Imi amintesc zilele alea fara apartenenta la un anotimp, fara amurg si fara rasarit, fara dimineata, doar cu noapte continua, catifelata si racoroasa, cu trupuri umede si reci, cu trupuri umede si fierbinti, cu el peste mine, cu el sub mine, cu el in mine... Strigate de placere, strigate de durere, strigate de dor... E ciudat cum poti sa il tii strans de mana si totusi sa iti fie dor de el. E ca si cum ai vedea un tablou frumos realizat, dar care nu este cel original... iti place, dar nu simti suflul creatorului lui... Uneori si tu esti asa. Unori iti simt numai trupul, greu peste al meu, fara a te putea simti inauntrul lui. Doar uneori.
Nu generaliza, papusa...
Nu generalizez. Ma intreb numai de ce de fiecare data cand imi e teama de tine ma doare in cosul pieptului. Acolo e sufletul? DA! Imi e teama sa nu imi ranesti sufletul, ca de restu nu mi-e nicicum. Daca prin corpul tau ai putea sa imi ranesti corpul meu, ar fi splendid. Dar prin corpul tau ii creezi placeri corpului meu... si rani sufletului meu! Oare intelegi?
Tu esti impasibil, imi vine sa te arunc de undeva de sus, sa vad daca te spargi sau te preschimbi in vant, si vii sa ma mangai si sa ma ai in zilele fara anotimp...
E simplu, ce imi doresc de la tine e atat de usor. Poti inlantui o femeie doar iubind-o. Femeia ramane acolo unde simte iubire, nu barbati virili. Un suflet de femei renunta la ciocniri de corpuri vanjoase si ude pentru o discutie aberanta despre cum ar arata sfarsitul lumii impreuna. Daca ai vrea sa fii un pic mai putin egoist, daca ai auzi ce iti spun am putea acum sa vorbim, in loc sa ma prefac ca tip. O daaa, asaaaa, e bineee...dar ar fi fost mai bine daca m-ai fi tinut de mana... de mana aia care porneste din cosul pieptului, ca sa imi ghidezi spiritul. Pacat ca nu poti, pacat ca nu stii, pacat ca nu ai sa afli niciodata...