Eram pur.
Nu aveam nevoie de nimic.
Nu știam nimic.
Nu aveam scop.
Eram o idee negândită.
Bine sau rău? Nu există fapte. Nu există lumină. Nici întuneric. N-am de ales. Știu că sunt. Dar ce sunt? O dorință. Vreau să fiu. Nu doar gând. Mă voi materializa. Chiar dacă pierd legătura, pierd memoria astrală pentru vecie poate, voi fi.
Îi invidiez pe Aleși pentru că pot vedea materializarea. Dar și ei mă invidiază. De ce? O ființă atât de fragilă. Ce este de invidiat? Mi-e milă de mine. Nu mai știu nimic. Asta o fi? Ei nu au capacitatea de a uita? Eu învăț. Să uit. Să nu știu. Să nu fiu omniprezent, să fiu prezent. Ce e mai bine? Rămâne de văzut. Întotdeauna trebuie să rămână ceva de văzut. Ceva ce devine scop. Altdel de ce să exist/să existe mediul?
M-am săturat de mine. Da, voi fi. Alegerea e doar a mea. Nu Îl voi întreba. El va ști. Nu cunosc binele și răul, deci nu greșesc. Încă! De unde a venit Gândul ăsta? Din viitor? Ce e viitorul? Timp? Ce e timpul? Voi afla… Da. Deci am ales deja! Mă familiarizez cu regulile la care mă voi supune. Cred.
Uit… încep să uit. Ce sunt? Nu sunt. Sunt?
Voi vedea.
….
Cum poate exista un astfel de loc? Atât de mult rău! Sunt materie fragilă. E destul o piatră ca să-mi fie curmată existența. Durere. Mă doare. Murdar. Imperfect. De ce? Am greșit? Trebuia să rămân? Nu. Orice e mai bine decât constanța. Un impuls e destul ca să înțeleg. Dar de ce să sufăr? De ce? Nu mai știu ce sunt. Mă pierd.
Și totuși… Nimic nu e stabil. Nu sunt reguli. El nu există. Sunt doar eu. Pot face. Pot alege. Liber? Nu, nu e doar asta. Sunt stăpânul. Pot crea. Liber. Mai urmează ceva. Lumina. Văd. Deci există ceva dincolo de gând. Materie… cum se numește? Viață. Materie superioară!? Probabil. Deci am fost creat. De cine? Uit? Sunt blestemat sau binecuvântat? Poate asta mă caracterizează. Sau e o trecere? Nu mai am timp. Nu mai pot gândi. Dar ceilalți gândesc. La un nivel mult inferior… dar mai e ceva…
-Nu! Asta nu o vei afla decât la încheierea ciclului. Dacă ești demn de adevăr!
-Cine ești? De ce nu mai am amintiri?
-Știi cine sunt. De fapt, ai știut. Vei uita totul. Știai că vei pierde o parte din Gând.
-Da… știam. Dar pentru ce?
-Pentru șansa de a fi tu!
-Voi fi! ÃŽmi amintesc. Sunt!
-Cum?
-Nu mai există timp. Mă văd. Inevitabil.
-Asta, Eu nu știu! Împlinește-ți destinul.
-Nu există. Sunt doar eu.
-Da, dar nu vei știi.
Apoi am uitat. Pentru un timp. Eram mic. Slab. Începeam să gândesc. Uitasem să fac asta. Eram un oarecare. Copil. Dar știam că sunt deosebit. Eram altfel. Mulți uitaseră asta în timp. O secundă a fost destul pentru unii să-și uite originea. Erau comuni. Dar și eu mă întrebam: de ce?
Mai există altceva? Ei spuneau că există. Din frica de a nu avea un scop. Au creat forme cărora se închină. În principiu nu e greșit, deși fac asta din neputința de a vedea. Nu găsesc Supremul în ei. Îl reprezintă în imagini. Imaginile sunt mai ușor de perceput. Când le văd își amintesc. Dacă nu văd formele materiale uită. Se uită pe ei înșiși. Păcat! Dacă și-ar aminti ar vedea mult mai departe. De fapt, ar vedea totul. Dar suntem leneși și avem o memorie scurtă. Prea scurtă. Oare de ce nu trăim mai mult? Uităm.
E mai ușor să văd asta acum, când nu știu nimic. Dacă voi învăța lumea voi uita esențialul. Dar contează? Să mă las purtat. Să trăiesc. Cât?
Dar mai ales... DE CE?