃŽn mintea gingaÈ™ului Apeiron un gând înspăimântător: eu, eu ce caut aici? AÈ™a se trezi Apeiron, gingaÈ™ cum era È™i sălbăticit de toanele ideilor cu care crescuse, drept în faÈ›a uÈ™ii. Cu întreaga È™tiință a omului. Și a răului ce-l paÈ™te amestecându-se între ei. Singura fericire care-i mai alina spaima cumplită era dispariÈ›ia ideii. Nici umbrele colorate nu mai rezistaseră. Undeva, poate măruntă, era totuÈ™i prima sa reuÈ™ită. O astfel de desprindere poate semăna extrem de bine cu zborul. Cu libertatea. Cu miÈ™carea în jurul celor care, până acum, se tăvăleau prin preajma sa fără să le dea de urmă. O astfel de desprindere poate aduce putere cu nemiluita. Și virtutea vederii înspre înafară. ÃŽntregul însuÈ™i își poate găsi loc într-o astfel de reuÈ™ită. Natura, însă, are o singură balanță în care încarcă fiinÈ›ele, pentru a echilibra singura contra-greutate de care dispune: FRICA! ViaÈ›a Cuvânt de întâmpinare, despre Vrednicul Apeiron Mă privea mijit, extrem de ciudat. Nu eram chiar în apele mele. Și nu mi se trăgea nici de la drumul, infernal, cu trenul, nici de la oboseala amestecată cu puÈ›ină vodcă È™i vreo două guri de vin din damigeana unui oltean. Infernalul drumului nu adusese cu el nimic dantesc. Doar jumătate plină de zi, aproape într-un picior, sprijinit în coji de seminÈ›e, saci inutil de mari, un geam soios È™i transpiraÈ›ia pedepsitoare a zecilor de chinuiÈ›i dornici s-ajungă acasă. ÃŽn plus, un ungur simpatic È™i pornit, vreme lungă, la propășit poemele rurale ale lui Pettofi - într-o maghiară aproximativă. Cum luxul de a-È›i lua o bere din vreo gară, în care ne proptea Dumnezeu ca pe sfintele moaÈ™te de sărbători, rămăsese strict un lux, drumul în noapte se dovedise a fi un coÈ™mar ridicul. Și-acum? Un mijit strâmb, prea puÈ›ină mulÈ›umire, nici măcar un soi de condescendență. Pentru doi oameni care împărÈ›iseră mai mult de un deceniu cam tot ce se putea împărÈ›i era, totuÈ™i, prea puÈ›in. Mă aÈ™teptam la astfel de primire, dar speram ca timpul care ne-a împrăștiat, întocmai sporilor prea slab roditori, să mai fi temperat din supărarea vremurilor. Poate că n-am avut de împărÈ›it lumea împreună, dar am visat, într-o vreme, amândoi, la asta. Și nici măcar n-am fost atât de departe de asemenea È›intă. Pe numele său Apeiron, omul meu construise, la o vârstă fragedă, o casă. O casă întreagă, de locuit, cu căpriori târâiÈ›i din pădure È™i chirpici frământaÈ›i în tălpi. O casă care mai È›ine È™i-acum, chit că nu-i locuită. Și lucrul ăsta n-ar fi fost de pomină, dacă vârsta copilului de-atunci È™i potrivnicia vremurilor n-ar fi scos în față o astfel de vrednicie. Pentru că Apeiron a pus osul la asemenea operă după ce casa bătrânească, în care crescuse alături de vreo unsprezece fraÈ›i ai săi, fusese, în câteva clipe, înghiÈ›ită de adâncul pământului. Cu toată agoniseala unei familii vrednice, dar prea rar îndestulată, iar mintea È™i braÈ›ul lui Apeiron au năzuit la casa din vârful dealului. Prima oară când l-am cunoscut pe vrednicul Apeiron, mi-a tras o bătaie sănătoasă pe care nici acum n-o pot scoate din moalele creÈ™tetului. Și, pentru că am plâns È™i m-am văitat la tot ce omeneÈ™te întâlneam în drum, È™i pentru că purtam acelaÈ™i nume, însă nu cu aceeaÈ™i vrednicie, mi s-a spus: gingaÈ™ul Apeiron. Mai întâi cu dispreÈ›. Apoi, cred eu, È™i cu puÈ›ină înÈ›elegere È™i cu un dram de dragoste - mai ales din partea femeilor, mai îngăduitoare cu braÈ›ele-mi sfrijite dar îndemănoase la condei. O viață de om am ciocănit piatra È™i am frământat greutățile, dar nimic nu s-a schimbat È™i Apeiron - simplu È™i bărbăteÈ™te - nu mi s-a spus niciodată. Că aÈ™a sunt vremurile: primul e È™i cel dintâi. Apeiron ăsta mă iubea. Bătăi am mai luat, numai că vârsta m-a învățat să separ apele, să pricep că dragostea, în puterea ei, deschide sufletul omului însă îi trece mintea printr-o sită frântă, cu multe ochiuri. Acolo unde se nasc legături adânci, la fel de adâncă e patima care ne fierbe în a explora măsuri care par fără sfârÈ™it. Undeva, È™i bătaia È™i dragostea au o sursă comună. NesfârÈ™ita reîntoarcere la o supărare originară, la o mare singurătate de la care am pornit È™i de care ne aducem aminte doar atunci când nu dăm cu ochii, în jur, decât de nimeni È™i de nimic; o astfel de reîntoarcere poate întuneca minÈ›i oricât de breze. Doar a pomeni de singurătatea din care venim È™i e destul pentru un capăt de viață. Bătrânii spun că doar ei pot pricepe o astfel de rădăcină a lucrurilor. Probabil trecerea vremurii te ajută să uiÈ›i de sentimentul înfiorător al singurătății tinere, al singurătății în preajma celorlalÈ›i. PutinÈ›a blestemată de a te simÈ›i doar cu tine însuÈ›i în mijlocul unei întregi omeniri în miÈ™care. Tu însuÈ›i un ballot de paie inert pentru ochiul mulÈ›imii È™i atât de agitat în a-È›i împrăștia È™i împărtăși necazul dinlăuntru. Că dragostea e întocmai, nu-i mare lucru de potrivit. Sfânta ei împărtășanie durează atât cât marea singurătate de care vorbeam; se poate împărÈ›i la doi. A aduna ori a lua din astfel de singurătate înseamnă a da fiecăruia ceea ce deja a avut. AÈ™a se face că bătaia nu e nimic altceva decât micul război al omului cu adunarea È™i scăderea. Și vrednicul Apeiron mă priveÈ™te mijit. Pe mine! Sunt mulÈ›imi de mătuÈ™i, unchi, veriÈ™ori, fraÈ›i ÃŽn jur. Nici unul nu mă priveÈ™te aÈ™a. Unii m-au prins făcând curte puÈ™toaicelor, ori trăgând din È›igară prin balcoane ori podul È™urii. AlÈ›ii au vrut să mă-nsoare de când eram puber È™i ruÈ™inos ca iarba sub coasă. Doar de privit, aÈ™a, mijit, nu-mi amintesc să mă fi privit vreunul. Ori, poate mă amăgesc. AÈ™a gingaÈ™ cum sunt, am eu un fel de a ocoli părÈ›ile moi ale vieÈ›ii. Un soi de resort intim care pune în miÈ™care un burete mare, alb, ce-mi È™terge cu grijă amănuntele nefiresc de amare ce mi-au umplut sufletul. Până È™i apelativul ăsta cretin, de gingaÈ™, nu mai are valoare, nu mai cântăreÈ™te amarnic în orgoliul meu. I-am pus, peste timp, o etichetă nobilă, un puf aristocratic, o aură filosofică, i-am construit definiÈ›ii demne de un adevărat sistem. I-am convins pe cei din jur - slabi la asemenea perfid capital - că pierderea este a lor, nu a mea, a celui care È™i-a îndrituit numele în a da reprezentare subtilă vânosului creator. AÈ™a reuÈ™esc să uit tot ce s-ar dovedi purgativ în ditamai bine-hrănita minte de om. Numai vrednicul Apeiron poate trece de mult-încercata mea mască de lut. Privirea lui îmi răstoarnă teoriile È™i mă face să mă simt gol, pustiit, vulnerabil, prins în plasa dispreÈ›ului colectiv. AÈ™a mi-a făcut întotdeauna. Și nici din sicriu nu-mi dă pace… * - EÈ™ti un evreu neamÈ›! Cine Dumnezeu putea urla în halul ăsta, într-o astfel de adunare simandicoasă? GingaÈ™ul Apeiron privi, cu grijă, în jurul său. Oameni paÈ™nici, bine hrăniÈ›i, bine îmbrăcaÈ›i, bine educaÈ›i. Cine să scoată din gură asemenea răcnet absurd? Pe rotofeiul de lângă el nu-l putea bănui de nimic: înghesuit de o damă veselă È™i un spătar de scaun tapiÈ›at, cu fălcile ocupate de o felie uriașă de È™uncă, era greu de crezut că poate depăși parametrii unui rânjet vesel. Perechile transpirate lipăindu-È™i sarea ÃŽn bezna din mijlocul sufrageriei, nici atât nu păreau dispuse la comportament articulat. ÃŽn rest, băutorii de bere, băutorii de vodcă, băutorii de vin, femei năduÈ™ite aÈ™teptându-i la capătul băuturii È™i el, gingaÈ™ul Apeiron, blestemând ideea de a se lăsa invitat la un chef cu autori necunoscuÈ›i. S-ar fi lipit È™i el de vreo femeie, măcar să-È™i pună capul pe umărul ei, să se integreze, să pară de-al casei nu un… - Evreu neamÈ›! Nu te salut! Deja mirosea a neruÈ™inare. Cineva își bate joc de el. Cineva îi calcă nervii încordaÈ›i de plictiseală È™i È›ine, cu tot dinadinsul, să-i fărâme È™i bruma de liniÈ™te în care abia își îneacă năduful. Iar cineva-ul ăsta nu poate fi oricine. * - Cala, Cala! Uite, uite! Cala, Cala! Nu-È™i putea găsi loc mai bun decât vârful unui stâlp negru, de lemn, din gard. Aproape de poartă. Dincolo nu avea voie. Nici nu putea trece în stradă. Nu chiar stradă, un soi de ulicioară în mijlocul oraÈ™ului. Treceau È›iganii, È™uierând, mânând caii spre coada lacului. Stârneau pulberea drumului în toată mahalaua È™i dispăreau. Aveau cai mari, negri. Semănau bine cu caii lor. Cai albi nu aveau, dar gingaÈ™ului Apeiron îi plăceau caii negri. - Cala, Cala! Uite, uite! Cala, Cala! Bunii creÈ™tini din împrejurimi își închideau, cu grijă, ferestrele. Unii trăgeau È™i obloane grele, din fier, cât treceau hergheliile È›iganilor. GingaÈ™ul Apeiron se ascundea, din vreme, în magazie È™i ieÈ™ea la poartă odată cu sosirea cailor. Þiganii îl salutau fluierând. Câteodată îi dădeau jucării strâmbe din lemn, altădată acadele lungi cu roÈ™u È™i alb. GingaÈ™ul Apeiron nu devenise încă un bun creÈ™tin, dar avea toate È™ansele de a ÃŽnvăța, peste noapte, tainele hergheliilor. Numai că bidivii își măsurau viaÈ›a dincolo de poarta grea È™i bine ferecată. De partea astalaltă viaÈ›a avea alte măsuri. O singură dată își întrebase bunicul, cu jumătate de gură, dacă o să aibă È™i el un cal. Mai mic. - Vrei să fii È›igan, du-te cu È›iganii! Ai să vii după aia să-mi cânÈ›i pe acoperiÈ™, să-È›i arunc cârnaÈ›i È™i vin, să-È›i îngheÈ›e oasele È™i să-È›i dau cu bastonul pe spinare! AÈ™a! Mâine te vând la È›igani, să le mâi caii! Ceea ce nu bănuia bătrânul era faptul că gingaÈ™ul Apeiron s-ar fi vândut È™i singur È›iganilor, pentru un cal negru È™i blând, dar nu È™tia cum. Cum se lăsa pulberea drumului, bunii creÈ™tini de pe stradă deschideau ferestrele larg È™i își vedeau de lucru prin curte. * - Fugi la jidan È™i ia două degete de ulei, un pahar de făină È™i o jumătate de săpun. Și zi-i că vin cu banii pe cinÈ™pe, când dă fabrica. Să nu primeÈ™ti nimic de pomană, că È™i-aÈ™a nu-È›i dă! Numai că gingaÈ™ul Apeiron avea trecere la evreu. Căpăta turtă dulce È™i mere È™i le înghesuia în burtă ca pe apă, să nu-ntârzie acasă. Odată i s-a făcut rău de la trei linguri de marmeladă È™i doi biscuiÈ›i. Evreul îl mângâia pe cap È™i bodogănea trist. - Specie rară, mă! Ptiu! Fugi acasă, că te mâncă bătrânul! Se simÈ›ea bietul Apeiron ca un animal mic, dar extrem de rar în ochii băcanului. ÃŽÈ™i privea, de fiecare dată, trupul uscat în geamurile prăfuite ale magazinului È™i nu era tare mândru de ce vede. AÈ™a că fugea acasă cu merindele, fără să uite a mesteca, pe drum, un dram de ulei din pahar. AÈ™a descoperise el, într-o zi, că e tare bun uleiul, puÈ›in mestecat È™i lipit de cerul gurii. * - Jidan hitlerist! Asta-i bună! Prăpăditul ăsta de chef lâncezeÈ™te, majoritatea sunt beÈ›i È™i cuiva încă îi arde de batjocură! GingaÈ™ul Apeiron luă gestul drept o ofensă personală È™i porni la periat încăperea. Știa un singur personaj, cel care, de altfel, îl chemase la sindrofie - era nu È™tiu ce zi a unei prietene de-a unui amic de-al său - È™i era hotărât să-l găsească È™i să încerce împreună a-l dibui pe recalcitrantul declamant. Nu apucă să facă trei paÈ™i. Bezna puturoasă se rupse în două, izbucniră urletele vitejeÈ™ti ale băutorilor de ce se mai nimerea la-ndemână È™i o femeie veselă, roÈ™ie È™i împleticită fu zvârlită, fără prea multe menajamente, în mijlocul încăperii. Apeiron își frecă îndesat ochii, pentru a se obiÈ™nui cu bulgărele supărător împrăștiat de cele cinci becuri ale candelabrului. După un “MulÈ›i ani, trăiască!†anemic, răguÈ™it È™i afon, cheflii trecură la cereri colective. “Tărăboi! Tărăboi! Chef! Chef! Chef! Cadâne! Cadâne!†Sigur obiÈ™nuit cu manifestările de gen, un chelios înÈ›epenit lângă casetofon, È™tiutor, pesemne, al pățaniei pianistului generic nord-american, a trecut în registrul oriental, punând muzică arăbească. Ca o păpușă mecanică, roÈ™u- transpirata sărbătorită a început să-È™i împrăștie hainele de pe ea în urletele satisfăcute ale adunării. Până È™i gingaÈ™ul Apeiron s-a ales cu un soi de bluză albastră, leoarcă de transpiraÈ›ie dar mirosind încă a parfum tare. Delirul s-a încheiat în două-trei minute, în momentul în care cavalerul domniÈ›ei sărbătorite a renunÈ›at, deÈ™i huiduit, la propria cămașă pentru a-È™i înveli iubita È™i a o duce acolo unde, probabil, aceasta își È›ine dulapurile cu haine. * Trecerea cailor era urmată, la ceva timp după întoarcerea de la băcănie, de un eveniment mult mai important È™i cu rezonanÈ›e mult mai adânci în sufletul gingaÈ™ului Apeiron. Tocmai când soarele dădea să urce în creÈ™tetul cerului, Apeiron urca pe balustrada de beton, lată, din faÈ›a casei È™i aÈ™tepta. Doar zilele ploioase îl puteau lipsi de bucuria ce È™i-o dăruia zilnic. Peste gard - nu spre stradă, ci chiar în vecini -, locuia una din familiile de È›igani. Erau aÈ™a de mulÈ›i È™i cu nume aÈ™a încurcate, că gingaÈ™ul Apeiron, cu toată mintea lui fragedă È™i curioasă, nu-i putea È™ti pe toÈ›i. Câțiva dintre ei, tinerii, intrau pe rând în puÈ™cărie. Din când în când, apărea maÈ™ina poliÈ›iei È™i mai lua câte unul. Nu stăteau mult pe-acolo, întorcându-se la trei sau È™ase luni acasă. Doar unul dintre cei mai bătrâni petrecuse după gratii vreo È™apte ani. Pentru omor, sau aÈ™a ceva. Dar nu pentru ei se pregătea gingaÈ™ul Apeiron dimineață de dimineață. Era ca o închinare. Bine È™tiut, dinainte stabilit È™i respectat cu sfinÈ›enie de toate personajele. Nu mult timp după ce Apeiron se-ntorcea de la băcănie, cu burta plină de dulciuri È™i uleiul bine mestecat È™i lipit de cerul gurii, curtea de pământ bătătorit a vecinilor È›igani devenea scena unui ritual ce nu se făcea a fi pierdut. Proțăpit pe balustrada de beton rece, gingaÈ™ul Apeiron nu mai avea ochi pentru altceva. Nici minte, pesemne. Cu o precizie de ceasornic, cea mai tânără dintre È›igănci - Rafaela, sau cum i-or fi spus, că-È™i pun numele parcă în duÈ™mănie! - ieÈ™ea în mijlocul curÈ›ii, chiar lângă o pompă, veche, ruginită È™i strâmbă, de apă. Cu un lighean mare, cu smalÈ›ul sărit pe bună parte din locuri. Aducea È›iganca, apoi, un taburet de lemn, scorojit, folosit, de bună seamă, È™i ca scaun È™i ca masă de mâncat ori de lucru. După ce umplea ochi ligheanul cu apă rece, de la pompă, tânăra È›igancă se dezbrăca, încet, până la brâu. Stătea, un timp, aÈ™a, aÈ™teptând. Poate È™i È™tiindu-l de față pe gingaÈ™ul Apeiron, înÈ›epenit pe balustrada de beton. Erau doar câțiva metri. Se vedeau unul pe altul. Se uitau unul la celălalt. După ce își lăsa la soare sânii mari, ridicaÈ›i obraznic spre cer, È›iganca își despletea părul È™i își afunda mâinile în apa rece. ÃŽncepea, cu grijă, să-È™i spele braÈ›ele, până sus, peste umeri. Apoi faÈ›a È™i gâtul. Mai mult se oprea asupra sânilor, peste care umbla cu un meÈ™teÈ™ug ce ar fi scos din minÈ›i firi mai puÈ›in sensibile decât cea a gingaÈ™ului Apeiron. Din când în când, È›iganca se oprea, È›inându-È™i mâinile încruciÈ™ate peste sâni È™i îl privea pe Apeiron. ÃŽndelung, fără grabă. După care își vedea de spălat. Până-ntr-o zi… Abia întors de la băcănie, gingaÈ™ul Apeiron dădu în stradă peste o mulÈ›ime de È›igani veseli. O trupă pestriță de muzicanÈ›i cânta de mama-focului în faÈ›a curÈ›ii vecinilor. ÃŽn câteva clipe, o văzu pe tânăra È›igancă urcată în picioare pe taburetul scorojit. ÃŽn ligheanul fără smalÈ›, o È›igancă bătrână aduna bani È™i ghiuluri de aur. Þiganca lui era îmbrăcată într-o rochie roz, împopoÈ›onată cu tot soiul de funde. Un È›igan mustăcios, mare, a luat-o în braÈ›e, a azvârlit-o într-o maÈ™ină È™i s-au dus. …GingaÈ™ul Apeiron n-a mai urcat niciodată pe balustrada de beton. Nici măcar în curtea vecinilor È›igani n-a mai privit. Și nici È›iganii nu i-au mai plăcut foarte mult, de-atunci. Poate numai caii. - Cala, Cala! Uite, uite! Cala, Cala! * DimineaÈ›a, aproape neagră, îl găsi pe bancă, undeva aproape de cămin. O clădire înaltă, cu zece-unsprezece etaje, sinistră, lungă, lată, înÈ™irată chiar în marginea È™oselei. ÃŽn faÈ›a staÈ›iei de tramvai. GingaÈ™ul Apeiron se hotăra greu, de fiecare dată când era nevoit să intre. I se arăta întocmai unei leprozii. El fiind singurul lepros. Era norocos că nu locuia la ultimul etaj, “la vulturiâ€. Acolo vieÈ›uiau indezirabilii, spaima administratorilor. Și câțiva amărâți care nu satisfăcuseră pretenÈ›iile unui anume administrator mustăcios, curvar È™i pus pe căpătuială. “La Vulturi†se dormea, iarna, în dulapuri înguste aÈ™ezate orizontal, cu uÈ™ile în sus. Ca într-un sertar îngust, îți puneai două pături, te înghesuiai, trăgeai salteaua deasupra È™i scăpai de îngheÈ›. La ultimul etaj nu se mai puseseră geamuri la ferestre de câțiva ani. Nici acoperiÈ™ul, fărâmat, nu primise vreo brumă de atenÈ›ie. Dulapuri înÈ™irate întocmai unor cutii ciudate de sardele, ligheane adunând scursurile de prin tavane È™i mereu mai multe sticle de alcool pe care nu se chinuia nimeni să le arunce. GingaÈ™ul Apeiron era norocos. Locuia la primul etaj, într-una din camerele destinate barosanilor. Ajunsese acolo ca prin minune. Se nimerise în momentul potrivit, la locul potrivit. La începutul anului, cu cinci sute de lei primiÈ›i de-acasă, ciocănea la uÈ™a galbenă, murdară, a administraÈ›iei căminului. Un mustăcios, pe jumătate beat, l-a măsurat din cap până-n picioare, l-a întrebat despre mamă, tată, venit brut, venit net, banii din buzunare. Și visele i le-a scotocit, fără a se alege cu vreun folos de pe urma prăpăditului care vroia loc în cămin. - N-avem locuri, sfârÈ™ise prin a È™uiera pe sub mustaÈ›a brumărie, umedă. Trebuia să vii de-acum două săptămâni. Apeiron È™tia că e prima zi de înscrieri la cazare, dar mustăciosul o È›inea pe-a lui. Era dat naibii mustăciosul! Conducea căminul de multă vreme È™i asta îi conferea drepturi de proprietar. Soarta tuturor stătea în mâinile lui. FuncÈ›ie de toanele lui, te puteai alege cu un pat de fier È™i-un rând de lenjerie, sau cu un È™ut în fund. De-a binelea! GingaÈ™ul Apeiron se È™i vedea dormind ÃŽn parc. - PoÈ›i merge la vulturi! Zâmbetul aproape sinistru ivit sub mustaÈ›a administratorului fu salvarea gingaÈ™ului Apeiron, care refuză categoric, presimÈ›ind ceva nenorocire. - Să È™tiÈ›i că am fost È™ef de promoÈ›ie la È™coala de cadre. Poate rezolv ÃŽn altă parte. Figura asta mergea de fiecare dată. Era o spaimă generalizată când rostea cuvintele astea. Mustăciosul nu mai zâmbea. Frământa cu ciudă un creion bont È™i răsucea hârtiile împrăștiate pe birou. Chiar È™i pentru un cadru de nădejde ca el, era prea mult. Nu supărase pe nimeni, nu clătinase încrederea cu care era investit nici cu un pai, aÈ™a că nu era momentul. - Familiile modeste trebuie sprijinite! Dacă nu era aÈ™a de beat, poate ar fi vărsat două-trei lacrimi. ÃŽncepu să-È™i facă ordine pe birou. ÃŽÈ™i aÈ™eză zece dosare unul peste celălalt, își puse hârtia de scris deoparte, creioanele se văzură împerecheate È™i îndesate într-o cutie mică de nes. - E greu. MulÈ›i oameni, puÈ›ine locuri. Asta nu înseamnă nimic. Sunt soluÈ›ii. ÃŽntotdeauna am rezolvat. Mai ales familiile… familiile modeste, cu probleme vreau să spun, trebuie sprijinite. Căutăm. Găsim. Mustăciosul avea remuÈ™cări. ÃŽnvârtitul, cu mâna stângă, sub birou, al unei sticle pe jumătate goale de cognac, nu-i aducea liniÈ™te. - AÈ™teaptă aici. Să nu te miÈ™ti!... Te rog! * Era mai bine aÈ™a, decât cu mobila în stradă, mâncând pe la vecini. Trei zile de somn sub cerul liber nu aduseseră nici plus de sănătate, nici prea mare veselie. Traiul domnesc în apartamentul nou, cu patru camere, la etajul unu, cu balcon dublu È™i vedere la stradă, se dusese pe apa sâmbetei. Apartamentul cu pricina fusese ambiÈ›ia lui taică-său. Că nu-È™i zdrobea oasele de pomană! Să crape cârcotaÈ™ii È™i rudele înstărite, de ciudă! Ban cu ban se strânseseră, cu pâine mai rar È™i ciorbe mai lungi, fără pachet la È™coală, cu caietele împărÈ›ite tot la fiecare sută de file pe trei-patru materii. Nu era rău nici în chirie, dar să ai o casă a ta?! Când s-au mutat, toÈ›i vecinii au È›inut să treacă în vizită: poate ajută cu ceva, poate o bere!?… Cine se muta în bloc nou, la patru camere, la etajul întâi, merita toată atenÈ›ia. ToÈ›i copiii de pe stradă È›ineau morÈ›iÈ™ să se joace cu gingaÈ™ul Apeiron, să-i împrumute cărÈ›i È™i reviste franÈ›uzeÈ™ti PIF cu benzi desenate, să facă cu el schimb de timbre È™i capace de bere nemÈ›ească adunate seara de pe plajă. O glorie de jinduit È™i la maturitate. Mamele își împingeau fiicele la petrecut vremea pe băncile de la scara unde, la etajul întâi, locuia gingaÈ™ul Apeiron. Erau îmbrăcate cochet, cu codiÈ›e din cele mai fanteziste, aveau în buzunare nuci tari, bine uscate, care cereau priceperea È™i puterea unuia ca Apeiron. Inevitabil, dreptul prim È™i exclusiv de a alege era tot al lui. Cum să faci față la asemenea libertate, la ditamai putere? Și lunile au trecut ca peste zi. O familie de turci, bătrâiori È™i încărcaÈ›i de aur cam peste tot pe unde i se găsise loc, au venit în vizită, au măsurat, au cântărit, s-au certat, s-au împăcat È™i s-au dus. A doua zi, gingaÈ™ul Apeiron trudea la scosul mobilei în stradă. Nu i-a ajutat nici un vecin, iar copiii de pe stradă erau închiÈ™i în apartamentele lor. Prima noapte a fost mai grea. Nu era chiar rău să te tolăneÈ™ti peste sacii de polietilenă plini cu haine È™i să ronțăi mere privind cerul senin. Doar o brumă de ploaie a agitat spiritele. Era grozav, dacă n-ar fi fost droaia de vecini holbându-se de pe balcoane È™i din dosul ferestrelor. Ca la o înmormântare, nu se auzea È›ipenie de om lipăind pe caldarâm. Ca în preajma unei mari nenorociri. * Mustăciosul se întoarse victorios. Parcă încă mai beat, dar fericit. Completă, în grabă, două-trei formulare, îl luă de mână pe Apeiron È™i-l trase după el pe scări. Până la primul etaj. Holul lung, care părea fără sfârÈ™it, era întunecat. Abia se zăreau È™irurile de uÈ™i galbene, de-o parte È™i de alta. Se opriră undeva la mijloc. Mustăciosul ciocăni discret la una din uÈ™i. IeÈ™i un personaj rotofei, evident deranjat de vizită. - Noul vostru coleg de cameră, îngăimă administratorul. Urmă o scurtă dispută între rotofei È™i mustăcios. GingaÈ™ul Apeiron nu pricepu mare lucru din ce aveau de împărÈ›it cei doi: “Tata a spus…â€, “Regulamentul…â€, “Nu-mi pasă. Am plătit…â€, “Nu se poate…†GingaÈ™ul Apeiron avea deja altă È›intă pentru a da prea mare importanță discuÈ›iei. Prin uÈ™a întredeschisă a camerei se zăreau pereÈ›ii tapetaÈ›i discret, două-trei rafturi elegante burduÈ™ite cu cărÈ›i, o planÈ™etă de desen È™i doi indivizi uscaÈ›i, mânuind apatici zarurile de la jocul de table. Lumina dinăuntru se arăta veselă È™i întreg peisajul oferit de uÈ™a întredeschisă contrasta izbitor cu întunericul È™i mizeria de pe hol. După un timp, mustăciosul plecă furios, fără să salute, lăsându-l pe gingaÈ™ul Apeiron față în față cu rotofeiul furios. - Acum intră, ce stai ca momâia? Apeiron strânse la piept geanta mare de pânză È™i păși cu grijă înăuntru. Se descălță grijuliu într-un mic antreu È™i rămase cu pantofii în mână, neÈ™tiind ce să facă cu ei. Cum nu-l îndemna nimeni în vreun fel, găsi un loc în spatele unui dulap È™i îi puse acolo. Ce întrezărise prin crăpătura uÈ™ii se dovedi a fi o ditamai încăperea, cochet mobilată. Păși cu grijă pe covorul gros, fără îndoială persan È™i rămase proțăpit în mijlocul camerei. Cei trei ocupanÈ›i ai încăperii nu păreau a-l băga în seamă. Se aÈ™eză pe singurul pat fără cearceafuri scrobite È™i perne de puf. Nici nu avea nevoie de mai mult. Nu dormise de două zile È™i căldura din cameră îl toropi în câteva clipe. Frunzări prin geantă, îmbrăcă un trening albastru cu vipuÈ™că albă, își aÈ™eză lucrurile la picioare È™i se puse pe aÈ™teptat dimineaÈ›a următoare, trăgând un pui de somn, sănătos. * Decât cu mobila în stradă, mai bine aÈ™a. Camionul trăsese cu spatele până în dreptul garajului. Care înghiÈ›i, rând pe rând, toată agoniseala familiei. Când s-a terminat cu descărcatul, garajul era plin. Abia se mai puteau închide uÈ™ile. Curtea era în spate. ÃŽn față, doar o palmă de pământ bătătorit È™i gardul de fier cu stâlpi înalÈ›i È™i È›epuÈ™e. - Nu deranjăm mult. O zi, două, până se rezolvă. Apeiron nu putea pricepe vocea plângăcioasă a mamei sale. Nu era un capăt de È›ară! S-au mai descurcat È™i altă dată. Proprietarul curÈ›ii părea om de treabă. Era fotograf. ToÈ›i îl È™tiau din parcul oraÈ™ului, unde se proțăpea de cum dădea soarele, cu aparatul mare, cu burduf È™i trepied gros de stejar, găletuÈ™a cu substanÈ›e È™i un urs jerpelit de pluÈ™. GingaÈ™ul Apeiron își vârâ nasul, o vreme, printr-un soi de atelier-laborator, plin de tot felul de unelte, pensule, tăviÈ›e – mai mari sau mai mici -, două săpălige într-un colÈ› È™i o masă mare de lemn. Fotograful nu-l luă în seamă, meÈ™terind ceva la o cutie mare, rotundă. Lăsat de capul lui, Apeiron dibui, într-o cădiță de lemn crăpat, o mulÈ›ime de plăcuÈ›e galbene. După ce È™terse vreo două cu mâneca hainei, descoperi înăuntrul lor fotografii vechi, de la circ. Cu lei, la trapez, cu un clown picat în fund… Mai toate aveau în centru un bărbat puternic, cu pieptul scos în afară, îmbrăcat cu un tricou marinăresc stând să plesnească pe muÈ™chi. - Alte vremuri! Bătrânul fotograf vorbea de peste umerii lui Apeiron. - Ãsta m-a scos din cărÈ›i, continuă omul, ciocănind în pulpa piciorului stâng ca-ntr-o bucată de lemn uscat. GingaÈ™ul Apeiron luă È™i È™terse cu grijă toate plăcuÈ›ele de plastic È™i le înÈ™iră, potrivit, pe un capăt de masă. Toată treaba asta îi umplu timpul până la asfinÈ›itul soarelui. Era mirat È™i obosit. Bătrânul îl trase de mânecă chiar în momentul în care se vedea aÈ›ipit pe muchia mesei. ÃŽl duse în faÈ›a garajului, îl lăsă acolo È™i dispăru câteva clipe. Reveni cu o scară mică de lemn È™i o sprijini de È™ifonierul proptit în pragul uÈ™ii. - Urcă sus, e o saltea deasupra. Vezi să nu-È›i sfărâmi tărtăcuÈ›a de grinzile din tavan. Mamă-ta vine mai târziu. Mai bine aÈ™a, decât în stradă, cu ciudaÈ›ii ăia ascunÈ™i în dosul perdelelor! * Cum se trezi, dădu peste trei perechi de ochi holbându-se la el. Noii colegi de cameră nu se arătau a fi prea obiÈ™nuiÈ›i cu oameni, ori el, gingaÈ™ul Apeiron, arăta de-a dreptul penibil cu ochii cârpiÈ›i de somn. - Să nu te străduieÈ™ti să-È›i aranjezi lucrurile… Era vocea subÈ›ire, gâfâită, a dolofanului. - Locul tău era plătit. N-avem nimic cu tine, nu te È™tim, nu ne interesează de unde eÈ™ti. Nu te lăsăm pe drumuri. ÃŽÈ›i găsim loc în altă cameră. GingaÈ™ul Apeiron era buimac de-a binelea. Ce cameră, ce loc plătit? Se strecură, împleticit, spre baie. Amintirile din seara trecută reveneau vag, acoperite de țârâitul leneÈ™ al duÈ™ului. Reveni în cameră de-a dreptul ruÈ™inat. Parcă violase intimitatea unei familii… Se îmbrăcă în grabă, fără să îndrăznească a-È™i privi colegii de cameră. AÈ™eză, pe cât putu, lenjeria de pe pat, luă geanta mare de pânză sub braÈ› È™i se-ndreptă spre antreu. Unul din colegi, uscățiv, cu trăsături de femeie È™i gesturi asemenea, îi tăie calea. GingaÈ™ul Apeiron se sperie de-a binelea. - Unde pleci? - ÃŽmi pare rău. - Nu-i nevoie să pleci aÈ™a, acum. Stai să rezolvăm. Unde o să stai? - Mă descurc. - Nu poÈ›i să pleci. Avem o responsabilitate. Apeiron încremeni, cu geanta strânsă la piept. Câteva clipe mintea i se goli. După care izbucni în râs. Un hohot spart, de-a dreptul tâmpit. Pesemne molipsitor: toÈ›i izbucniră în râs. Veneau pe rând, îi trăgeau câte o palmă peste umeri È™i hohoteau zdravăn. Multă vreme, gingaÈ™ul Apeiron n-a mai fost nevoit să-È™i caute pat liber prin cămin. Râsul său, spart, tremurat, înmuiase trista aristocraÈ›ie a camerei. Cu timpul, bufoneriile sale au devenit indispensabile. Pentru recitaluri de poezie, cântat la chitară, ascultatul confesiunilor È™i lecÈ›iile de băut zdravăn primea È›igări È™i bere. Colegii săi invitau prieteni È™i amante la spectacole interminabile. GingaÈ™ul Apeiron câștigase, însă, cel mai important avantaj la care putea spera: un loc, un pat la primul etaj al unui cămin, sinistru de altfel. ÃŽntr-o zi de duminică, simÈ›indu-se tare singur, gingaÈ™ul Apeiron se îndrăgosti de o fată de la căminul de peste drum. Care fată nu pricepu. Drept pentru care gingaÈ™ul Apeiron se hotărî să privească, definitiv, lumea de la vulturi, în jos. Moartea * ÃŽn spatele blocului, spaÈ›iul verde cobora, generos, într-un soi de vale - neobiÈ™nuit de mare pentru înghesuiala dintre celelalte construcÈ›ii. Poate că tocmai structura ciudată a locului împiedicase ridicarea unui alt bloc. Iarba multă È™i cele câteva tufe răzleÈ›e făceau deliciul prichindeilor ce locuiau prin preajmă. Cum gingaÈ™ul Apeiron abia se mutase în zonă, È™tiinÈ›a sa despre regulile jocului în verdeață se mărginise la ce putuse afla uitându-se, timid, pe fereastra de la bucătărie. ObiÈ™nuit cu mutatul dintr-un loc într-altul, de la o È™coală la alta, Apeiron nu s-a arătat grăbit să-È™i facă noi prieteni. Numai că ai lui nu dădeau semne că ar pleca de prin partea locului, aÈ™a că îndrăzni să-È™i face apariÈ›ia în gaÈ™ca zgomotoasă a cartierului. Pricepu repede că cel mai grozav joc al celor câțiva prichindei de la bloc este cortul. Mai exact, pe rând, fiecare dintre ei trebuia să aducă din casă un covoraÈ™ de iută, ori o pătură mai mare. Cu o tufă pitică È™i vreo două lemne mai lungi, copiii încropeau de-un cort zdravăn È™i își petreceau timpul înăuntru, până se auzeau strigătele furioase ale părinÈ›ilor, care îi chemau la masă, ori la somnul de după-amiază. GingaÈ™ul Apeiron se lipi, evident, de trupa celor de la scara lui. ÃŽncă un băiat, blond È™i agitat, È™i două fete, mereu furioase una pe cealaltă. Primul cort la care participă Apeiron avu nevoie de contribuÈ›ia sa, ca nou venit. Trei zile a dus gunoiul, în fiecare dimineață, pentru a primi, preÈ› de o zi, covorul de iută din dormitor. Și-au instalat cortul departe de bloc, în vale, într-un loc strâmt, ascuns privirilor. Au intrat înăuntru pe rând, mai întâi fetele. S-au hârjonit o vreme piÈ™cându-se È™i făcând-o pe adulÈ›ii care își hrănesc odraslele. Până când una dintre fete, cea care locuia la etajul trei, cu mama sa È™i cu o soră mai mare, schimbă regula jocului. - Ne jucăm de-a mama È™i de-a tata. ÃŽntr-o astfel de comunitate nu poate fi vorba de refuz. Ci doar de o nestăvilită curiozitate. Fata preluă comanda È™i copiii se treziră, în câteva clipe, goi puÈ™că. - Tu, care eÈ™ti mai nou, te aÈ™ezi peste mine. GingaÈ™ul Apeiron înÈ›epeni. Și-aÈ™a abia se ascundea într-un colÈ› cu fundul înfipt în tufa din marginea cortului. Privirile celorlalÈ›i îl convinseră că n-are-ncotro. ÃŽnchise ochii È™i se aÈ™eză, puÈ›in strâmb, peste conducătoarea jocului. ÃŽi tremurau genunchii È™i braÈ›ele. Sări ca ars È™i se aciui, din nou, lângă tufă. Þintea cu ochii o piatră albă È™i simÈ›ea cum îi plesnesc urechile. Urmă acelaÈ™i ritual, cu ceilalÈ›i, supunându-se regulii jocului. GingaÈ™ul Apeiron nu se mai urni din locul său. - Hai, e rândul tău! Era vocea altei fete. Apeiron rămase È›intuit, cu ochii înÈ™urubaÈ›i în iarba de sub picioarele goale. - Hai odată! Picioarele nu i se urneau, gura îi era uscată È™i ochii atârnaÈ›i, în jos, în gol. - Dacă nu vii, mă duc È™i te spun luà maică-ta ce ai făcut cu ea! Spaima l-a cuprins pe Apeiron pe toată È™ira spinării. Maică-sa! S-a supus întocmai unei vite înjunghiate. Un timp, a rămas pe spate, în iarbă. Copiii l-au zorit să se-mbrace. S-au alergat, veseli, până în scara blocului. Apeiron i-a urmat, târâind covorul printre tufele pitice de pe vale. * E greu de înÈ›eles cum învățase gingaÈ™ul Apeiron să fure conserve de carne, de peÈ™te, pateuri È™i pâine neagră. La fel cum e greu de înÈ›eles ce anume îi provoca o asemenea poftă de mâncare. Pentru că fura È™i mânca tot. Mânca aÈ™a cum ai lua ultima masă din viață. Ca È™i cum n-ai spera să apuci încă un mic dejun. Pusese pe el vreo doisprezece kilograme, dar amănuntul ăsta nu-i stăpânea poftele È™i noile obiceiuri. Cu o zi înainte de întâi mai muncitoresc, fusese avansat la gradul de sergent. Și tot ÃŽn ziua aia s-a apucat de fumat. Rezistase, eroic, douăzeci de ani. Era vremea să devină bărbat. N-ar fi fost rău să înceapă È™irul transformărilor cu o femeie, dar istoriile personale nu se scurg întotdeauna potrivit dorinÈ›elor. Ci, poate, chiar împotriva lor. ÃŽn sfârÈ™it, fumatul devenise principala ocupaÈ›ie a proaspătului sergent Apeiron. GingaÈ™ul sergent Apeiron, cum obiÈ™nuiau să-l alinte ofiÈ›erii, subofiÈ›erii È™i chiar trupeÈ›ii. Sărbătorind ÃŽntâi Mai cu tăbliță aurie pe umeri, gingaÈ™ul Apeiron simÈ›i că viaÈ›a sa lua o întorsătură definitivă. Prima decizie bărbătească pe care o luă, în timp ce molfăia la un CarpaÈ›i fără filtru de TimiÈ™oara, fu aceea de a se spăla. Asta nu înseamnă că gingaÈ™ul Apeiron descoperea pentru prima oară apa È™i săpunul. Nici vorbă. Mai ales că proaspătul sergent fusese opt luni de zile È›inta glumelor colegilor săi - sideraÈ›i de imaginea gingaÈ™ului Apeiron, care își podea palmele, seară de seară, cu cremă hidratantă dintr-un tub mare È™i roz. Pentru prima oară, însă, Apeiron consimÈ›i să calce în picioare regulamentele militare È™i să-È™i însoÈ›ească ortacii la duÈ™ul special. Cum baia săptămânală se rezuma la cinci minute de săpunit sub un duÈ™ cu apă rece - joia, după-amiaza -, cei mai isteÈ›i descoperiseră o variantă mult mai atrăgătoare. Chiar peste drum de poarta unității era căminul fetelor de la Institutul de ÃŽnvățământ Superior. Un cămin cu trei etaje È™i o sută de fete-femei dintre care cel puÈ›in nouăzeci meritau toată atenÈ›ia militarilor de peste drum. O fugă peste gard, noaptea, un cățărat pe grilajele căminului È™i te puteai trezi sub un duÈ™ fierbinte, nu de puÈ›ine ori condimentat cu surprize dintre cele mai plăcute. Cel puÈ›in aÈ™a sunau povestirile pe care le înghiÈ›ea, în sec, gingaÈ™ul Apeiron, seară de seară. AÈ™a că proaspătul sergent hotărî să afle, pe propria piele, cum stau lucrurile. Trecerea dincolo de gardul unității nu era o mare filosofie. Mai ales acum, când grupul de câțiva soldaÈ›i era însoÈ›it de proaspătul sergent Apeiron. Toată povestea se reducea la o jumătate de pălincă donată, de însuÈ™i domnul sergent, soldatului din postul de santinelă dinspre È™osea. Unul câte unul, treceau drumul, adăpostindu-se în spatele căminului de fete. Cum erau puÈ›ine lămpi stradale care mai luminau, È™ansa de a fi văzuÈ›i era minimă. ÃŽn spatele căminului, departe de ghereta portarului, un grilaj metalic imens permitea accesul la etajul întâi al căminului. Era după ora două noaptea È™i clădirea era cufundată într-o liniÈ™te de mormânt. Odată ajunÈ™i sus, soldaÈ›ii s-au ÃŽndreptat, în liniÈ™te, spre capătul unui coridor lung, la duÈ™uri. GingaÈ™ul Apeiron scăpa, încet-încet, de spaima cumplită ce aproape îl È›intuia în loc. S-au dezbrăcat liniÈ™tiÈ›i, au scos prosoapele È™i săpunurile È™i au pornit apa caldă la duÈ™uri. Pentru Apeiron era prima baie cu apă fierbinte de mai bine de opt luni. Uită de frică, de oboseală, È™i se lăsă pradă apei care-i mătura trupul de jur-împrejur. Nu-i tihni multă vreme desfătarea apei fierbinÈ›i. LiniÈ™tea tulburată numai de pliciul apei fu spartă de chicotitul unor voci de femeie. - Pot să vin È™i eu? GingaÈ™ul Apeiron încremeni lipit de faianÈ›a peretelui. O siluetă, măruntă, de femeie, respira la numai câțiva centimetri de nasul lui. Ploua cu apă fierbinte È™i Apeiron se holba speriat la personajul care își freca, cu sârg, sânii È™i pântecul cu un săpun alb, mare. ÃŽntinse mâinile, cu ochii abia mijiÈ›i È™i pricepu că orice poveste are, înlăuntrul ei, un sfânt È™i binefăcător sâmbure de adevăr. * Vecina de la etajul trei îl chemă, într-o zi, pe gingaÈ™ul Apeiron, sus, în vizită. ÃŽl aÈ™teptă la ușă, îl sărută zgomotos pe obraji È™i-l împinse ÃŽn bucătărie. Pe o canapea mică, îmbujorată, stătea pârâcioasa de sub covorul de iută. Apeiron o privi, din ușă, cu coada ochiului. Era frumoasă, cu codiÈ›ele strânse aproape de vârful capului È™i zulufii împrăștiaÈ›i pe umeri. Fata se miÈ™că puÈ›in, parcă pentru a-i face loc. - AÈ™ează-te lângă fată, că nu te mănâncă! Vocea femeii l-a aruncat de-a dreptul pe canapea. Și femeia era frumoasă, învârtindu-se veselă prin bucătărie. - Te-am chemat s-o ajuÈ›i pe fiică-mea să spargă niÈ™te nuci. Mi-a povestit tot timpul despre tine È™i m-am gândit că, la aÈ™a o treabă bărbătească, eÈ™ti numai potrivit. GingaÈ™ul Apeiron pricepu, nu se È™tie cum, faptul că zâmbetul șăgalnic al femeii - bine strânsă în È™orÈ›ul de bucătărie - îi va rămâne întipărit în minte întreaga viață. AÈ™a că se puse, hotărât, pe spart nuci. * ÃŽn acea dimineață, gingaÈ™ul Apeiron se trezi mai devreme ca de obicei. ÃŽnghiÈ›i, cu greu, două guri de cafea amară, mai mult zaÈ›, rămasă peste noapte pe pervazul ferestrei. Mijea de ziuă la adăpostul unui morman de nori aproape negri. Prin fereastra deschisă nu răzbătea nici un zgomot. ÃŽi deveni din ce în ce mai greu să respire. Plutea în aer un miros adânc, obositor, întocmai unei mari spaime. Frica îl împinse într-un colÈ› al încăperii, departe de fereastră. Nu reuÈ™ea nici măcar să tremure. SimÈ›ea broboane absurde de transpiraÈ›ie curgându-i spre unghii. Renunță la luptă È™i se prăbuÈ™i, inert, pe podeaua rece. Tavanul se arăta strâmb. Un ciob de oglindă reflecta, prăfuit, becul stins, atârnat de două sârme negre. Inima sărea aritmic, încercând parcă să iasă afară. ÃŽi tremurau tâmplele È™i genunchii. E o bună ocazie să experimentezi moartea… Teoretic mort, gingaÈ™ul Apeiron încetă să mai tremure. ÃŽÈ™i urmărea bătăile inimii, aÈ™teptând s-o audă pocnind. Notele Necunoscutului * Toate femeile l-au iubit. Cele mai absurde momente ale vieÈ›ii s-au dovedit a fi, în fapt, surprize ale marii iubiri de care era înconjurat. Profesoara de română nu-È™i putea începe lecÈ›ia până nu îi aÈ™eza, încet, cald, cravata albastră. Superba nevastă a căpitanului îl aÈ™tepta mereu într-un neglige perfect transparent, de fiecare dată când Apeiron fugea în misiune să ducă jumătatea de porc cuvenită cadrelor, la domiciliu. ÃŽi turna cognac franÈ›uzesc È™i-l mângâia îndelung, aÈ™ezat. Fata cu acvariu È™i cai de mare fugea de-acasă pentru a-l È›ine în braÈ›e, goală, ore în È™ir. Instructoarea de la teatrul de păpuÈ™i, antrenoarea de scrimă… Fata cu casă în faÈ›a institutului tocise cu el stâlpii grei, de fier, ai porÈ›ii. Profesoara de franceză, îngânându-se, blând, cu concertul pentru vioară al lui Beethoven - fusese singura care pleca, în miez de noapte, să-I cumpere vin sau bere rece, la halbă. Atunci când îl omora setea. Asistenta de la contagioase, cea de la interne, de la neurologie. Telefonistele. Femeia de serviciu de la scara vecină. Și fiica ei. Femeile de cenaclu, cele de cafenea, vânzătoarea de la alimentară. Femeile prietenilor buni. GingaÈ™ul Apeiron simÈ›ise că nu se poate împărÈ›i nici măcar la doi. AÈ™a cunoscuse disperarea È™i inerÈ›ia iubirii. Tot ce putea împărÈ›i era o nesfârÈ™ită frică, o interminabilă părere de rău, o imposibilă înÈ›elegere a lucrurilor. * Privită de pe podea, lumea se curbează ciudat. ÃŽÈ™i pierde forma È™i se amestecă, încet, cu varul de pe tavan. Poate că nu era decât un semn al trupului. ÃŽmbibat în alcool, nici n-ar fi putut face altfel de semne. Poate, foamea. * Era o vreme a copiilor de trupă. Era mare lucru să ai hainele tale, bocancii tăi, gamela, chipiul È™i loc la masă. MulÈ›i necăjiÈ›i È™i-ar fi pus odraslele în slujba patriei. Dar patria nu mai exista. Copilul de trupă era hrănit È™i al nimănui. Nu avea vârstă È™i nici scop. GingaÈ™ul Apeiron nu învățase, încă, ce e cu spiritul patriotic, iar acum era mult prea târziu. Și, oricum, părerea sa personală despre copiii de trupă nu interesa pe nimeni. El deveni, fără a-È™i fi decretat pasiunea, copil de reanimare. SupravieÈ›uirea unei familii poate depinde, exclusiv, de blândeÈ›ea cu care un pui amărât de om tratează vecinătatea urât mirositoare a morÈ›ii. * GingaÈ™ul Apeiron încălecă fereastra È™i sări în grădina de zarzavat a vecinului de la parter. O altă ocazie l-ar fi făcut victima sigură a răpănosului de moÈ™neag. Ar fi întâmpinat veÈ™nica nemulÈ›umire a celui care nu mai are alt scop în viață decât paza salatei È™i a bulbilor de ceapă. Un moÈ™neag ca o ciorbă acră, fără sare. Apeiron nu se va mai întoarce, niciodată, acasă. * Cerul era de mult timp roÈ™u. Și negru. ÃŽntr-o lume difuză, prima problemă de rezolvat era aceea a locuinÈ›elor, temporare. Cineva care să-i îngăduie, fără prea multe întrebări È™i fără bani, să-È™i odihnească trupul pe un colÈ› de saltea. Pentru astfel de È›intă nimic nu e prea complicat de făcut. Cum toate femeile care îl iubeau pe gingaÈ™ul Apeiron erau îndatorate sorÈ›ii cu cel puÈ›in o relaÈ›ie stabilă, locuinÈ›a sa temporară va fi drumul. Numai că atunci când bântui străzile trebuie să consumi timpul de peste zi atât de aspru încât să poÈ›i apuca dimineaÈ›a cu ceva suflet lângă tine. ÃŽncepu “La Mataleâ€. O crâșmă strâmtă, cu excesiv de multă bunăvoință din partea gazdelor. O noapte trece uÈ™or. Dar nu poÈ›i face, din asta, obiÈ™nuință. Doar că “La Matale†e un loc mai puÈ›in obiÈ™nuit. Primul vecin de masă acceptă, fără prea multe mofturi, să dea o vodcă. Și o bere, după. Povestea despre traduceri interminabile din cel mai important mistic rus… Poate Andreev? Dumnezeu È™tie, că È™i ăștia au nume prea apropiate!… Poate că locuinÈ›a sa are, pe lângă sutele de volume cartonate în limba rusă, È™i un pat - mic, de scânduri sau de fier, poate cu aÈ™ternut È™i destul de lung să-È›i încapă picioarele. Nu are. Nici timp, nici răbdare È™i nici gingaÈ™ul Apeiron nu e un cunoscător aspru de limbă È™i literatură rusă. La două mese depărtare, după ora douăsprezece, e un bărbos adulat, prin filtrul unui pahar mare, de vin, de o femeie trează. Pesemne că figura obosită È™i mormanul de gânduri care pluteau undeva deasupra mesei avură efect. Femeia se ridică, încet, din preajma bărbosului, ceru încă un pahar de vin, la bar, îl È™terse cu grijă, de jur-împrejur È™i îl aduse în faÈ›a gingaÈ™ului Apeiron. Apoi, îl mângâie pe bărbos pe umăr È™i-i arătă uÈ™a. Deloc mirat, omul își strânse lucrurile de pe masă, le îndesă într-o geantă mare, de piele neagră, È™i plecă fără să întoarcă privirea. - Bea! Nu părea să fi trecut de patruzeci de ani. Nici cearcănele nu schimbau prima impresie. Poate rochia, roÈ™ie, dreaptă, deasupra genunchilor, prea puÈ›in decoltată, cu fermoar scurt la spate. Ori părul strâns într-un coc simplu, în vârful capului. Apeiron bău. Era vin bun. Deloc acru, poate prea dulce. SimÈ›i un val de căldură coborând din stomac È™i urcând apoi spre vârful urechilor. Trebuia să spună ceva politicos, două-trei cuvinte amabile, poate recită o poezie. Cum să plăteÈ™ti cumva un pahar de vin nobil oferit de o doamnă? ReuÈ™i numai să mormăie È™i să mai toarne pe gât o jumătate de pahar de vin. Femeia îl măsură atent, miÈ™cându-È™i capul când într-o parte, când în cealaltă. “La Matale†se cufundase în liniÈ™te. Fără motiv, barmanul oprise muzica È™i moțăia în spatele tejghelei. - Nu sunt, neapărat, un băutor de vin. Ãsta-i foarte bun. Cred că e un soi grozav! Cred că a fost o vară lungă anul acela È™i… Nu prea mă pricep. - Ai fugit, până la urmă?… - …AÈ™a vin!… De mult n-am mai băut aÈ™a un vin!… - Puteai să laÈ™i ceva în urma ta. Un bilet, dacă nu chiar o scrisoare. Puteai să faci semne cu creionul chimic, sau cu ruj pe oglindă, pe faianță. Puteai să-È›i laÈ™i ciorapii aruncaÈ›i, la întâmplare, prin cameră. Puteai să… - Am mulÈ›i prieteni cu bani. Nu rămân dator. Mâine dau eu… O sticlă. Să-mi spui ce vin… - …Am aflat din ziare. Am umblat după tine È™i am aflat din ziare. N-am avut curajul să vin la înmormântare, dar am urmărit de pe balcon. Erai frumos acolo, întins, te odihneai, că eu nu te-am lăsat niciodată… Nu vreau să plâng, crezi că vreau?, dar mi-e ciudă. Și dacă te-ai întors, tot nu m-ai căutat, tot nu mi-ai scris un bilet, dacă nu o scrisoare. Am schimbat aÈ™ternuturile È™i am gătit în fiecare zi altceva. Am aruncat toată mâncarea. Era bună, am mai învățat, È™tiu È™i sarea s-o drămui cum trebuie. Nici nu mai dau din gură aÈ™a mult. Numai acum, aÈ™a, doar din pricina vinului. E prea tare. Femeia plângea în hohote. ÃŽÈ™i È™tergea, nervos, ochii cu dosul palmelor, dar lacrimile veneau parcă mai amarnic. GingaÈ™ul Apeiron înÈ›elese că e mai bine să tacă. Altfel lucrurile o luau razna. Femeia fugi, câteva clipe, în spatele tejghelei È™i se spălă pe față în chiuveta barmanului. Reveni veselă, cu o sticlă de vin golită pe jumătate. - Nu mai spun nimic. Acum bem vin… tu, mai bine tu bei vin È™i eu tac. De-acum, aÈ™a o să tac… GingaÈ™ul Apeiron deschise gura È™i o închise fără a scoate vreun sunet. Poate visează È™i-atunci trebuie să tacă. Poate acolo unde doarme sunt È™i copii È™i i-ar putea trezi. Ori gazdele sunt nevoite să plece la lucru dis de dimineață È™i se odihnesc. PoÈ›i strica o mulÈ›ime de lucruri doar cu un singur cuvânt. Poate nici n-o să-l mai primească, o să-l considere bădăran. Atâta respect merită orice suflet care te ajută. Și dacă tot e vis, măcar sticla de vin să o bea, cine È™tie când mai prinde aÈ™a bunătate. - Dacă nu eÈ™ti supărat, poate vrei să te-ntorci acasă. Mâncarea de astăzi n-am apucat s-o arunc. Poate vrei să mai stai? Pot să te-aÈ™tept afară. Stau pe trotuar, nu mă deranjează. Sau acasă? Poate nu mai È™tii drumul. Adică, cum să nu-l È™tii? Să vrei, să nu-l mai È™tii! Să vrei să È›i-l arăt! Să fie ca la început? Nu ca la început. Nu. Am îmbătrânit, dar mă îngrijesc. Mă fac iarăși frumoasă. Și rochia… Pot să-mi schimb rochia. Am mai multe rochii. Nici nu È™tiu ce mi-a venit să îmbrac vechitura asta!… ÃŽÈ™i rupse, nervoasă, una din bretelele rochiei. - Vezi, e veche, e proastă! N-am vrut s-o îmbrac. Mi-a luat Dumnezeu minÈ›ile! Dar mă schimb. Acuma plec să mă schimb. Tu bea vinul È™i eu vin repede cu altă rochie. Poate cu una neagră? Poate nu-i bine neagră. Nu. ÃŽn nici un caz… E o greÈ™eală! Iar vorbesc aiurea… GingaÈ™ul Apeiron își trase scaunul mai aproape È™i o luă în braÈ›e. Femeia se cuibări strâns la pieptul lui. Apoi sări ca arsă, îl încălecă, îi desfăcu, febril, cămaÈ™a, È™i începu să-l mângâie. GingaÈ™ul Apeiron simÈ›i un nod aspru în coÈ™ul pieptului, apoi moleÈ™eală. ReuÈ™i să mai ducă, încă o dată, paharul de vin la gură È™i adormi. * Se trezi, după o vreme, cu spatele îngheÈ›at È™i mâinile amorÈ›ite. Era întins pe o bancă strâmtă, de lemn. ÃŽn față, crucea mare, de piatră, a unui mormânt È™i alte câteva cruci, luminate slab, în depărtare. Alături, pe o masă mare, de fier, femeia tăia o bucată mare de pastramă. Felii subÈ›iri pe care le aÈ™eza pe un È™ervet alb. Era È™i o pâine mare È™i o sticlă plină cu vin. Stomacul i se chirci. ÃŽnfulecă în grabă, bău jumătate din vin È™i adormi la loc. * Era scuturat de bocanci. ÃŽÈ™i simÈ›ea oasele înÈ›epenite È™i mâinile ca niÈ™te pâini mari, abia scoase din cuptor. - Cum dracuà nu-È›i găseÈ™ti È™i tu o casă de om? Măcar un pat… Adună porcăria asta È™i mută-È›i fundul în biroul meu! GingaÈ™ul Apeiron se ridică cu greu în genunchi, apoi se prăbuÈ™i la loc pe pachetele de ziare. Era încă noapte. O veioză chioară lumina o maÈ™ină de scris elecrică, un birou negru, scrijelit È™i o È™ubă mare, de È™antier, trântită lângă picioarele lui. ÃŽÈ™i aminti de femeie. O căută în jur. Nimic. Doar o dâră de lumină ce trecea prin crăpătura uÈ™ii È™i vocea groasă a celui ce-i tulburase somnul. Ajunse cu greu la masă È™i se trânti în scaun. Un morman de foi scrise mărunt zăceau împrăștiate lângă maÈ™ina de scris. Le răsfiră cu degetele. Nu pricepea nimic. Ceva îi părea, însă, extreme de cunoscut. Scrisul. Scrisul era sigur, sigur al lui. Și semnătura pusă pe fiecare filă. Numai că gingaÈ™ul Apeiron nici nu-È™i mai amintea când pusese ultima oară mâna pe un stilou. - Gingășelule! Vocea groasă dădea semne de furie. GingaÈ™ul Apeiron își aruncă È™uba pe umeri. Tremura din toate încheieturile. Lumina puternică din biroul furiosului îl trânti, cu ochii închiÈ™i, într-un fotoliu È™leampăt, ros de È™oareci. - Bea o gură de vin È™i vino-È›i în fire. Avem de lucru cât barba luà Berilă. Apeiron recunoscu sticla mare, pântecoasă. Parcă È™i degetele unse ale femeii se mai zăreau, în jurul gâtului. ÃŽnghiÈ›i cu noduri È™i izbucni în râs. Un hohot spart care îi aduse o durere cumplită de cap. - MiroÈ™i ca o parcelă de cimitir. Unde dracu te-ai mai… documentat? Știu. Cadavrele tale aduc creÈ™teri importante de tiraj. Uneori sunt aproape convins că mai strângi câte o muiere de gât, să-È›i iasă norma la plus. Am vorbit È™i cu È™eful poliÈ›ailor. Și el crede la fel. Știu... È™tiu că eÈ™ti blând È™i n-ai fi în stare. Am pentru tine o grămadă mare de personaje… Cu mirosul pe care-l ai acum, poÈ›i trece, fluierând, drept parte a celor duÈ™i. ÃŽn câteva minute, gingaÈ™ul Apeiron află că a picat, din senin, un avion plin de cadre de nădejde, că de ani de zile e cel mai sinistru cioclu dintre jurnaliÈ™tii locali, că doarme exclusiv pe pachetele de ziare în colÈ›ul unei redacÈ›ii, că e o femeie care îl caută în fiecare zi, la telefon, n-a văzut-o nimeni, că subiectul e comandat de Centrul Universitar de Partid, că cineva încearcă să acopere, altcineva vrea să È™tie adevărul, că poliÈ›iÈ™tilor le e frică, că nimeni nu găseÈ™te avionul, că cineva l-ar fi ascuns, că zeci de agenÈ›i camuflaÈ›i perie o pădure de o noapte întreagă lovindu-se unii de alÈ›ii, că s-a apelat la presă, că unii vor să priceapă, alÈ›ii să È™tie de cine să se ferească mai abitir decât de dracu, că salariul mai întârzie o săptămână, dar a primit o primă grasă pe care o poate ridica la întoarcere, că nimeni nu va È™ti unde pleacă, poate în concediu. * GingaÈ™ul Apeiron se împrieteni repede cu È™oferul ARO-ului. Omul părea să-l cunoască de-o viață. Apeiron pricepu că alcoolul te poate duce în locuri nebănuite, drept pentru care renunță la întrebări È™i ceru, doar, la plecare, o sticlă de vodcă. Primi două. * - Peste două zile vin să te iau înapoi. Ca pe copilul meu te iubesc. Dacă nu poÈ›i, ascultă la mine, fă-te că ai văzut È™i-ai auzit È™i nu poÈ›i. Stai două săptămâni la țăcăniÈ›i È™i te vezi om liber. Am un văr… GingaÈ™ul Apeiron nu mai auzi urmarea. Prietenosul È™ofer pornise motorul È™i făcea calea întoarsă. Ploua mărunt È™i singurul adăpost era o foaie mare de cort împăturită sub rucsac. O aÈ™eză, jumătate peste o tufă, jumătate sub el È™i desfăcu o sticlă de vodcă. Când ploaia se liniÈ™ti È™i hotărî să intre în pădure, într-o direcÈ›ie oarecare, dădu, cu piciorul, peste o bucată de fier-beton. Nu mai mare decât un creion. O aruncă È™i mai înaintă vreo câteva sute de metri. Mai găsi o bucată, ceva mai mare. Poate un metru, un metru È™i ceva. Când lumina deja spărsese perdeaua de frunze, găsi o poiană plină de bucăți de fier. Unele drepte È™i scurte, altele îndoite la capete, ca pentru armăturile de stâlpi. ÃŽÈ™i aminti de avion È™i simÈ›i miros aspru, de cauciuc ars. Nu È™tia cum miros morÈ›ii, dar cauciucuri arsese, într-o vreme, cu nemiluita. Se grăbi spre o culme. Din vârf nu se vedea decât verdeață, monotonă È™i fără capăt. Mirosul de cauciuc ars se asprea. Mai multe bare de fier îi apăreau înfipte, din loc în loc, parcă pe locul unor copaci. Vru să mai bea o vodcă, dar renunță. Mai avea de mers È™i parcă se arătau prea multe fiare pentru o pădure obiÈ™nuită. Când se lăsă, deja, întunericul, barele de fier erau deja mai multe decât copacii. O vodcă È™i un pic de somn puteau schimba lucrurile. Pe patru fierătanii îndoite făcu un cort modest cu crengi dese de jur-ÃŽmprejur. Aprinse un foc mare care mirosea tot a cauciuc. ÃŽncercă să se îmbete È™i nu reuÈ™i. Stinse focul, strânse foaia de cort È™i porni în noapte, la întâmplare. Oricum nimic nu avea sens. * De la un timp, nu mai vedea copaci… Numai bare de oÈ›el înfipte în pământ. Parcă mult mai înalte. Până într-o poiană largă. Aici toate barele erau înfipte în pământ, cum culcă iarba pe grindină. Mergea din ce în ce mai greu. ÃŽl ardeau tălpile È™i se-mpiedica la tot pasul. N-avea nici un chef să se oprească. Găsi capătul poienii, unde se deschidea o cărare largă străjuită de bare de oÈ›el date în lături. Merse mult pe ea, până când auzi voci de femei. Una dintre ele i se păru cunoscută. Vocile se apropiau. GingaÈ™ul Apeiron încetini. Căută, fără spor, un loc în care să se ascundă. ÃŽnapoi, n-avea rost să se încumete. Păși cu grijă, ascultând vocile. Nu pricepea nimic. Doar chicotit. Care deveni vacarm. Cum s-ar rățoi o ceată întreagă de negustorese. * Prima, apăru femeia lui. Mă rog, ultima femeie de care își amintea. ÃŽi ghici rochia roÈ™ie È™i breteaua ruptă, chiar dacă erau ascunse, sub o pelerină neagră. Și cocul, simplu, răsucit, i-l ghici sub baticul albastru strâns sub bărbie. Era urmată, la mică distanță de o femeie neobiÈ™nuit de frumoasă. Care urla în gura mare. - N-a ajuns la timp, nu È™i-a luat patalamaua, n-a reuÈ™it să priceapă nimic. Mânca-i-aÈ™ urechile! Lasă-mă să-l strâng de ouÈ™oare, poate plânge, poate ÃŽnvață ceva!… - E al meu. Cea de-a doua femeie nu părea convinsă. Agita braÈ›ele È™i strângea, spasmodic, din degete. GingaÈ™ul Apeiron căută vodka prin buzunarele hanoracului È™i n-o găsi. Se aÈ™eză, încet, aÈ™teptând apropierea femeilor. Din urmă, o mulÈ›ime de baticuri albastre se înghesuiau să ajungă primele, să îl vadă. ÃŽncercă frica È™i i se păru banală în atare situaÈ›ie. ÃŽnchise ochii È™i mai căută, fără rost, sticla de vodcă. SimÈ›i mirosul femeii lui, mă rog, ultima de care-È™i amintea. Părea extrem de aproape, dar nu avu curajul să deschidă ochii. Auzi un îndemn fioros al femeii neobiÈ™nuit de frumoase È™i strânse, aproape dureros, pleoapele. Apoi liniÈ™te. Doar mirosul femeii lui È™i un iz de vin nobil. Duse sticla la gură È™i bău încet, aÈ™teptând. Nu se schimba nimic. * GingaÈ™ul Apeiron se trezi amorÈ›it. Un gust amar îi năclăia gâtlejul È™i îi ardeau găvanele ochilor. Se ghemui. Era frig. Mirosea a mucegai. Picuri de apă băteau undeva, aproape, pe o lespede de piatră. Voci de femei clipoceau surd, umede. Ultimii ani trecuseră strâmb. Fără noimă, fără ritm. Poate că nu erau prea mulÈ›i ani. DiferenÈ›a între zile se făcea după mers. Când oboseau picioarele È™i nu era vreme de odihnă, atunci puteai număra zilele din două în două. Altfel, timpul înÈ›epenea odată cu amorÈ›eala genunchilor. Femeile socoteau mereu. Obositor de des, se certau între ele, schimbând numele È™i locul lucrurilor. GingaÈ™ul Apeiron nu apucase să care de două ori aceeaÈ™i povară. Când saci de făină, când pături de lână. Uneori, nu era nimic de cărat, semn de zi liberă, poate semn de trecere de la o săptămână la alta. Femeia neobiÈ™nuit de frumoasă îl scutură zdravăn. O simÈ›i după miros. - Nu spui nimic? N-ai opinii, astăzi? Nu schimbi nimic? Nu hotărăști? Crezi că n-am mers destul? GingaÈ™ul Apeiron vru să-i găsească sânii. Cu ochii abia mijiÈ›i. Nimeri o bucată de piatră. Lucioasă, rece, mare. Mormăi, aÈ™teptă un răspuns, se ridică ÃŽn coate È™i o văzu îndepărtându-se. Femeile erau adunate, ciorchine, dincolo de foc. Umbrele lor tremurau, uriaÈ™e, pe peretele mare, negru. Apucă să semene un soi de ramjet în colÈ›ul gurii, după care se chirci încovoiat de arsura de pe gâtlej. * “Nu văd altceva decât devenirea. Nu vă lăsaÈ›i înÈ™elaÈ›i! ÃŽn ochiul vostru, care nu răzbate departe, È™i nu în esenÈ›a lucrurilor, stă vina dacă veÈ›i crede că vedeÈ›i undeva pământ, ceva ferm în marea devenirii È™i a petrecerii. FolosiÈ›i nume ale lucrurilor, ca È™i cum ele ar avea o dăinuire încremenită; dar chiar È™i râul în care coborâți a doua oară, nu mai este acelaÈ™i de prima dată.†- Pe grecul ăsta îl È™tiu de undeva!… Bun motto pentru o scriitură deÈ™teaptă! Hi, hi, hi! GingaÈ™ul Apeiron pricepu că vorbeÈ™te singur, femeia de lângă el lâncezea, È™uierând a somn. Se îmbrăcă încet, coborî în faÈ›a blocului, cumpără o sticlă de vin de la chioÈ™cul gării È™i porni către grădina botanică. Nu mai erau multe blocuri, doar mormane uriaÈ™e de gunoi È™i copaci obosiÈ›i prinÈ™i în chingi de fier. Dincolo, în cimitir, îl găsi pe bătrânul Sandu, aÈ™ezat pe bancă È™i meÈ™terind, din cuÈ›it, câteva felii groase de È™uncă. Noaptea era albă, luminoasă, aproape spumuită de franjuri mari de ceață. - Am găsit leacul pentru cancer. Nu pentru un anume fel de cancer. Pentru orice fel de cancer. Pentru tot cancerul… Vocea bătrânului se amesteca, încălzită, cu ceaÈ›a. Răspundeau la liniÈ™te doar broaÈ™tele È™i greierii. Mirosea bine, a iarbă înaltă È™i grasă. - Și când găseÈ™ti leacul de cancer, înseamnă că ai găsit toate lucrurile. Ori leacul universal. SoluÈ›ia tuturor problemelor de sănătate. Cheia fericirii trupului. Care, nu-i aÈ™a, aduce, dacă nu îmbelÈ™ugarea È™i traiul bun, măcar liniÈ™tea. Scapi È™i de dispreÈ›ul, plictiseala sau chiar ura propriilor tăi copii. Care, nu-i aÈ™a, n-au chef să-È™i petreacă tinereÈ›ile printre borcanele tale de pilule sau golindu-È›i plosca. Da, leacul ăsta trebuia găsit È™i eu am tras lozul cel mare! GingaÈ™ul Apeiron trecu la ronțăit È™uncă, după ce se osteni amarnic să destupe sticla de vin. Noaptea era în creÈ™tere. Nimicul * GingaÈ™ul Apeiron își întinse braÈ›ele amorÈ›it. Era întuneric. La mese picoteau câțiva necunoscuÈ›i. Locul era umed, mucegăit. Barmanul își sprijinise picioarele de o ladă de bere È™i sforăia amarnic, trântit peste tejgheaua barului. Unul din necunoscuÈ›i se ridică cu greu, pornind în direcÈ›ia veceului. Nu reuÈ™i să ajungă, aÈ™a că se uÈ™ură lângă prima masă de care se putu sprijini. Zâmbi tâmp, apoi se aÈ™eză la bar. Câți nu înÈ›eleg întrutotul felul acesta de fericire? GingaÈ™ul Apeiron simÈ›i mirosul necunoscutului È™i stomacul i se chirci. DeÈ™i, după ce turnă în el paharul de vodcă din față, i se făcu foame. Necunoscutul începu: - Spre deosebire de minte, care poate aÈ™tepta, în stare latentă, cine È™tie ce minune demnă de a fi luată în seamă, foamea se poziÈ›ionează jos. GingaÈ™ul Apeiron ciuli urechile. - Da, da, continuă individul, suferinÈ›a adevărată începe abdominal. Sec. Culorile naturale devin vii, strident de simple. Dacă e să fie întuneric, acesta se-ngroașă, devine păstos, fierbinte. Mirosul vine din pasta asta È™i nu e deranjat de nuanÈ›ele obiÈ™nuit greÈ›oase. GingaÈ™ul Apeiron strâmbă din nas. Necunoscutul își reluă zâmbetul tâmp, îl ghionti pe barman care se clătină strâmb, alunecă de pe bar, se lovi de marginea chiuvetei È™i urlă răguÈ™it. ÃŽncepu să alerge, derutat în spatele tejghelei. Lovi, cu cotul, un pahar, strânse cioburile nemulÈ›umit, apoi se apucă să frece cu sârg tejgheaua plină de scrum. AlÈ›i doi necunoscuÈ›i se ridicară sprinteni de la locurile lor, se apropiară de primul, îl înÈ™făcară È™i ieÈ™iră, fără un cuvânt. GingaÈ™ul Apeiron ceru o cafea, își aprinse o È›igară È™i oftă. - Asta-i primul pe ziua de azi, făcu barmanul indiferent. Cam devreme, nu? GingaÈ™ul Apeiron ridică din umeri. La urma urmei, nu ora ci ziua era importantă. Mirosul individului rămăsese în aer, aÈ™a că stomacul i se chirci È™i mai înverÈ™unat. ÃŽÈ™i cotrobăi buzunarele fără nici un rezultat. - Rămâne pe altă dată!, îi È™opti, complice, barmanul. Lumina își făcea, încet, loc prin geamurile prăfuite. Afară se auzi o coloană de oameni mărșăluind. Necunoscutul se afla, în mod sigur, printre ei. GingaÈ™ul Apeiron scuipă înciudat: - ÃŽi bag în mă-sa! Starea asta nu-l È›inu mult. Va veni un moment în care va fi la fel. N-avea rost să exagereze… Cei doi sosiră târziu, mult după prânz. ObiÈ™nuiau È™i astfel de lucruri. ÃŽl lăsară să-È™i termine sticla de vodcă, după care îl adăugară în coloană, unde intră în grija altora, ceva mai simpatici. Din mers, aceÈ™tia îi puseră mai multe întrebări, la care nu găsi de cuviință să răspundă. Și nu era singurul care gândea astfel. Fu destinat unei anume femei. Care repeta mirosul È™tiut. Femeia îl luă tare din prima clipă. - Da? AÈ™a? La fund?Acum se vine? Cei doi tipi ce-l însoÈ›iseră rânjeau satisfăcuÈ›i. - Du gunoiul È™i discutăm noi, după aia! Cu ochii mari, părul despletit, spâncenele ÃŽncruntate È™i degetele fine, femeia asta aducea destul de bine cu maică-sa. Și vocea îi semăna, într-un anume fel. GingaÈ™ul Apeiron ridică găleata È™i-È™i aminti, brusc, de mirosul individului din bar. - Eu sunt gingaÈ™ul Apeiron!…, încercă el. - Gunoooiul!, zbieră stafia maică-sii, după care îi întoarse spatele È™i coborî în pivniță. Unul din simpatici îi înÈ™urubă un pumn în stomac făcându-l să verse gunoiul pe care, apoi, îl adună cu multă grijă. Porni încercând să se strecoare în coloana care mărșăluia cu găleÈ›ile în mâini. Fu trimis, cu înjurături, la coadă. Coloana înainta cu greu prin mormane sinistre. PaÈ™ii È›ineau cadenÈ›a unui murmur. Până departe, mormanele fumegânde nu făceau loc decât oazelor de pământ bătătorit unde erau plasate pivniÈ›ele. GingaÈ™ul Apeiron întoarse capul, dar nu reuÈ™i să afle pivniÈ›a din faÈ›a căreia plecase. ÃŽl cuprinse panica. ÃŽn stânga, găsi un drumeag acoperit de hârtii. ÃŽl urmă, instinctiv. Nu-l opri nimeni. Se trezi singur, lângă un tomberon ruginit în care ardea mocnit. Mirosea bine. Foamea, strânsă ca un bulgăre în vârful stomacului, continua să-È™i ceară drepturile. Vârî mâna, adânc, în tomberon, scoase câteva de-ale gurii È™i înfulecă fără să È›ină seama de fierbinÈ›eala care-i ardea gura. - Nu crezi că ai putea să dovedeÈ™ti mai mult bun simÈ› față de mine? Femeia, aceeaÈ™i, îi È™uiera în ceafă - plăcut, de altfel, în atare situaÈ›ie. - Găleata asta stupidă o să-mi mănânce zilele! UiÈ›i de tine, de mine… te tot duci… GingaÈ™ul Apeiron se liniÈ™ti. Lucrurile nu puteau fi atât de grave. O să-i explice. O să-nÈ›eleagă. Dacă nu-l oprise nimeni!… Vocea femeii se încălzea, odată cu ceafa gingaÈ™ului Apeiron. ÃŽi simÈ›i mâna pe pântece; cum dracu ajunsese acolo. Șuieratul devenea gângurit. E bine să fii sătul. ReacÈ›iile se normalizează, deÈ™i un pic de somn n-ar strica. Răscoli gunoiul È™i scoase la iveală o scobitoare ciudat de albă. O folosi îndesat, puse mâna pe femeie È™i se miră de zâmbetul ei. ÃŽn câțiva paÈ™i fură în gura pivniÈ›ei, sătui, pipăindu-se fără să se vadă. Era, deja, întuneric. * ÃŽntr-o zi, fugi. Alergă mult, pe unul din dealuri. Ajuns sus, gingaÈ™ul Apeiron privi cu disperare în jur. Mormanele de gunoi se ghiceau, încă, undeva în spate. Femeia se cățăra cu greu. ÃŽi întinse mâna È™i o trase lângă el. Tremura. - N-o să mai rezist mult. Mai întâi găleata, nenorocita aia de găleată pentru care mi-ai mâncat zilele! Vocea femeii lovea greu È›easta gingaÈ™ului Apeiron. - Gunoiul… Și-acum, pietroaiele astea sterpe, muntele… GingaÈ™ul Apeiron È™tiu că numai lipsa de trecut i-ar mai putea salva. Și femeia, care È›inea cu dinÈ›ii de el, de amintirea găleÈ›ii în care păreau să se afunde cu viață cu tot. ca un È™obolan gras, care le rodea minÈ›ile. O strânse la piept, simÈ›indu-i răsuflarea greoaie, dezordonată. Urcaseră prea repede. Oboseala È™i foamea, aerul lipsit de miros, femeia plângând – jocul absurd al limitelor, tentaÈ›ia aproape sfărâmată a trecerii dincolo. GingaÈ™ul Apeiron închise ochii. De acolo, de jos, totul părea atât de simplu. ÃŽÈ™i respectau programul, își îndeplineau scopul, se puteau bucura de somnul de la sfârÈ™itul zilei, surprizele erau simple - pe măsura celor îngăduite de starea de lucruri. Mâncarea era mereu caldă, mereu din altă parte, întotdeauna suficientă pentru un ten gras È™i strălucitor. Prosperitatea ieÈ™ea la iveală de la o zi la alta; viitorul avea mai puÈ›ină importanță. Femeia îi povestea mereu alte È™i alte lucruri – la tot pasul dădeai de ele, nu te puteai lipsi de o astfel de cunoaÈ™tere. GingaÈ™ul Apeiron miji ochii: de unde nebunia asta? Femeia se liniÈ™tise; adormise îngropată în pieptul lui È™i sforăia încet. Cine îi spusese de drumul ăsta? Erau fericiÈ›i, drumul însuÈ™i le dăduse o mulÈ›ime de argumente. Un puzzle cu fragmente din vieÈ›ile lor trebuie să se fi jucat. Dar cine s-o fi făcut? Și acum? GingaÈ™ul Apeiron simÈ›ea dureros de exact piesele lipsă. Iar voinÈ›a îi oscila după o lege pe care n-o putea pricepe. Numai o lege te poate atârna, într-un mod atât de absurd, de un astfel de drum. Totul e să nu te copleÈ™ească izul de hoit al inutilității. Noaptea se aÈ™ează repede. Cleioasă È™i rece. GingaÈ™ul Apeiron încropi un foc È™i continuă să strângă vreascuri. Femeia tresări. Deschise ochii, speriată. - De ce nu mergem acasă? GingaÈ™ul Apeiron îi aÈ™eză pătura sub cap È™i înteÈ›i focul. - Apeiron, Apeiron!… Ridicându-se în coate, femeia ronțăi încet câteva resturi din sac. - Ai să mă omori! Da, da, ai să mă omori! GingaÈ™ul Apeiron o strânse în braÈ›e simÈ›ind cum se încălzeÈ™te. Zâmbi stins. Apropierea asta îi făcea bine. Timpul lor rămăsese acelaÈ™i. Doar se dilata, punctual, pentru a le încurca socotelile. Răbojul din care-È™i trăgeau aniversările È™i duminicile se topise într-un prezent continuu, care le făcea bine – în măsura în care nu se mai ivea afurisita aia de găleată, cu mizeriile ei cu tot. GingaÈ™ul Apeiron macera, cu grijă, conÈ›inutul, înlăuntrul întunecându-i-se È™i scuipând feluri de a fi de care nu avea cunoÈ™tință. - Ce ne lipseÈ™te? Femeia îl asculta cu atenÈ›ie. - De ce nu înÈ›eleg lipsa asta? Cumva, ne uităm speriaÈ›i în jur, încercăm toate câte le vedem, ne încercăm simÈ›urile, dar lipsa nu se justifică. Să fie undeva, înăuntru? GingaÈ™ul Apeiron își apăsă, cu putere, fruntea. Femeia repetă gestul. - Lipsa nu apare decât în mersul lucrurilor. Prinzi un fir - atunci când crezi că ai înÈ›eles. Te înfășori în el până când imobilitatea te face să pricepi lipsa de semnificaÈ›ie a unui astfel de gest. Atunci vezi cum firele, oricât te-ar tenta, nu duc nicăieri. Nu firele. Foamea nu se poziÈ›ionează jos... ÃŽl irită amintirea necunoscutului din bar. - Nu foamea. De jos începe deschiderea, descoperirea. Și haosul. De acolo, mai departe, nimic nu mai prezintă certitudine. Numai voinÈ›a se mai dovedeÈ™te a fi un support - cât de cât. Dragostea își are, È™i ea, rădăcinile în haosul ăsta îngheÈ›at. Suntem împreună pentru că observăm lucrurile astea din acelaÈ™i punct; È™i pentru că punctul ăsta se conÈ›ine numai pe el însuÈ™i - în mod sigur în afara îngheÈ›ului, pentru că se miÈ™că odată cu noi. Dar nu văd lipsa! Un sistem cu două elemente: haosul È™i noi, care-l urmăm la pas - nu foarte convinÈ™i de finalitatea gestului. Drumul ăsta face parte din miÈ™care, din mobilitatea cu care suntem dotaÈ›i fără voie. Și totuÈ™i am dorit asta; timpul a arătat că n-a fost dorinÈ›a, ci prezenÈ›a continuă care ne duce în locul unde-am fost dintotdeauna. Să nu spui nimic... Femeia zâmbi. GingaÈ™ul Apeiron ridică sprâncenele È™i adormi cu nasul înfundat bine în pieptul femeii. - Fac numai prostii! GingaÈ™ul Apeiron își scutură pantalonii. - Numai prostii!… Trase aer ÃŽn piept, adânc. Rămase cu privirea atârnată în gol. Ceva, înăuntrul său, se miÈ™ca repede. O pâclă deasă i se aÈ™eză pe ochi. ÃŽncepu să transpire; toÈ›i porii se puseseră pe lucru deodată. Un cui înroÈ™it îi sfredelea ceafa. - Apeiron, Apeiron!… Ai să mă omori! Hai acasă, Apeiron! Nu simÈ›ea durerea. Pricepu că femeia se află în preajmă È™i se liniÈ™ti. - Apeiron, Apeiron! …acasă, Apeiron, acasă! ÃŽÈ™i muÈ™că buzele până la sânge. Nu acum! Nu acum trebuia să se-ntâmple! De parcă ar fi avut vreo logică toate astea! ÃŽncercă să ridice o mână. Nu reuÈ™i s-o găsească. Doar ceaÈ›a, lăptoasă, plină È™i grea, persista. Și miÈ™carea dinăuntru: rece, vie È™i rece, undeva prin viscere. Doar miÈ™carea, înnebunitor de rece, îi scutura trupul stăpânit cu greu de femeie. - Nu acum, trebuie să mergem acasă. ÃŽntoarce-te! Vocea femeii se auzea de departe. SimÈ›i o piatră cubică, mare, pe care se putu sprijini surprinzător de uÈ™or, ridicându-se È™i aÈ™ezându-se pe ea aproape fără efort. - Nimic rău, nimic rău!… Nu-È™i recunoÈ™tea vocea; în acelaÈ™i timp, È™tia că-i aparÈ›ine. - ÃŽnÈ›elegi tu, femeie? E doar o proiecÈ›ie a încercărilor prin care trecem. Nu e nevoia mea, e încercarea. Nu nevoia - încercarea. Prostiile astea, gunoiul È™i coloana… AminteÈ™te-È›i lipsa! Pe-acolo haosul își face loc, se înmoaie, e al lor, fă-le loc: drumul duce înapoi. De aici nu se vede nimic. Nimic rău, nimic rău!… Femeia se întărise pe umerii lui. Se încrâncenase. MiÈ™carea își îndeplinise rostul: trecuse. GingaÈ™ul Apeiron scutură braÈ›ele, atât cât îi permitea strânsoarea femeii. - Femeie… ÃŽi îndepărtă cu grijă mâinile È™i o aÈ™eză lângă el. Se dezbrăcă încet, punându-È™i hainele ude în bătaia soarelui. Rămase gol È™i se privi. Ceva îi spunea că trebuie să fie mulÈ›umit. Surâse. O dezbrăcă, tandru, pe femeie. Ea fugi, înfrigurată, strângându-se în spatele lui. ÃŽncercă să se întoarcă - femeia continua jocul. O privi pe furiÈ™, cu coada ochiului. ÃŽi simÈ›i buzele topindu-se în carnea lui, după care sânii È™i braÈ›ele. - Apeiron, Apeiron!… …acasă, Apeiron, acasă! O întoarse È™i o descoperi în sânge, minute în È™ir, făcându-È™i drum prin viscere, stăpânind locurile în care el însuÈ™i nu putea ajunge. Mirosurile se construiră încet, aducându-se unul pe celălalt, gustul își aminti puterea È™i discernământul. O simÈ›i desprinzându-se cu greu, obosind în desprindere, clătinându-se în a se întoarce, sângerând È™i aÈ™ezându-se în faÈ›a lui cu înÈ›elegerea dinăuntru. GingaÈ™ul Apeiron pricepu lipsa ca definitive refăcută. Judecata Ultima dimineață îl prinse pe gingaÈ™ul Apeiron alergând pe linia de centură ce ocolea oraÈ™ul. Farurile se stingeau, rând pe rând, cerul roÈ™u aducea cu tricoul lucios ce i se lipise de È™ira spinării. Nu-l urma nimeni. Află o rulotă mare, albă din care răzbătea un soi de muzică psichedelică. IuÈ›i pasul, înconjură un morman mare de gunoi, făcu doi-trei paÈ™i de balet într-o baltă mică È™i neagră... Ajunse la gară È™i urcă în primul tren ce dădea semne să plece. Din ultimul vagon, își făcu loc cu greu È™i ajunse la locomotivă. Coborî la prima staÈ›ie È™i o luă de-a dreptul peste câmp. O țărancă uitată în mijlocul tarlalei își È™terse fruntea în faÈ›a lui. N-avea timp de explicaÈ›ii, aÈ™a că o luă de-a dreptul printr-o pădure cu miros de È™pan È™i cauciuc ars. Ajunse într-un luminiÈ™ tocmai potrivit. Se opri, se aÈ™eză pe un trunchi de copac retezat, mestecă puÈ›inele frunze acriÈ™oare din preajmă È™i-È™i spuse că a ajuns numai bine È™i devreme la locul dinainte stabilit. Adormi fără griji È™i visă frumos. * ÃŽncepu adunarea. - Să presupunem că avem cu toÈ›ii dreptate. Faptele sunt clare: fuga lui a început de la locuinÈ›a personală, iar datele pe care le avem nu indică vreun motiv plauzibil pentru o astfel de comportare. A folosit drumul cel mai scurt către artera ce ocoleÈ™te oraÈ™ul. ÃŽntrebare: ce l-a determinat să aleagă drumul cel mai mai scurt? Tocmai acela care ne determină să credem că subiectul era perfect conÈ™tient. Că această parte a drumului - dacă nu fuga – era premeditat stabilită. M-ar mira să aflăm o altă explicaÈ›ie logică. Bătrânul consilier privi amenințător spre cei doisprezece tineri judecători care notau de zor evitându-i privirea. Omul nostrum își lustruia pantofii în colÈ›ul amfiteatrului natural, scuipând din când în când pe bombeu, pentru ca apoi să frece cu sârg mâneca halatului de judecată de pielea încreÈ›ită a încălțărilor. - Ajuns pe linia de centură, continuă bătrânul consilier, nu se afla nici în oraÈ™, nici în afara lui. Avea, deci, statutul lipsit de sens al celui care nu există, atât pentru oraÈ™, cât È™i pentru restul lumii. ÃŽntrebare: să fi fost un act deliberat? Probabil, atâta timp cât am stabilit prima parte a drumului drept premeditată. Deci È™i-a dorit să se autoexcludă! Logic, nu? Bătrânul consilier deveni grav. -De ce È™i-ar dori un membru al comunității noastre, de altfel atât de bine organizată, deci, de ce, repet, È™i-ar dori ieÈ™irea din existență, din normă, din viață, din lege? PuÈ›in probabil să nu se simtă bine într-o structură socială atât de bine concepută, în care libertatea individului e totală, bineînÈ›eles după ce È™i-a definit foarte clar domeniul de utilitate! ÃŽnseamnă pericol?… Bătrânul consilier coborÃŽ vocea, tremurând. -De aici începe partea absurdă, de neconceput, a atitudinii omului nostru. ÃŽmi permit încă a-l numi aÈ™a până la sfârÈ™itul analizei noastre. DeÈ™i am stabilit modul aberant în care a acÈ›ionat omul nostru, să ne dovedim flexibili în dreptatea pe care ne-o dorim È™i să presupunem că prima parte a drumului - anterior considerată premeditată - a fost făcută sub influenÈ›a unui factor nociv, toxic, necunoscut sau în curs de cercetare. Da, să presupunem că s-a trezit pur È™i simplu în mijlocul liniei de centură: martorii susÈ›in că ajuns acolo È™i a stat un minut sau două pe gânduri... Bătrânul consilier deveni pasional. -Să-l fi trezit deschiderea ilogică a unui drum ce nu duce nicăieri, sau conÈ™tiinÈ›a apartenenÈ›ei la comunitatea pe care tocmai o lăsase în urmă? Sau factorul nociv necunoscut să se fi trezit într-un spaÈ›iu cu o singură gazdă È™i acest lucru să nu-i fi convenit?! Cert este că trebuie să È›inem seama de această ezitare din mijlocul liniei de centură: în fapt ea poate fi însăși cheia problemei noastre! Bătrânul consilier zâmbi, È™iret. - Urmând firul relativ logic al evenimentelor, îl vedem pe omul nostru alergând într-un spaÈ›iu lipsit de variante, lipsit de personalitate, îl vedem alergând într-un spaÈ›iu în care dinamica de orice fel nu are nici un sens... Ca să spunem aÈ™a, un spaÈ›iu inerÈ›ial… Oriunde te-ai afla în el, orice modificare ai face, statutul personal rămâne acelaÈ™i: nu exiÈ™ti, nu aparÈ›ii, nu ai legături, nu ai repere, nu ai distanÈ›e sau locuri distincte. Bătrânul consilier reveni la un ton certăreÈ›. - ÃŽmpotriva oricărei logici, omul nostru află în acest spaÈ›iu lipsit de sens o rulotă albă, ba chiar aude un soi de muzică care-l marchează! Cercetările noastre exclud, evident, posibilitatea unei astfel de apariÈ›ii în zonă, iar muzica a fost eliminată de mult din viaÈ›a psihică a oamenilor noÈ™tri: sunt multe generaÈ›ii de-atunci. ÃŽn consecință, va trebui să acceptăm aspectul halucinogen generat de acel factor nociv încă necunoscut. Apoi, grămada de gunoi... Aici înÈ›elegerea noastră e depășită de evenimentul în sine: chiar halucinaÈ›ie fiind, gunoiul nu e de găsit nici măcar ca termen în vreuna din È™tiinÈ›ele noastre normate, iar omul nostru a trăit în societatea noastră, o societate, cum bine se È™tie, sub incidenÈ›a definitivă a È™tiinÈ›elor normate!... Ce poate să reprezinte gunoiul? Ce poate reprezenta o grămadă de gunoi? ÃŽn paranteză fie spus, ar trebui să înÈ›elegem alăturarea comunitară a elementului de bază: gunoi! Bătrânul consilier continuă aproape fericit de logica sa. - Apoi, renunÈ›area temporară la alergare în mijlocul unei surse de apă!... Și aici rămânem în sfera aberantă a lipsei... Să trecem mai departe. DeÈ™i în plină formă fizică, omul nostru foloseÈ™te un mijloc de locomoÈ›ie de care nu avem È™tire: trenul! Aflăm despre el că poate fi străbătut pe o direcÈ›ie, deci este lung. Și-atât! ÃŽn fine, omul nostru părăseÈ™te respectivul mijloc de locomoÈ›ie È™i străbate spaÈ›iul, de asemenea lipsit de sens. Din acest moment nu mai putem scoate de la omul nostru nici o informaÈ›ie logică: e ceva cu întuneric, apoi lumină, apoi mai multă lumină È™i tot aÈ™a... ÃŽn astfel de circumstanÈ›e, judecata noastră trebuie să fie extrem de sensibilă... GingaÈ™ul Apeiron înÈ›elese, în sfârÈ™it. Ridică privirea, surâzând, încălță pantofii, se apropie de bătrânul consilier, făcu o reverență, se întoarse spre cei doisprezece tineri judecători, făcu un semn cu degetele în sus... Urmă un zgomot surd. GingaÈ™ul Apeiron profită de momentul de neatenÈ›ie, scoase din desagă o bucată de pâine uscată, o întinse bătrânului consilier È™i intră în pădure pe acelaÈ™i drum. sfârÈ™it Notă: unele titluri de secÈ›iuni se scriu cu majuscule, dar aici e interzis! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy