Soarele cobora încet în spatele dealurilor. Ultimele zvâcniri roșii mângâiau pădurea. Ceața se insinua, atacând ființele, mistuind ultimele fărâme de voință. Satul se cufunda încet într-o beznă tăcută.
În fața casei vechi de chirpici tinerii savurau ultimele zvâcniri ale luminii muribunde. Păsările brăzdau cerul căutându-și cuiburile golașe. Toată agitația culorilor se estompa încet, lăsând loc unei feeri de sunete. Glasurile nopții se amestecau, povești prin întuneric. Andrei zâmbea, apropiindu-se mai mult de silueta bolnavă a micului bec. Hepatita luminii îl învăluia nereușind totuși să îl îmbujoreze. Andreea îl privea cu coada ochiului...
- Știi că nu ai mai sta aici niciun minut dacă aș închide lumina aia...
- Nu, dar...
- Hai, nu ai pe cine să păcălești, ești puternic doar ziua. Noaptea nu ști decât să te ascunzi sub plapumă sperând că totul va dispărea... Nu te mai preface, ești ridicol.
Tânărul își înghiți cuvintele. Știa că nu are niciun rost să continue această discuție. Se mai certaseră pe tema asta și înainte. De fapt, era pur și simplu o diferență de perspectivă. El nu putea să creadă în acest supranatural care se pare că Andreei îi oferea un refugiu în fața vieții pe care de multe ori nu putea să o înțeleagă.
- Mergem în casă?
Pașii dispărând în zumzetul pădurii care învăluia satul au lăsat în urmă doar întuneric.

- Șah! Ha, acum nu mai ai nicio șansă.
Andreea se mulțumea se zâmbească. Știa că jocul era al ei, însă îi plăcea această situație. Victoria va fi mult mai dulce astfel. Iar Andrei va trebui încă o dată să se recunoască învins și să accepte greșelile pe care inevitabil, ca de fiecare dată de altfel, le-a făcut... Poate că tocmai de asta, pentru că tratează viața ca pe un joc perpetuu, îl iubesc așa de mult...
- Șah mat!
Andrei privea tabla de șah împietrit. La naiba, trebuia să fie jocul meu! Fir-ar să fie de treabă! Ei, dar poate e mai bine așa, acum măcar e fericită. Mai bine pierd câteva jocuri, mai bine primesc aceste înfrângeri cu seninătate, pentru ca ea să zâmbească, să mă privească cu ochii aceia limpezi ai celui care a scăpat de presiunea inutilă a rezultatului. Da, pierd un joc, însă câștig un om.
- Hei, felicitări!
- Andreea, zi ceva... Ce-ai pățit? Te-ai supărat? Hei?
Fata privea însă fereastra fără să se clintească. Andrei se întoarse și el, fără convingere. Nimic. Întunericul era de nepătruns.
Andreea stinse lumina, luându-l prin surprindere.
- Ce s-a întâmplat?
- Nu vezi?
- Ce?
- Luminița?
Inima lui Andrei se opri pentru o secundă. Instinctiv, se trase lângă perete, cât mai departe de fereastră. Tremura...
- Unde?
- Chiar la geam…
- Și ce face?
- Nimic. Se mișcă și ea.
- Se apropie?
- Da!
Andrei era paralizat. Calmul fetei, zâmbetul ei, îl enervau. Fir-ar să fie, ea chiar are impresia că e un joc…? Minutele se scurgeau lent. Băiatul simțea cum frica îi pătrunde adânc în trup. Nu mai putea să își controleze trupul, totul părea să se prăbușească în jurul lui. Un gust amar îi invadase gura. Se chinui să șoptească:
- Ce mai face?
- Se micșorează.
- Dispare?
- Cred că da... Gata, s-a stins.
Lumina invadă încăperea. Andrei se prăbuși pe pat. Transpirația îi năclăise părul. Răsufla greoi.
- Crezi că era o luminiță din aia?
- Da, despre care ne-au spus sătenii. Apar când cineva trebuie să moară. Ele se duc și îl găsesc pe cel sortit. Pot să treacă prin orice și le place să danseze, să ofere speranță deșartă. Apar foarte des pe aici. Cineva a murit în seara asta...
- Și ce se întâmplă dacă le atinge altcineva…?
- Moare!
- Îh, ai mai văzut vreodată?
- Da, tot aici, de la aceeași fereastră, când aveam 9 ani.
- Și ce-ai făcut?
- Am ieșit să o prind. Dar din păcate n-am apucat...
Andrei scoase un oftat și își strânse picioarele la piept, pipăindu-și burta.
Fata îl sărută, strângând cele câteva firicele sărate prelinse pe buzele lui și se afundă în pat.
- Noapte bună!

- Cum ai dormit?
- Foarte bine, răspunse Andrei trăgând perdeaua. Razele soarelui invadau încăperea. Privi pe geam cu precauție. Câteva găini se hârjoneau aproape de copaci. Totul părea calm...
- Ce păcat că azi trebuie să plecăm. Aș fi vrut să mai văd o dată luminița aia... Cine știe când o să mai am șansa asta.
- Ești sigură că nu ți s-a părut?
Privirea furioasă a fetei îl făcu pe Andrei să își regrete cuvintele. Ah, n-am ce să îi fac, o ține una și bună cu balivernele astea...
- Nu-i nimic, sunt și în București!
- Da…? Nu zău?, rosti Andrei mândru, învăluit în razele calde. Ei lasă, abia aștept să vină în București! Deschid televizorul, aprind toate luminile, pun un Cradle of Filth la maximum și să vezi tu de nu fug toate luminițele mâncând pământul!